Locul nostru, locul vostru

Este subtil să ridici patriotismul la nivel de artă; se numește ideal, iar arta rămasă se numește propagandă!

Cum amestecăm lucrurile contează. În final nu ne rămâne decât o istorie prost înțeleasă, plină de simboluri, de valori unitare și singulare. Cum țesem toate acestea? Aici intervine prostul gust -propaganda, sau disperarea, istoria.

Istoria ca știință este o știință disperată. De fiecare dată ea este violată și cusută, pentru a fi virgină -să fie imaculată, în viitorul viol.
Privind orb, avem un adevăr, un neant.
Privind imaginile, căci Josef Koudelka la asta ne îndeamnă prin albumul său și prin expoziția personală, să găsim ceea ce ne disperă având în față un adevăr: cel al imaginii, al statuii, al zidului.

Sigur că voi posta în viitor imagini din acest minunat album, acum, poate pentru a nu-mi cataliza ideile, rămân doar în a le privi.

Enunțul final: putem fi fericiți și fără voi!

Bohumil Hrabal - mă rog frumos, împărțirea lumii

http://santroch.blog.idnes.cz/c/244667/Vzpominacek-3-unora-Bohumil-Hrabal.html

≪Aflați, vă rog, că cea mai mare întreprindere comercială din lume e Biserica Catolică, aceasta comercializează ceea ce nimeni n-a văzut, n-a atins și n-a întâlnit de când e lumea lume, iar acest ceva este, mă rog frumos, un lucru căruia i se spune Dumnezeu;

a doua mare întreprindere mondială este firma International, cum văd, dumneavoastră aveți deja, mă rog frumos, aparatul ei, introdus de multă vreme în toată lumea, așa-numita casă de marcat, care, dacă apăsați corect butoanele, și bonurile se înregistrează corect de-a lungul întregii zile, vă scutește seara de toate socotelile obositoare, făcând în locul dumneavoastră bilanțul încasărilor de zi cu zi...

iar a treia întreprindere mondială, mă rog frumos, este casa pe care am onoarea s-o reprezint, fabrica Van Berkel, care produce cântare de precizie, asigurând greutatea exactă în toată lumea, la Ecuator sau la Polul Nord, și mai producem o gamă întreagă de aparate de tăiat carnea și mezelurile, cum ar fi acesta, iar farmecul acestui aparat constă, dacă-mi permiteți... și, înainte de a-și rosti gândul până la capăt, curăță, la iuțeală, o parte din salamul unguresc, așeză pielița pe cântarul nostru și, în aceeași clipă, învârtea cu o mână manivela aparatului său și cu cealaltă apăsa ștanga de salam în cuțitul circular - și felioare rotunde cădeau și se îngrămădeau una peste alta pe plăcuța de marmură, și vraful de felii creștea mereu, de parcă aparatul acela ar fi tăiat tot salamul, în ciuda faptului că nu lipsea prea mult din el...

În sfârșit, grăsanul încetă să mai învârtească manivela și se grăbi să întrebe: cam cât credeți că am tăiat din salamul ăsta? Și patronul îi răspunse, fără a sta pe gânduri: O sută cincizeci de grame, și șeful de sală: O sută zece, și tu puștiule? - m-a întrebat reprezentantul - tu ce părere ai? și eu, fără să clipesc, am zis optzeci de grame, și patronul m-a apucat de ureche mi-a frecat-o, și mi-a răsucit-o, și s-a scuzat față de reprezentant spunându-i că trebuie să fie îngăduitor cu mine, că mama m-a scăpat de la sânul ei o dată când mă alăpta și eu am căzut în cap, dar reprezentantul m-a mângâiat pe obraji și a ținut să spună cu un zâmbet plin de bunăvoință:

Dacă vreți să știți, puștiul a nimerit-o cel mai bine - după care, a pus rondelele de salam pe cântarul nostru și acesta a arătat șaptezeci de grame.≫ 

Bohumil Hrabal, L-am servit pe regele Angliei, ed. Art, 2012, pag.33-35.

Dar aceste fapte n-ar fi fost descrise dacă ar fi trebuit, într-un fel, să se termine. Aceste fapte au fost scrise pentru că ele nu se mai termină. Astfel avem trei dorințe, mari, late și neterminate cum sunt; dorința de divin, de bani și de mâncare. Explicația ar fi mai simplă, pentru că toți cei care ajung la una dintre cele trei o doresc pe a doua, indiferent care, și în final, în final termină, cu a treia.

Lumea noastră este împărțită între Dumnezeu, fisc și hrană, între industria divină, impozite și industria alimentară. Sigur că fiecare dintre noi se mai poate gândi la industria de apărare (de război), la tehnologii, la spațiul extraterestru, la cel subpământean, la gazele de șist (pentru că sunt la modă) sau la eoliene (iuliene cum le spune un prieten și tot așa). Toate acestea depind de una dintre cele descrise de Bohumil Hrabal; de binecuvântare, de bani și de cântărire.

Își mai aduce aminte cineva de Moise, atunci când a venit de pe muntele Sinai și și-a văzut poporul strâns în jurul Vițelului de Aur? Moise a cântărit Vițelul de Aur, a știut clar cât valorează, implorând pe Dumnezeu -topind aurul statuar, să-i ierte pe păcătoși, aurul trecând sub cortul lui. În aceeași perioadă -a migrației din Egipt, când lumea murea de foame și de sete, răscoala era evidentă și minunea trebuia arătată cât mai repede.

Ori tocmai asta vrea să arate și Bohumil Hrabal, în toată scrierea lui, că lumea se tâmpește, ori cerșește, ori moare de foame. De aici medicamentul, inducerea în eroare cu ajutorul unei minuni, a unei loterii, a unui drog, prima ce te face să înțelegi că lumea nu poate fi altfel, a doua că un câștig minor te face (câștigurile mari merg unde trebuie), ultima cu ceva ce ține -un timp, de foame, un plastic, un E mare.

Cam atât!

În final mulțumesc prietenilor mei, Moni și Alexandru, care m-au dus, orb fiind în Praga și mi-au arătat Tigrul de Aur, mi l-au arătat și pe interior. Vai mie; asta este altă poveste.

Două povești identice despre căutare

celor din partea cealaltă - femeilor, de 1 Martie

Istoria celor doi care au avut vise

... este scrisă de Jorge Luis Borges, ea pomenește de o căutare prin vis și începe așa:


≪Istoricul arab El Ixaqui relatează această poveste:

      „Povestesc oameni vrednici de crezare (însă numai Allah este atoateştiutor şi autoputernic şi preaîndurător şi nu doarme) că a fost odată la Cairo un om stăpînitor de avuţii, însă într-atîta de mărinimos şi dătător, încît pe toate ajunse să le piardă, afară doar de casa rămasă de la tatăl său, şi astfel se văzu silit să trudească din greu pentru a-şi agonisi pîinea de toate zilele. De atîta trudă se întîmplă ca, într-o seară, să-l prindă somnul sub un smochin aflat chiar în grădina sa şi în vis i se arătă un om ud leoarcă, şi acesta scoase din dinţi un ban de aur şi îi spuse: “Norocul tău se află în Persia, la Ispahan; du-te să-l cauţi”.

http://www.arabica-orientreisen.ch/fotoseiten/iran_isfahan.html 

      A doua zi, în zori, se deşteptă şi pe dată porni într-o călătorie lungă şi înfruntă primejdiile pe care le ridicară înaintea lui pustiurile, corăbiile, piraţii, idolatrii, apele, fiarele şi oamenii. Ajunse în sfîrşit la Ispahan, însă între zidurile acestei cetăţi îl prinse noaptea şi se întinse să doarmă în grădina unei moschei. Se afla lîngă moschee o casă, şi, prin voinţa Atotputernicului, o şleahtă de tîlhari trecu prin grădina moscheii şi pătrunse în casă, iar cei dinăuntru se treziră din somn la zgomotul hoţilor şi strigară după ajutor. Vecinii începură să strige şi ei , şi pînă ce căpitanul străjerilor din acele părţi veni în goană cu oamenii săi tîlharii scăpară fugind pe acoperiş. Căpitanul porunci să fie cercetată moscheea, şi acolo îl găsiră pe omul din Cairo şi-l biciură cu nuiele de bambus, în aşa fel încît fu la un pas de moarte.


Îşi veni în fire după două zile, în temniţă. Căpitanul trimise după el şi îl întrebă: “Cine eşti şi care îţi este patria?” Celălalt răspunse: “Sînt din vestitul oraş Cairo şi numele meu este Mahomed El Magrebi”. Căpitanul îl întrebă iar: “Ce te-a adus în Persia?” Celălalt se hotărî să spună adevărul şi declară: “În vis, un om mi-a poruncit să vin la Ispahan, pentru că aici ar fi norocul meu. Iată-mă la Ispahan şi văd că norocul acela pe care mi-l făgăduise trebuie să fi fost loviturile de bici pe care cu atîta mărinimie mi le-aţi dat”.


La astfel de cuvinte, căpitanul rîse cu gura pînă la urechi, după care îi zise: “Om nesăbuit şi fără minte, de trei ori am visat o casă aflată la Cairo, îndărătul căreia se află o grădină, iar în grădină un ceas de nisip, iar îndărătul ceasului de nisip un smochin, iar îndărătul smochinului o fîntînă, iar în fîntînă o comoară. N-am dat crezare cîtuşi de puţin acestei minciuni. Tu însă, corcitură de catîr şi diavol, ai colindat din oraş în oraş, mînat doar de încrederea în visul tău. Să nu te prind că mai pui piciorul la Ispahan. Ia monedele astea şi du-te”.


Omul le luă şi se întoarse acasă. În adîncul fîntînii din grădina lui (care era aceea din visul căpitanului) dezgropă comoara. Astfel Allah îl binecuvîntă , şi-l răsplăti, şi-l înălţă. Allah e Mărinimosul, e Nevăzutul”.

(Din Cartea celor O mie şi una de nopţi, noaptea 351)≫

Jorge Luis Borges, Moartea și Busola, Polirom, 2006, pag.226-227

Acum iată ce scria Borges la prefața exercițiilor sale de proză narativă (din care face parte povestirea de mai sus), în 1934:
„Uneori cred că bunii cititori sînt lebede mai tenebroase și mai rare decît bunii autori.”


Acum fiind vorba de doi, căci titlul și subtitlul asta ne arată, este rândul lui Mircea Eliade să ne dezvăluie povestea descoperită de el, de fapt nu de el, de altul, care la rândul său o știe dintr-o culegere, culegere care ...


≪ ...Dar mai e încă ceva: se întâmplă un fapt ciudat și reconfortant că schimbarea de perspectivă spirituală se traduce printr-o regenerare profundă a ființei noastre intime. Încheiem această expunere printr-o istorie hasidică ilustrând admirabil misterul întâlnirii.

Podul Carol ( Karol, Charles) - Praga (Praha, Prague)

Este povestea rabinului Eisik din Cracovia, pe care indianistul [orientalistul] Heinrich Zimmer a extras-o din Khassidischen Bücher de Martin Buber. Acest pios rabin Eisik din Cracovia a avut un vis în care i se spunea să meargă la Praga; acolo, sub marele pod ce duce la castelul regal va descoperi o comoară ascunsă. Visul se repetă de trei ori și rabinul se hotărî să plece. Ajuns la Praga, el găsi doar podul, dar păzit zi și noapte de santinele. Eisik nu îndrăzni să caute. Tot dând târcoale prin împrejurimi atrase atenția căpitanului gărzii; acesta îl întrebă amabil dacă pierduse ceva. Cu simplitate, rabinul îi spuse visul său. ofițerul izbucni în râs: „Chiar așa, bietul de tine!”, îi zise, „ți-ai tocit încălțările făcând atâta drum numai din pricina unui vis? Ce persoană cu mintea întreagă ar crede într-un vis?”


Ofițerul auzise și el o voce în vis; ”Ea îmi vorbea de Cracovia, poruncindu-mi să mă duc până acolo și să caut o comoară uriașă în casa unui rabin care se numește Eisik, Eisik fiul lui Jekel. Trebuia să descopăr comoara care era îngropată într-un colț prăfuit, după sobă.” Dar ofițerul nu acordă nici un fel de încredere vocilor din vis; el era o persoană rezonabilă. Rabinul se înclină adânc, îi mulțumi și se grăbi să se întoarcă la Cracovia. Săpă în acel colț uitat al casei sale și descoperi comoara care puse capăt sărăciei lui.


„Așa deci, comentează Heinrich Zimmer, așa deci, adevărata comoară, cea care pune capăt sărăciei noastre și necazurilor noastre nu e niciodată departe, nu trebuie căutată într-o țară depărtată, ea zace îngropată în colțurile cele mai retrase ale propriei noastre case, adică ale propriei noastre ființe. E în spatele sobei, centru dătător de viață și căldură care ne însuflețește existența, inima inimii noastre, numai să știm să săpăm. Dar mai e un fapt ciudat și constant, că numai după o călătorie pioasă într-o regiune depărtată, într-o țară străină, pe un pământ nou, semnificația acestei voci călăuzindu-ne căutarea va putea putea să ni se reveleze. Și acestui fapt ciudat și constant i se adaugă un altul: cel care ne revelează sensul misterioasei noastre călătorii interioare trebuie să fie el însuși un străin, de o altă credință și de o altă rasă.”


Și acest este sensul profund al oricărei veritabile întâlniri: ea ar putea constitui punctul de plecare al unui nou umanism, la scară mondială.

1953

≫

Mircea Eliade, Mituri, vise și mistere, ed.Univers enciclopedic gold, 2010, pag.62-63

Ori, Eliade așa își începea capitolul III din eseul de mai sus:
„Ne propunem să situăm și să studiem angoasa lumii moderne din perspectiva istoriei religiilor. Această întreprindere riscă să pară ciudată, dacă nu chiar de-a dreptul inutilă.” [pag.49]

Bucăţi de Praga

Praga - un exemplu

Am înţeles că mulţi din cei mai mulţi nu împărtăşesc punctul meu de vedere cu privire la civilizaţia (eu scriu că-i de rang înalt) pe care acum o are Praga, prin asta toată Republica Cehă !

Praga, Vyšehrad - mormânt din cimitirul de lângă basilica Sf. Petru şi Pavel

Blue freedom?

Praga, stânga spre Staroměstské náměstí (Piaţa Veche), dreapta spre Klementinum

Omul cu peştele - aici a fost probabil o prăvălie unde se vindea peşte?

Boem - Boemia - Bohemia

Vltava - vedere din dreptul Muzeului Rudolfinium

Gândul că poţi trăi o viaţă nepăsător, neatins, nebăgat în seamă, invizibil, mi-a ascuţit tot timpul mintea, am realizat aşa existenţa confuziei - dorind, este adevărat, dorind să fiu păcălit măcar o dată. Viaţa pe care am trăit-o până acum nu mi-a dovedit asta: adept al principiilor civilizatoare, chiar beat urlam la opoziţia lenei faţă de muncă, conştiinţă şi datorie versus vis şi plutire; două medii ce nu se întâlnesc niciodată.

La Praga am fost atent, încărcat de stresul călătoriei, al timpului scurt, aşa am reuşit să surprind şi să mă surprind; nu ăsta este scopul călătoriei?

Admirând vaporaşele, atât de multe pe râu - Vltava este de două ori cel puţin mai mică ca Dunărea, am privit la barca ostentativ de singuratică ce totuşi avea o direcţie şi nu mergea în derivă. Când s-a apropiat de ţărm am urmărit spectacolul dat de cei doi ce ocupau plutitoarea.

Impresia teribilă, irezistibilă în a privi frapiera în care tolănea o şampanie cu o soră a ei, pe bancheta bărcii şi, un individ de vârsta mea sau cam aşa, servind un pahar spumos.

Pe loc, în acea clipă, am simţit cea mai mare bogăţie spirituală transmisă telepatic pe care un bărbat o poate transmite hedonistic celorlalţi, fără şă-şi de-a seama, fără să fie un promotor sau o modă a purtărilor sale, a exhibiţionismului sau pur şi simplu a evaluării în real a eu-lui personal.

Am continuat să fac poze fără să fiu invidios măcar o clipă, dar trebuie să recunosc că odată primit acest mesaj din mediul exterior, eu nefiind chiar într-un turn de fildeş, am căutat să mă bucur -telepatic sigur am transmis lucrul acesta celorlalţi, că sunt martor al acestui eveniment. Iubesc întâmplarea şi voi face negreşit toată viaţa să o întâmpin aşa cum se cuvine.

Pentru că ştiu că mulţi cititori citesc impresiile mele ca fiind total pur imaginare, vreau să-i răsfaţ cu o imagine a colegei de masă, a celei ce stătea la masa alăturată, care la rândul ei, chiar fiind din Spania, privea tot acest răsfăţ masculin. 

Viaţa din acest mileniu este de fapt o luptă continuă a stresului ce doreşte să-i suprime omului dramul de libertate pe care-l mai are, nu discutăm felul în care libertatea se pierde continuu, dar omul reuşeşte prin toate subterfugiile, păcăleli şi confuzii, stări boemice, să reducă presiunea, cei care reuşesc devin în fapt cei mai adaptabili, ultima formă de refugiu uman -adaptabilitatea; exteriorul lor - interiorul ţie!

Steaguri atârnând

Se afirmă cu tărie că în filmul lui Akiro Kurosawa, Kagemusha (http://www.imdb.com/title/tt0080979/), steagurile erau reale, la fel ca armurile, la fel ca palatele, la fel ca oamenii. Filmul luat ca valoare de muzeu devenea astfel cel mai scump film.

La Praga într-o noapte ca oricare alta, noapte caldă de mai, steagurile erau scoase la vedere pe Turnul Malá Strana, văzute astfel trecând Vltava pe podul Carol dinspre Turnul Staré Město, două cartiere poartă aceste nume, ale turnurilor şi sunt despărţie de "Karlův most" cum spun cehii la podul Carol  (Charles pentru anglofoni).

Dacă aceste steaguri erau chiar scoase din muzee? eu nu pot afirma asta, în schimb liniştea lor, ce pâlpâia uşor în comparaţie cu tumultul, şuvoiul, haosul de sub ele, mi-a dus mintea la comparaţia vremurilor, bune sau rele, steagurile o afirmau.

Lumea devine astfel, în această mişcare, lichidul eterogen al unei fiinţe care vrea, la fel ca râul învolburat, vrea să ocupe totul. Dacă ne agăţăm de vreo balustradă, şi atârnăm precum steagurile, vom privi străin acest fluid uman. Este îndeajuns să ridici ochii şi să vezi steagurile, care deasupra porţii, dau liniştea şi indiferenţa timpului.

Steagurile văd tot podul în lungul său, travers pe râu, oameni care înaintează fotografiind, blitzuri iscă fulgere, asemeni celor ce se văd şi de pe vasele de pasageri ce trec pe sub pod, lumea astfel intersectată, unii pe sus, alţi pe sub, crează de fapt singurătate. Şi steagurile ştiu ele de ce.

Mai sus, pe străzi înguste, pe trepte interminabile, va veni Castelul, acolo la intrare, două statui gigantice te opresc, de acolo începe altă poveste.

Franz Kafka a scris Procesul şi Castelul într-o atmosferă asemănătoare; Praga este oraşul unde îţi pierzi identitatea, devii (noroc că nu pentru mult timp) un rătăcit. Felul în care rătăceşti, îţi acutizează senzaţia de singurătate, strada prin zid cade peste tine, felinarul este gluga unui urmăritor, lumina acestuia este dată de ochii ce te urmăresc perpetuu. Porţi din grilaje metalice îţi lasă vederii curţi interioare care nu se mai termină, arcade cu gargui, statui ce apar la fel de singure din întuneric.

Felul în care te strecori pe aceste străzi medievale îţi miroase a existenţă umană, "m-am speriat atât de tare, că era cît pe-aici să ţip; dar judecătorul de instrucţie a fost amabil, m-a îndemnat să fiu prudentă, mi-a şoptit că scrisese pînă atunci, că-mi aducea lampa înapoi, şi că n-o să uite niciodată cum arăt cînd dorm" scria Kafka despre femeia din Procesul.

Ori tocmai aşa, Praga se vizitează cel mai bine noaptea, pe când ea -oraşul, doarme; pe străzi umblând te poţi dizolva în aerul rece acum repede devenit aşa în absenţa soarelui, luminile la fel de calde plutesc într-un fâlfâit identic cu steagurile, cele pe orizontală cu cele pe verticală, cei ce trec peste cei ce plutesc (oamenii peste pod şi sub pod)!

Lumini ce dau speranţă capătului de drum, scării ce coboară, omului ce dispare.
În final totul este pe cât se poate de real, cu valoare de muzeu.


P.S. Citatul din


Kafka, Procesul, Rao, 1994, pag. 57 sus

Moara de la Praga

Moara de pe Vltava, vedere în amonte, pe dreapta de pe podul Carol

În urma discuţiilor purtate, concluzia multora era că Praga are frumoase poveşti, unele sunt inedite nu numai în istoricul cetăţii, originale prin simultaneitatea evenimentelor, dar ascund adevărate drame interioare, şi ce alt oraş l-ar fi putut îmboldi pe Kafka să scrie Procesul, să simuleze un nou Sisif; stânca fiind în felul acesta întrebarea, sau cârligul, forme geometrice foarte asemănătoare, evenimente care întoarse pot să spânzure atunci ideea.

Povestea pe care am s-o scriu ar merge bine cu o muzică apreciată, Sonata Lunii spre exemplu, sau Appassionata, cineva poate m-ar contra şi mi-ar pune cârligul întors amintind de Dvořák, sau Smetana, dar eu rămân vienez de data aceasta optând pentru Beethoven.

Lucrurile nu stau atât de simplu scriind despre Vltava, o mamă urs care domol vine la vale, când are pui şi aceştia zglobii umblă peste tot, mama urcă după ei, se rostogoleşte alături de ei, calcă totul în picioare în dorinţa de-ai proteja; atunci râul umflat inundă toate insulele şi în cotul oraşului vechi loveşte stânca, podurile rămase în urmă tremură!

Moara alerga, dorinţa ei nu era plutirea, neobişnuită purtare, pentru că nu citise încă poveştile cu morile care vin pe Siret, în schimb ştia că numele secret al Vltavei este Moldova, fără nici o legătură aparentă cu ţara ce este spre soare răsare. Apa venea şi-i îneca rotirea, nivelul crescut îi domolea viteza, se năştea astfel echilibrul. Apa odată ajunsă la osie, ar fi smuls-o de acolo şi moara, ca o mână singuratică, lipsită de trup, ar fi încălecat disperat de repede ceva înaintea scufundării.

Moara în schimb a alergat pe apă, susţinută orizontal, cu gândul că va reuşi să mute debitul de sus jos. În toată această poveste vedem doar chinul sisific, al celei ce macină, când pericolul se apropie, tensiunea acestuia îi dă avans, prin asta visul! Să alergăm mai repede decât în vis, atunci trăim mai mult, reuşim mai multe, merită tot efortul. Regret nu există, poate uşor şi subţire o umbră de patimă, pe care o am şi eu povestind despre moara ce alerga teribil de repede odată cu pericolul, oare noi oamenii nu facem la fel? (cheia sol :) )

PRAGA 13 mai 2011 - Poliţia călare

Pe drumul de la gară

În faţa stadionului Sparta din Praga

Confesorium

În faţa legii stă un păzitor.

La acest păzitor, vine un om de la ţară şi cere voie să intre în lege.

Dar păzitorul îi spune că acum nu-i poate permite să intre.

Omul chibzuieşte şi apoi întreabă dacă va avea voie să intre mai tîrziu.

„Tot ce se poate, spune paznicul, dar acum nu."

întrucît poarta legii este deschisă ca întotdeauna,

iar păzitorul se dă într-o parte,

omul se apleacă pentru a privi pe uşă în interior.

Cînd păzitorul observă asta, rîde şi spune :

„Dacă te ispiteşte într-atît, încearcă să intri înăuntru, în ciuda interdicţiei mele.

Bagă însă de seamă : am putere.

Şi nu sînt decît păzitorul cel mai de jos.

La intrarea în fiecare sală stau, însă,

alţi păzitori, unul mai puternic decît altul.

Pe al treilea nu mai pot nici măcar eu să-l privesc...

Franz Kafka, Verdictul şi alte povestiri, În faţa legii.

Regele se întorsese în grabă de la Avignon, un vis îi tulburase sărbătoarea papală; păsări, în număr de cinci, zburau deasupra podului început de tatăl său, de marele rege Carol. De fiecare dată când încerca să le numere se oprea la cifra patru. A cincea pasăre îi scăpa. Regele se întorcea în dorinţa să termine încercările schismatice ce se reflectau asupra persoanei papei, chiar dacă acum încă acestea nu erau evidente; bănuia că viitorul nu-i senin, o pătură de nori, în visul său, venea dinspre palat, ca mai apoi să acopere Praga.

Venceslav al IV-lea dorise să fie Regele Romanilor, alianţa germană prin căsătorie îi anunţa intenţia, mai mult de atât, alianţa în schisma papală -dacă era cea corectă, îl propulsa scurt în rândul primilor principi europeni; Praga -centrul Europei! Dar înainte de asta, visul în vis, era ceea ce a visat, în acelaşi timp cineva îi fura visul.

Tulburat de vedenii se întoarse în grabă, la Nuremberg, locul său de origine,  înnoptase şi aici vise rele se amplificaseră; se părea că un copil care se va naşte în numele său nu este al lui, impresia de fals oglindit îl traversă până după-amiaza. Următoarea zi intră în Praga convins că Joanna de Bavaria, soţia lui, îl înşeală.

O vânătoare dată în cinstea sa de către vărul său din Salzburg, venit şi el la Praga în preziua sosirii sale îl obosise, abia apucă să-şi vadă soţia, salutări scurte, protocolare, apoi acel preot ce-i intersecta privirea de fiecare dată când privea peste umărul ei, al Joannei şi el, preotul scruta mai abitir ca el, orizontul mulţimii; atunci când privirile se întâlneau, avea impresia că primeşte un mesaj, indescriptibil, împachetat în imaginea unor stele căzătoare, cinci la număr, a cincea o pierdea în căderea sa. Oboseala remarcată încă de pe urma drumului spre vest, îl făcu să nu bage de seamă câinele, acesta lovind cu coada pulpanele de metal ale soldaţilor de gardă, strecurându-se, sări în pieptul său plin de voioşie. Aici visul se curmă, vis visat cu ochii deschişi în care acel prelat ştia ceva, locul său peste mulţimea adunată cu ocazia revenirii sale îi amână temerile; câinele deja îi lingea faţa.

  

Visase ceva înălţător, regal; numai că în umbra braţului femeii nu era el. Atunci brusc registrul imaginaţiei îl aruncă în povestea pe care bunica lui i-o repeta aproape în fiecare seară: despre un mare rege care îşi iubea atât de mult soţia încât a cutezat să împărtăşească acest crez celui mai bun prieten -mai marele gărzilor palatului regal, această împărtăşanie se învârti de două ori în capul său, când zbură lăsă în urmă gustul trădării.

A doua zi de la sosire îl chemă pe Nepomuk, pe Jan (Ioan); vocile din preajmă îi scurtaseră dorinţa, cel care se înfăţişă era chiar cel care-l privise peste acea mare adunare din ziua precedentă. Îl cunoscuse indirect şi înainte, dar acum, parcă sub semnul unor evenimente ce se înghesuiau să vină, i se părea mai necunoscut ca niciodată, la fel cum Joanna îl întâmpinase; sau urmele unor oboseli ale călătoriei -şi aşa plină de peripeţii, încă nu-l mai lăsau în pace!

 

Senzaţia că cineva îşi bate joc de el îi acoperi sfârşitul zilei, seara recalculă opoziţiile, întâlnirea cu Jan de Nepomuk de după amiza trecută îl lăsă confuz, prelatul se ascundea de întrebările lui; sigur va trebui să-l strângă puţin , căci sigur ştia mult mai multe.

Privi afară cum păsările răzbăteau peste zidurile cetăţii, umbra lor pe ziduri lăsa traiectorii vizibile, poate acum sigur înţelesese pe acei antici pe care bunica sa îi pomenea tot timpul. Una dintre păsări atacă colţul, umbra ei se lăsă acolo unde soţia sa se ruga tot timpul; mişcarea îl derută şi sări de la fereastră: în acea dimineaţă îl chemă din nou pe Nepomuk.

Acesta venise în grabă, sufla, în graba sa uitase întâmpinările protocolare, Venceslav, regele, nu se supărase, în schimb îi ceru să-i explice sincer întârzierea. Jan de Nepomuk avusese un confesorium, a nu ştiu câta oară în săptămâna ce trecuse. Da, şi soţia lui îi celebră preotului toate nedumeririle ei, toate visele ei, dorinţele? toate acestea regele dorea să le ştie.

Prelatul consideră că divulgarea secretului confesoriului ar fi însemnat sfârşitul unei tradiţii creştine drepte, umanul să fie mai presus de dumnezeu, sau Umanul să fie mai presus de Dumnezeu! Refuzul brusc îl făcu pe rege să cheme torţionarul, acesta aduse cu el un cărucior, pe o bucată de piele, întinsă pe lespezile sălii regale, întinse instrumentele.

Neînduplecat, Jan de Nepomuk îl întrebă, parcă naiv pe torţionar, ce-a păţit cu ochiul, căci îl cunoştea, pedepsele catolice funcţionau, dar nu-l văzuse de curând cu un ochi acoperit. Acesta mândru explică -mai scurt decât te-ai fi putut aştepta, că un individ la care-i tăiase capul zilele trecute, îi băgase mâinile în găvanele ochilor, atunci când se aplecase să ia capul din coş.

Nepomuk n-a cedat compulsiei emotive provocate de rege prin torţionar, iniţial a crezut în gluma emanată de dorinţa de-a afla ce-a spus regina în taina spovedaniei. Regele n-a glumit, visul trădării regale nu-i dădea pace.

Pe podul început de tatăl său Carol, Vencelsav porunci celor ce l-au torturat pe Nepomuk să-l arunce în apă, apa Vltavei să-l rătăcească, credinţă împărtăşită şi de contemporanii mei în a arunca în ocean -o apă mai mare, pe cei ce nu trebuie martirizaţi, felul în care apa spală păcatele devine ştiinţă în acest caz.

Drumul spre Praga

Eoliene, Gyor, Ungaria

Ştiam că voi pleca la Praga de câteva săptămâni - tot timpul m-am izbit de efortul de-a duce până la capăt gândul, parcă sună a condiţie îndeplinirea dorinţei? poţi să simţi cu adevărat că trăieşti dacă timpul pierdut este în favoarea îndeplinirii dorinţelor?! Aşa că timpul pierdut sau nu, muncit sau epuizat, trebuie să aibă o finalitate, aici eu scriu că această finalitate este: călătoria.

Pentru noi, Praga este mai aproape decât Bucureşti, poţi să treci prin încă două capitale pentru a ajunge la Praga; Budapesta şi Bratislava. Dar în cazul de faţă am plecat direct acolo, pe un drum ce a durat opt ore (cu pauze mici).

Dimineaţa devreme berzele erau deja în febra muncii de-a repara cuiburile părăsite toamna trecută, în goana maşinii apăreau cocoţate pe stâlpii înalţi din beton ca nişte ţesătoare din schimbul trei care retuşează produsul finit înainte de-a pleca spre casă.

Câmpuri largi galbene se desfăşurau înaintea noastră, le vom întâlni şi după graniţă la vecini. În mai odată cu berzele se face şi rapiţa. (!)

Vama pustie la răsăritul soarelui, vameşi unguri plictisiţi repetând: "ţuică, lapte, carne... nimic?!", doamna de la "Matrica" veselă că mai vede un om în prea dimineaţa zilei de sfârşit de săptămână, dar cu o limba română de invidiat; taxele de autostrăzi, trei ţări: 35 de euro, valabile patru zile. După 15 km intrarea pe autostradă - cea care a ajuns deja la graniţele noastre, cea spre Arad.

Pe autostradă vâjâitul tir-urilor depăşite, soare răsărind în spate, poduri care ne teşeau gândurile când treceam pe sub ele, indicatoare spre vest. În jurul Budapestei inele de autostrăzi, de pe M5, pe M0, apoi pe M3, treceri, lumea care se mişcă. Lumea noastră este o lume în perpetuă mişcare, călătorul oriunde s-ar uita, vede ceva, ceva ce se mişcă şi dacă totuşi nu vede, trebuie să se uite la cer, un avion sigur îşi va petrece urma ziua, noaptea o lumină trece printre stele; un satelit. Nu ne mai uimeşte nimic în această mişcare, totuşi eu am rămas uimit trecând printre eoliene, printre cele rotitoare. Un vânt mişcat de soarele din spate le bucura mişcarea, păreau nişte fiinţe robuste puse pe treabă, eolienele parcă râdeau, râs portant datorită elicelor, râs molipsitor, veselie a drumului.

Eolienele mi-au marcat drumul spre Praga, una dintre ele, foarte apropiată de autostradă, privea atentă înainte, o clipă senzaţia întrecerii a pus stăpânire pe mine, care este mai rapid; eu în linie dreaptă, ea în mişcare circulară, eu care mă îndepărtez sau ea care zboară; zbor pe loc: eoliana -simbioza zborului cu pământul, asemeni unei capcane, zborul este ţinut pe pământ, trofeu al acestei planete. Oamenii au creat atunci aparatul, cel care merge, cel care zboară, ca şi cel care sapă, cel care pluteşte. Aparatul face ca omul să izbândească, dar omul nu trebuie să uite asta, călătorul trebuie să simtă acum mişcarea, vibraţia, saltul, acestea sunt de fapt antrenamentele, încălzirea, pre-trezirea înaintea marii treziri, a celei mai mari, a imaginii.

Pentru că va fi invadat de acestea şi trebuie să reziste.

Praga - podul Carol peste Vltava - Castelul