Omul n-are nimic fățiș,
când nu se vede pe furiș!
În spate, un feribot pleacă spre Malta, va străbate scurt sudul Mării Ionice, apoi se va avânta în Mediterana. Călătoria va fi unică, ușoară și sigură. Suntem la Preveza, în Grecia.
Pe feribot s-a îmbarcat și o doamnă frumoasă, ea nu apare în fotografie, apare în schimb altundeva.
Pe parcursul călătoriei, această doamnă va scrie două versuri, pe care le va dărui primului bărbat întâlnit la debarcarea în orașul Cavalerilor. Acel bărbat a luat foaia de hârtie, s-a uitat la ea, n-a înțeles nimic, pentru că scrisul îi arăta cuvintele neînțelese și privi doar în urma celei ce i-a dăruit hârtia. O va pune împăturită cu grijă, în portmoneu.
Bărbatul privi ceasul și ora îl grăbi spre aeroport, în taxi se petrecu un lucru nu tocmai rar, nu mai avea bani să plătească călătoria, cineva îi furase banii sau nu, dar hârtia frumos împăturită rămase. O scoase curios și șoferul i-o smulse din mână de parcă ar fi fost un CEC în alb, citi, înțelese și clipi lung, apoi mângâie cu cele trei degete lungi suprafața poroasă. Șoferul visa în timp ce omul își luă doar haina și-o geantă, și zbură spre intrarea principală a aeroportului.
În plicul cu care trimitea bani acasă, șoferul puse și hârtia, dar scrisul îl dădu de gol și nevasta lui a bănuit prin asta că avea o iubită secretă, acolo, departe. La telefon, șoferul explică pe-ndelete întâmplarea, nu putem ști cât a fost crezut.
Dincolo, o femeie privea uimită scrisul ce arăta cele două versuri, n-o interesa nici măcar rima; scrisul, curbele, felul în care literele deveneau fonte, acele împletituri ale panglicii ce împodobesc minunatele cutii de cadouri, sau florile. „ Trebuie că este o femeie foarte frumoasă ! ” își zise nevasta șoferului de peste mări și țări. Puțin mai târziu ascunse hârtia, dar nu o mai împături, ci doar o strecură între sumedenia de acte din sertarul scrinului.
Mult mai târziu fiica ei, căutând o serie de acte, dădu peste această hârtie, o citi și fu uimită de minunatul scris; „ Ce frumos scria mama mea ! ”, versurile în schimb îi păreau cam grele, de aceea lăsă hârtia la locul ei. Găsi actele ce-i trebuiau, vându casa, așa cum rămăsese de la mama ei și plecă prin țări albastre.
Cei care veniseră, o familie tânără, au încercat să păstreze multe din lucruri, dar unele se dovediră a fi prea vechi; mobilă mâncată de carii, tapiserii roase de molii, scaune tapițate și uzate, scrinul în schimb a rămas, în sertarul lui, prin sumedenia de hârtii, găsiră minunata hârtie, sau hârtia i-a găsit pe ei. Neștiind cum să o păstreze mai bine, au pus-o într-un tablou, în cel de nuntă, între ei stătea hârtia cu cele două versuri. Toată lumea care venea pe la ei, mai ales în primii ani, lăuda tabloul, dar lăuda și poezia, doamna era mult mai stimată pentru scrisul și mai ales pentru versurile, cam năucitoare, pe care le scrisese. Și doamna din tablou nu zicea nimic.
Într-una din zile, învățătoarea copilului veni să vadă locul unde-și face temele, acasă la el. Din hol văzu tabloul și când se apropie se-ntoarse puțin speriată spre cei doi din tablou; ” Aceste versuri cine le-a scris? ” Femeia ciripi repede ceva, neînțeles, la fel ca versurile, iar bărbatul ridică din umeri. Brusc pe învățătoare nu o mai interesă copilul, sau camera lui, se așeză repede pe fotoliul aflat lângă scrin, care era sub tablou și invită pe cele două gazde să facă la fel.
„Există un poem în lume, un mare poem din care lipsesc două versuri, a fost scris acum cincizeci de ani. Grafia și felul hârtiei pe care o aveți s-ar putea să ne conducă la ceea ce s-ar putea numi, redescoperirea Atlantidei poetice.
Astfel s-a descoperit că nu poetul X a scris Marele Poem, ci iubita lui, cea care a plecat fără să lase vreo urmă, este adevărat că opera poetului X rămâne fără piesa cea mai importantă, totuși asta nu înseamnă că faima sa a răsuflat. În schimb Marele Poem și-a recăpătat și autorul și versurile din mijlocul său, acum arată ca o statuie, plin de energie și farmec.
