Kiling them softly

Într-un bar, în care liniștea era spartă periodic de discursul lui Obama, de vocea lui clară ce venea de la un televizor atârnat parcă de tavan, doi tipi se întâlnesc -unul l-a așteptat pe celălalt, pentru a trage linie -nu o linie. Este vorba de ultimul capitol al oricărei afaceri, plata.

Ca-n multe filme, plata trebuie să aibă filosofia ei, nu să fie aruncată pur și simplu -oamenii nu sunt bancomate. De aceea discuția degenerează într-o diatribă împotriva celui nou ales, celui ce promite multe la televizor și de aici împotriva basmelor ce vor să decoreze mitul libertății americane în culori noi și vii, cum ar spune latinul, asemeni unei tribuna rostrata.

Cel venit știe tot, știe și ce va vorbi Obama și ce gândește cel ce-l așteaptă. Răbdarea lui are limitele egalității, are formele de conjugare ale libertății. De aceea aceste ultime cinci minute din acest film ar fi trebuit să fie primele și dacă le repetau și la urmă cu atât mai bine.

Gestul aruncării pachetului de țigări în momentul în care privește la televizor, este abaterea atenției, este efortul pe care-l faci tu ca om de a scăpa de legătura strânsă pe care o face societate cu tine.

Acest film este derulat pe discursurile politice ale lui Bush (jr.) ca președinte, ca român m-am simțit ca pe vremea lui Ceaușescu, când intram în casă, iar la televizor se auzea neclar și monoton vocea marelui cârmaci. Nu este nimic nou, aceleași cuvinte ambalate în stupizenia unui discurs ce n-are legătură cu prezentul. Cuvinte ce vor să fie prezente, dar sunt presupuse a fi prezente.

Acțiunea filmului este simplă, totul pentru a lua gâtul unui tip din mafia jocurilor de cărți, care i-a tras clapa, ei mafiei, adică unor tipi pe care oricum nu-i vezi în film și nici nu merită asta.
Dar acest personaj, în loc să fie omorât pe loc, ca-n vremurile bune și demult apuse ale mafiei, este iertat, este iertat după mult timp după ce el însuși s-a autodenunțat. Fapte disperate și greu credibile, dar filmul continuă. Alți losers, prind aceeași mișcare și o repetă pentru ca vina să cadă pe inițiatorul din trecut. Scena se repetă, vine killer-ul, trebuie iar să-l sperie pe individ, trebuie să afle dacă el este de vină; circumstanțele fiind neatenuante. Filmul ar fi trebuit să se termine repede și să fie o lecție celor ce strigă lupul. Dar tipul este simpatic și mafia nu vrea să-l omoare, și tărăgănarea plictisește spectatorul și îi creează incontinență urinară, sau sete permanentă, ce film soflty. Este atât de greu pentru mafie să omoare un tip în ziua de azi în America, lasă că pot juvenilii mai repede.

Pe tot parcursul filmului, în care cuvinte ca; patriotism, țară, conducere, noi, voi se repetă ca un ecou, cuvinte pe care personajele nu le spun, nu le gândesc, discursul politic din fundal este omniprezent. M-am repetat cu intenția de a reveni la cele două Americi care trăiesc pe același teritoriu, lucru valabil și cu țara noastră, România. Adică, la acei oameni pentru care politica, societate, munca, nu înseamnă nimic, dar care reușesc să traducă cel mai bine prezentul în existența lor.

Și pentru ca tortul să aibă o cireașă sau o căpșună în vârful său, cel intrat aduce aminte de Thomas Jefferson (un tip ce-l ajuta pe Benjamin Franklin să ridice zmeul cu stele și cu dungi). Interlocutorul se miră, și are dreptate.

Explicație este simplă. Ceea ce fac ei, locul lor, țara și oamenii, reprezintă o afacere.

Acest film anunță altele, este un promotor al unui subiect și merită văzut cumva din spatele ecranului -dacă ați reușit vreodată să ajungeți acolo. Acest film anunță căderea unei morale și a unui vis în marea cultură americană - în cea populară, nu în cea cultă promovată imediat după al II-lea Război Mondial.

În contrast cu Lincoln, care apare ca multe alte filme patriotice la cerere -întocmai ca-n vremurile fericite ale țării noastre, acest film trage clopotul (de la Philadelphia), care deja crăpat, anunță că libertatea are un alt accent și o altă valoare, mai mare chiar.

Povestea somnului

          Povestea ne spune că oamenii nu dormeau înainte și că nu era nici noapte și nici zi, ci doar o negură prin care te puteai rătăci foarte ușor. Oamenii călătoreau legați unii de alții, ca să nu se piardă; munceau laolaltă cu copiii, căci era foarte ușor să-i pierzi și pe ei. Ceața oprea orice sunet, sau dimpotrivă îl purta la mari distanțe, era o proprietate care se schimba repede, fără nici un motiv aparent. Oamenii vorbeau atunci încet, unul lângă altul și trebuie spus că și cuvintele erau foarte puține pe vremea aceea.

          La un moment dat cineva a început să povestească celorlalți ceea ce a văzut el și restul din coada lui nu. Cu fiecare grup cu care se întâlnea îi întreba de toate și la rândul lui le povestea de toate. La un moment dat, din cauza acestei sporovăieli, în jurul său lucrurile apăreau din ce în ce mai clare și chiar ultimul din grup se vedea deja bine. Atunci cu toții au început să discute câte vrute și nevrute, ba chiar s-au strâns și alții.

          De sus, Soarele, atras de larmă, se apropie mai mult ca să vadă ce se petrece sub ceață și apropiindu-se mai mult, împrăștie ceața și rămase uimit să vadă acele ființe micuțe, care-i făceau cu mâna și-l desenau atât de frumos pe pământ sau pe piatră.

          Oamenii, văzând soarele, au crezut îndată că este Zeul lor care plecase și-i lăsase singuri și-au început să-i cânte -Soarelui, să-i povestească cât de mult l-au așteptat, să-l binecuvânteze pentru apariție. Soarele obosit de atâta larmă plecă să se odihnească puțin, dar nu se depărtă puțin și un vaiet și-un plânset cuprinse pământul întreg. Atunci o chemă pe sora sa Luna și-o lăsă pe ea puțin cu oamenii. Aceștia curioși o admirară o noapte întreagă și cântece lungi îi dedicară. Când veni Soarele din nou, văzu temple și fumuri ce se închinau lui și toată această trudă a oamenilor spre a-i face pe plac. Oamenii, parcă mai tare cuprinși de povești, o așteptară și pe Lună, care de data aceasta veni cu surorile ei mai mici și ici colo sclipeau alte luni, de diferite culori. În acest peisaj nocturn, primii care au adormit au fost copiii. Când s-au trezit dimineața, au început -cei care puteau, să povestească părinților visele. Așa că oamenii s-au pus pe treabă și-au mai făcut un templu, pe cel al viselor.

Exp-lorator,-pulzat,-pedient,-periment

       Să reducem totul la moment, să fugărim secunda până ce ea obosește, să nu ne odihnim alături de ea, gândul fugar să i-o ia înainte, astfel, foarte puțin mai târziu ne vom regăsi în ceea mai minunată conduită a timpului; remușcarea.
       A fost atât de repede și atât de sublim când nu am simțit, nu am perceput, că timpul există; ne-am minunat de cele văzute, de cele întâmplate și această poezie în rimă de cele evocate părea că nu se mai termină.

       Firește ar fi să nu avem remușcări, clipele pierdute să fie asemeni unor perle în seif, în zestrea unei memorii oraculare, dar lucrurile acestea nu se întâmplă, uităm prea repede, un vertij ne amestecă clipele de serviciu cu cele din supermarket, cu cele din fața semaforului, cu cele din fața ghișeului, un tremur ne tulbură și nu mai vedem bine. În fața anilor ce au trecut, reușim să ne recunoaștem, acolo suntem noi și era atât de bine.

       De fapt lucrurile acestea nu există, tremurul acela este din cauza frigului, soarele ne orbește, albul, prea mult ne osândește. Cât de mult ne păcălim, cât acolo sus cineva se odihnește.

Lunea unui cuvânt

Moscova, Piața Roșie, Sf. Vasile Blajenîi,- autor, fiul meu

Finanţe. La prânz. O declaraţie de predat.
La coadă mă întâlnesc absolut întâmplător cu Adela. Era în faţa mea, n-am observat-o, apoi a plecat, dar s-a întors să mai întrebe ceva; atunci am recunoscut-o. Trecuseră mulți, mulți ani de când n-am mai văzut-o. Părea bucuroasă că mă vede. Am vorbit de copii, de prieteni, de timpuri trecute. Ceea ce mă mira încontinuu, în timp ce-mi povestea, era alura, felul în care-mi explica și de fiecare dată, parcă rămânea ceva nespus.

La despărțire, căci ghișeul era aproape, mi-a mărturisit brusc că se pocăise. Am întrebat-o eu, pentru că nu înțelesesem bine și ea mi-a confirmat a doua oară. Am dat vina pe soț, dar nicidecum, era alegerea ei.

„Am descoperit Cuvântul!” reiteră ea și mă privi adânc.
„Ai citit Biblia?” mă întrebă apoi.
Am răspuns că da, mai ales V.T. am vrut să completez, dar nu mă lăsă.
„Te ajunge și pe tine, te ajunge Cuvântul” și plecă.

Spre seară trebuia să ajung la bancă, nu era ora șase după-amiaza, în schimb la întoarcere bulevardele se aglomeraseră. În mijlocul mașinilor am dat drumul la radio. Am începu să mă joc cu posturile până când am auzit cuvintele:
„... dacă cunoașteți un prieten ce vorbește araba...” și-am devenit foarte atent. Se repetă.
„Dacă aveți un prieten ce vorbește limba arabă, dăruiți-i o Biblie”!
Era un post local, ce intercala în transmisie, o oră seara, programul unei secte religioase.
„Scrieți-ne la adresa..., sau telefonați-ne la numărul... și veți primi o Biblie în limba arabă gratis.”

Afară cerul se-nchise de-a binelea, apărură și ceva fulgi, ajuns acasă am scanat desenul fiului meu făcut în tabăra de schi și l-am pus pe blog, trebuia cumva să echilibrez ceea ce scriu.
Atenție la oamenii din jurul catedralei.

Naufragiat

Ramnous spre Evvoia (Evia)

Mnemosyne îl pedepsește pe tracul îndrăzneț ce punea mintea sa înaintea memoriei divine, adică țipa în gura mare că nimic nu-l poate întoarce de-a privi înainte și că aducerea aminte-i o minciună pe care fiecare și-o coafează cum vrea înainte de-a o spune celorlalți, de aceea nu trăim în prezent, mințiți de trecut, ci în viitor suportați de prezent.

Frumoasa zeiță apare în fața basileului cerându-i să-l pedepsească aspru pe necugetatul barbar. Zeus, privind în nord, întoarce privirea și amintindu-și de Orfeu, amintește zeiței că nu-i stă în putere și că doar o femeie ar putea să-l pedepsească pe cel ce nu crede în tinerețe, în ceea ce a fost el însuși în trecut.

„Vina nu o are el, ci tinerețea lui lipsită și irosită, lipsită de avântul și inconștiența care-l face pe tânăr cel mai puternic...”

„Tocmai pentru asta trebuie pedepsit!” îl întrerupse zeița repede pe Zeus.

Zeus nu izbuti repede să contreze, căci amintirea vremurilor în care eroii oameni, semizei, luptau alături de el îi invadară conștientul. Și ca pentru ca trăirea să fie mai intensă, zeița memoriei - Mnemosyne, îi reaminti promisiunile lui prin care se nășteau muzele, una după alta.

„Cum vrei tu este bine, alege tu, mă doare capul, să vină Athina... și Hephaistos, poate aduc ceva nou pe lume, vreo soră a înțelepciunii!”

Frumoasa zeiță se retrase, Zeus adormi visând la țâță; se face că o frumoasă capră, mai mare decât un munte, îi dădea un uger roz peste nas, apucase de el și sugea cu nesaț un lapte mai tare ca stânca: capra se numea Amaltheea.

Zeița plecă, în urma ei toți zeii visau, unii de bine, alții de rău, fiecare precum poate.

În pași largi, în timp scurt, ajunse în fața războinicului. Frumusețea ei, frumusețea trecutului, nu o vedea decât Zeus, dar ea lăsă de astă dată ca farmecul acesta să fie și pentru muritori.

„Ce vrei tu cel mai mult de pe lume?” îl întrebă zeița.
Tracul răspunse repede:
„Vreau să pot face totul atât de repede încât oamenii să nu aibă timp să mă vadă, să mă critice, să mă înțeleagă...”
„Și sigur ceea ce vei face tu va fi bine, astfel ca amintirea lor să nu aibă de suferit?”
„Sigur, sigur... tot știu, tot fac...!”

Zeița îi atinse fruntea, mâna ei se strecură deasupra urechii prin părul aspru.
Tracul îngenunche asemeni taurului ce simte apropierea preotului înaintea sacrificiului. În umbra zeiței ce se apropie tot mai mult se simte copil, apoi sugar, cade jos și ia poziția de foetus, degetul mare al unei mâini este în gura lui. Zeița îl ia în brațe ca pe-o piatră.

„Îți doresc să trăiești în viitor, să știi atât de multe încât lumea să nu te-nțeleagă, Casandra să fie fiica ta, orice fel în care te manifești lumea să nu te știe, pentru că tu nu ai trecut. Nu dorești să ai trecut.”

Tracul se ridică în soarele unei amiezi fierbinți, își scutură capul ca după o beție, intră în satul său curbat de coastele muntelui și clădi repede, în câteva zile, un templu, ceva neștiut de nimeni, cu ferestre mici, cu o intrare rotundă, în vârful căreia puse o cruce. Era o biserică, goală și plină de ecou. Sătenii, ce priviră uimiți zile în șir la lucrarea regelui lor, se întoarseră la casele lor și noaptea ce veni se întâlniră pe ascuns pentru a se sfătui. Puțin mai târziu, intrară în templul nou și-l omorâră pe regele necunoscut acum lor.

Cioran fericit: a văzut peștele de aur

http://reproart.com.au/images/paul-klee-the-goldfish.jpg

≪
26 ianuarie
   Expoziție Klee. *
   O oră de desfătare. În același timp grațios și profund, poetic și elaborat. Puține expoziții m-au făcut mai fericit.
≫

*Prima expoziție publică a lui Klee în Franța, deschisă la Muzeul Național de Artă Modernă, între 25 noiembrie 1969 și 16 februarie 1970. (N.t.)

Cioran, Caiete III, 1969-1972, Humanitas, 2010, traducere din franceză  Emanoil Marcu și Vlad Russo, pag.155-156.

...

CONSTANTIN BRANCUSI. Sleeping Muse, 1909. Expressionism.

Muza Kiki de Montparnasse

The Mount Parnassus, home of the Muses in Greek mythology…

≪In the 1920’s, the neighborhood was at the heart of the intellectual and artistic life in Paris, with its cafés and the famous Kiki, who was the model and the Muse of all the artists who lived there, including Man Ray, Picasso, Apollinaire, Bourdelle, Matisse, Léger, Zadkine, Kisling, Chagall, Jacob, Cendrars, Soutine, Modigliani, Duchamp, Brancusi, Rivera, Fujita, Giacometti, Breton, Dali, Reinhardt, Miro, and others.≫
http://www.germanopratines.fr/en/the-place/disctricts/montparnasse-2/

Mă gândesc că puțini și-au pus problema numelui renumitului cartier parizian. Mai mult chiar, nici nu au bănuit de existența muzelor de acolo. Acum am pomenit doar de una.

Le Violon d' Ingres

Merită să vă plimbați prin virtual pentru a vedea urmele muzei Kiki în toată arta secolului trecut.
http://ineedartandcoffee.blogspot.ro/2011/02/muse-of-montparnasse.html

Cele șapte muze din nouă, sau zece

http://nunununono.tumblr.com/

     Nu fără motiv anticii greci au văzut în muză, ispitita intelectului. Plecând de la cele raționale, cu ajutorul muzei ajungi la cele relaționale, artistice, introspective. Nu de puține ori, poeții rugau muza să-i ajute, să-i scoată din platitudine și monotonie, versul să fie divin. De ce nu? dacă muzele erau divine, fiice ale zeiței memoriei Mnemosyne și ale lui Zeus. Toate aceste fapte de creație vin datorită memoriei, fără de care am bâjbâi în această lume neobservând nimic. Povestea muzelor se întinde de la Homer și Hesiod până la Pindar, care ne spune că aveau bucle violete. Le voi înșirui și eu mai târziu.

     Astăzi doar mi-am amintit de ele (muze), ilustrând această pagină cu o minunată femeie în șapte ipostaze. Sigur că nici un om nu poate să fie inspirat de toate muzele, fie ele nouă sau chiar zece. Dar măcar de șapte se poate? Cred că nu.

http://25.media.tumblr.com/tumblr_m4b1z6OqWF1r9rz6jo1_1280.jpg

Loc de ecou

Copilul vine de la școală. Abia a învățat să citească. În drumul său spre casă citește un cuvânt scris aiurea, undeva pe un zid. Din cauza vitezei tramvaiului nu reține decât câteva litere și încearcă să le memoreze, să se agațe de ele. Ajuns acasă caută dicționarul, dar vrea să o facă singur, să nu-l vadă nimeni și pentru asta se îngrămădește într-un colț mai întunecos.

La puțin timp se aud pași și pentru a nu fi descoperit pune dicționarul după pat, deschis pentru a nu pierde ceea ce se putea lesne pierde. Apoi copilul sare în picioare și începe să fugă prin casă. Este chemat la masă. Mănâncă și se gândește, suspect de cuminte.

Tatăl reia traseul și găsește dicționarul deschis. Se apleacă să citească cuvintele de pe prima pagină, dar nu vede bine și trebuie să-și pună ochelarii. Ia dicționarul și-l închide cu degetul prins în mijlocul paginilor, se împiedecă și scoate degetul pentru a se sprijini. Când ajunge la birou, încearcă să-l deschidă prin aproximație, fiind foarte sigur că degetul a lăsat o urmă fugară în tomul gros. Deschide și citește repede primul cuvânt ivit: „ecou”.

Ultima transhumanță

transhumanta_teaser_1 from dragos lumpan on Vimeo.
 mai multe pe:
http://economie.hotnews.ro/stiri-intre_timp_in_romania-14055400-videostory-intre-timp-romania-fotograf-spune-povestea-ultimei-transhumante.htm

Scrisorile talentatul Ovidiu

Biblioteca lui Hadrian, Athina, Grecia

     Poetul Ovidiu are un talent nesăbuit în a scrie scrisori. Nici nu bănuia că peste câțiva ani va fi exilat și că acest talent se va transforma în artă; arta de a scrie scrisori. Pentru a-și verifica cunoștințele scrie scrisorile altora, întocmai ca acel ofițer de pe front ce scrie scrisorile soldaților lui, unii morți de mult, alții prin spitale, dar ofițerul respectiv împarte speranțe, deșarte deseori, este adevărat.

     Poetul Ovidiu ridică scrisoarea la rang de epistolă imperială, scris îngrijit, atent la detalii, obiectiv în descriere. Ne rămân de la el o mulțime de implorări, de rugăminți, de atenții, de aduceri aminte; Ovidiu, poetul deșertăciunilor devenite din promisiuni neîndeplinite, primul poet național român.

„Carte îți scrie a ta Penelope, zăbavnic Ulise,
   Nu-mi mai răspunde nimic, fie ca tu însuți să vii.”

începe Ovidiu scrisoarea Penelopei către Ulise, imperativul domină, dorința pare divină, prezentul n-acceptă viitor.

„Troia urîtă danaelor fiice căzu pîn' la urmă;
   Priam şi-ntregul Pergam nu cumpănesc al meu chin.
O! cînd plutea cu catargele sale spre Lacedemona,
   Valul de ce n-a-nghiţit pe răpitorul nebun!
N-aș fi plîns lipsa de soț în culcuș singuratic și rece,
   Nici nu mi s-ar fi părut zilele-atîta de lungi!
N-ar veghea văduva ta în atîtea nopți albe, cu-o pînză
   Neisprăvită, atîrnînd în obositele-i mîini.”

continuă Ovidiu scrisoarea nescrisă niciodată de Penelopa.

     Dar această Penelopă, verișoară cu Helena, cea iubită de Paris (răpitorul nebun), dă timpul înapoi și creează repede un alt prezent, asta numai dacă valul -cel potrivnic tot timpul lui Ulise în întoarcerea sa, trebuie să-l înece pe Paris, să distrugă corabia cu care el vine de la Troia spre Lacedemonia, ținutul Spartei.

     În timpul lui Ovidiu (principele Augustus și împăratul Tiberiu), ținutul unde a fost Troia  -Troada, făcea parte din regatul Pergam-ului, ținut bogat la care mult a râvnit Roma. De aceea poezia capătă prezentul roman al acelor timpuri.

     Tot ca un prezent obligat, Penelopa se vede văduvă, prin asta obligă zeii să o contrazică, dovada; covorul pe care ea îl țese ziua și noaptea-l desface, pentru că odată terminat, acest lucru desemnează două evenimente, unul trecut și unul viitor: primul, că Ulise este mort, iar al doilea că unul dintre cei doisprezece pețitori ce s-au aciuit la ea în palat, va trebui luat de soț și continuator regal.

     Undeva pe la mijlocul scrisorii, Penelopa schimbă puțin tonul, poate că-i este frică de zei, poate că se-nșeală asupra realității, asupra zvonurilor chiar și reiterează:

„Și Penelope-ți va fi soață, Ulise, mereu.”

     Sfârșitul epistolei dă trecerea anilor -Penelopa se-ntrece-n realism, ani ce vin sau ani ce au trecut? versul are un stil opac, stil ce-i dă valoare ca sfârșit:

„Cît despre mine, copilă cînd te-am petrecut la plecare,
Oricât de iute te-ntorci, mult mai în vîrstă-am să-ți par.”

     Timpul trece, fuge chiar, scria Horațiu -coleg cu Ovidiu; manifestul omenesc al vieții, al curgerii timpului, lasă loc chiar și într-o scrisoare.
     Penelopa avea sub douăzeci de ani când Ulise a fost chemat la război. El, Ulise, avea peste, dar mai vin aproape zece ani de lupte și tot atâta de peregrinări pe mare. Ulise se întoarce acasă la peste patruzeci de ani, este vârsta când bărbatul modern intră în criză, în cea mai mare criză a neputinței sale. Toate regretele vin parcă mai asiduu ca niciodată, transpiră repede, gâfâie și se flatulează des, un tremur îl apucă câteodată și o insomnie săptămânală-l bântuie; bărbatul din ziua de azi trăiește un inconștient impur, needucat, lăsat să-l fugărească.

versurile din:

Ovidiu, Opere, ed. Gunivas, 2001, pag.85-89.

Cioran despre Camus

1 ianuarie 1960 [...]
     Albert Camus moare într-un accident de mașină. Moare într-un moment când toată lumea, poate și el, știa că nu mai are nimic de spus și că trăind nu putea decât să decadă din gloria sa disproporționată, abuzivă, chiar ridicolă. Imensa mâhnire la vesta morții sale, ieri seara, la ora 23, în Montparnasse. Un excelent scriitor minor, dar care a fost mare pentru c-a fost total scutit de vulgaritate, în ciuda tuturor onorurilor ce-au plouat peste el. [...]

6 ianuarie 1960
     N-am vorbit cu Camus decât o singură dată, în 1950, cred; l-am vorbit de rău cât am putut, iar acum mă simt lovit de o cumplită și nejustificată remușcare. Rămân blocat în fața unui cadavru, mai ales când e atât de respectabil. Tristețe de nespus
[...]
11 ianuarie 1960 [...]
     Mi se cere să scriu un articol despre Camus? Refuz. Moartea lui m-a tulburat adânc, dar nu găsesc nimic de spus despre un autor care și-a făcut plinul de glorie și a cărui operă, cum am spus în scrisoarea de refuz, are o „semnificație întristător de evidentă”.

     Camus, care a protestat atâta împotriva nedreptății, ar fi trebuit, dacă vroia să fie consecvent, să protesteze și contra celei a gloriei sale. Ar fi fost însă indecent s-o facă. Și probabil credea că-și merită gloria.
     Dacă am împinge până la capăt mania dreptății, am cădea în ridicol sau ne-am nimici. E mai multă eleganță în resemnare decât în revoltă, și mai multă noblețe în anonimat decât în larma, în tapajul ce se face în jurul unui nume.
     Merită dispreț oricine aderă la celebritatea sa, oricine nu se simte umilit și ofensat de ea.

Cioran, Caiete I, 1957-1965, Humanitas, 2010, pag.42-47

Drepturile bicicletelor

Tot mai multe biciclete zac neîngrijite, lipsite de apărare sau chiar legate.
Cazurile ce s-au înmulțit în ultima vreme stârnesc oprobriul public, mai ales că iarna nu se anunță blândă. Sunt tot mai multe evenimente în care sunt implicate biciclete, care scoase cu forța din casă, sunt împinse și supuse unor tratamente pentru care acestea -bicicletele, n-au fost proiectate.

Un savant nordic, care sub protecția anonimatului, a reușit să ne indice cele mai multe abuzuri asupra acestui ecologic, ieftin și sfânt mijloc de transport. Cel mai grav fapt se referă la cauciucuri, nu există o lege a cauciucurilor de iarnă la biciclete, ele -cauciucurile, de fapt sunt de vară. Închipuiți-vă să vă scoată cineva în pantaloni scurți afară iarna și să vă trimită după pâine.

Nu există o lege prin care lubrifierea rulmenților și tuturor pieselor metalice ce suportă momente de rotație să fie unse cu vaseline ce fac alunecarea ușoară până la minus treizeci de grade Celsius. V-ar place o perie de sârmă pe gâtul uscat al unui ger identic?

Nu există o lege a păstrării în bune condiții. Bicicletele sunt uitate afară în frig, legate (ca nu cumva să fugă), lipsite de un acoperământ care să le protejeze la intemperii.

Etc. (Aștept sugestii)

Subsemnatul Biclă Triciclu vă anunță că a inițiat deja o lege în parlament și dorește să semnați această moțiune și pentru ca victoria să fie completă, să donați câte 50 de lei în contul 50X4 FRAE RE4500 567 113245 ROL1 deschis la Banca Of-uȘuor Capital din Capitală, în numele ONG-ului „Dreptul și Stângul Bicicletei”.

Forget Tarantino, Scorsese: Oshima was a True Iconoclast

La o săptămână.

http://www.empireonline.com/news/feed.asp?NID=36197

Întoarcerea

The Return

Spectacolul întoarcerii nu ține numai de timpul depărtat, sau a dorinței înăbușite, poate mai presus de acestea ține de necunoscut. Locurile de unde ai plecat devin necunoscute; când ai plecat, pomișorul avea câteva frunzulițe, la întoarcere umbrește toată curtea.
Dintre toate plecările, cea mai fericită, cea mai împlinită, este aceea în speranța întoarcerii.
 
Dacă Circe era invidioasă pe ceva, era numai pe întoarcerea lui Ulise.
Și încă ceva; o singură dată te întorci cu adevărat, restul, dacă ele mai există, alte întoarceri, reîntoarceri, devin din ce în ce mai palide.

http://commons.wikimedia.org/wiki/File:Circe_Invidiosa_-_John_William_Waterhouse.jpg

Despre beția puterii

http://www.mlahanas.de/Greeks/Bios/PyrrhusEpirus.html

≪Dificultățile nu lipsesc. Abia cucerise puterea că și apare un vestit și redutabil concurent, Pirus, regele Epirului, care fusese un adversar înverșunat și pentru Demetrios Policertes. Din 280 pînă în 275 Pirus se află departe de patrie, implicat într-o aventură ieșită din comun. Puternica cetate Tarent, care domina întrega Grecie Mare, este îngrijorată în fața progreselor înregistrate de influența romană în Italia meridională. Ea cere ajutorul lui Pirus, a cărei ambiție nesatisfăcută consideră acțiunea din Italia meridională un punct de plecare al unui vast plan de cucerire, care, treptat, îi va permite să întemeieze un imperiu comparabil cu cel al lui Alexandru; exemplul cuceritorului Asiei obseda atît de mult gîndul suveranilor în întreaga lume greacă!

Vestita conversație a lui Pirus cu sfătuitorul său Kineas, așa cum ne-o relatează Plutarh, evidențiază acest delir al imaginației căreia totul îi părea posibil și pe care, luîndu-l în derîdere, Rabelais l-a atribuit lui Picrocole, iar La Fontaine lăptăresei dale din Oala cu lapte.

Trecînd în Italia, cu mercenarii și elefanții pe care principii rivali lui - Keraunos și Antioh - îl ajutaseră să și-i procure, prea fericiți să-l abată de la propriile lor planuri, regele Epirului obține dintr-o dată un frumos succes asupra legiunilor romane la Heracleea, în golful Tarent. O ofrandă în sanctuarul lui Zeus de la Dodona, a cărei dedicație a ajuns pînă la noi, celebra această victorie „a regelui Pirus, a epirioților și a tarentinilor asupra romanilor și a aliaților lor”.≫

François Chamoux, Civilizația elenistică, Meridiane, 1985, pag.129-130. 

Plutarh, Vieți paralele, Pirus

≪14 Cu Pirus se afla un oarecare Cineas, de fel din Tesalia, care părea că are destulă înțelepciune și, ca fost auditor al lui Demostene, era singurul dintre toți oratorii de atunci care le amintea auditorilor, ca într-o icoană vie, de puterea și dibăcia elocinții lui Demostene. El era prieten cu Cirus care-l trimitea în solie pe la cetăți și confirma adevărul spus de versul lui Euripide că:

„Cuvîntul cucerește tot

Ceea ce supuse sabia dușmanilor.”

Pirus deci spunea că mai multe cetăți cucerise Cineas cu cuvîntul decît el însuși cu armele și-l cinstea foarte mult și se folosea de el. Cineas, văzînd atunci pe Pirus că se avîntă spre Italia, cînd l-a găsit odată mai liber, l-a atras într-o convorbire de felul următor:

- Se zice, Pirus, că romanii sînt războinici și că conduc multe neamuri de buni luptători. Și dacă zeul ar da să-i învingem, ce vom face cu victoria?

- Mă întrebi, zise Pirus, despre un lucru evident. Dacă romanii vor fi învinși nu va mai fi acolo nici o cetate demnă de luptă, nici barbară, nici elenă, ci vom stăpîni îndată întreaga Italie, a cărei mărime, virtute și putere oricărui altuia i se cade să nu o cunoască, dar nu ție.

Cineas oprindu-se puțin, zice:

- Și după ce vom cuceri Italia, rege, ce vom face?

- Foarte aproape - zice Pirus, cunoscînd gîndul lui - își întinde Sicilia mîinile, o insulă rodnică și bine populată, ușor de cucerit; în insulă, de la moartea lui Agatocle, acum domnește dezbinarea și anarhia cetățenilor și demagogilor.

- Bine zici, Pirus, răspunse Cineas, dar cucerirea Siciliei va fi oare sfîrșitul expediției noastre?

- Zeul să ne dea, zice Pirus, victorie și succes! Acestea ne vor servi numai ca niște preludii pentru fapte mari. Căci cine ar putea să se abțină de la Libia și de la Cartagina, care se află la îndemînă și pe care Agatocle, fugind pe ascuns din Siracuza și trecînd marea cu cîteva corăbii, era cît pe-aici s-o cucerească? Și s-ar mai putea spune oare că, dacă-i vom învinge, vreunul din dușmanii obraznici de acum ni se va mai opune?

- Nimeni nu se va mai opune, observă Cineas, fiindcă este evident că cu o astfel de armată vom putea să cucerim Macedonia și să conducem temeinic Elada. Dar cînd totul va fi sub stăpînirea noastră ce vom face?

Pirus, rîzînd, zise:

- Vom avea multă liniște și ne vom ospăta în fiecare zi, prea bunule, și ne vom înveseli mereu, discutînd.

- Atunci, Cineas, luînd cuvîntul, zice: „Ce ne împiedecă să benchetuim și să fim în liniște unii cu alții, dacă chiar avem și ne sînt la îndemînă fără bătaie de cap aceste lucruri, pentru atingerea cărora avem să mergem prin sînge mult, prin mari suferințe și primejdii, făcînd multe rele altora și suferind noi înșine?”

Prin aceste cuvinte Cineas a mîniat pe Pirus mai mult decît l-a făcut să-și schimbe hotărîrea, căci, pe de o parte, se gîndea la ce viață fericită părăsea, iar, pe de alta, nu putea să renunțe la nădejdea de a dobîndi cele ce rîvnea.≫

Plutarh, Vieți paralele, vol.III, ed. Științifică 1966, pag.26-28.

Orar de trafic la sfârșit de săptămână

Eu, cel care a grijă de toate, 

de la curățatul cartofilor până la reglarea greutății la schiuri, țin acest jurnal.

Azi
ora 4.00
întuneric
ora 5.00
întuneric, m-am prins
ora 6.00
ninge în întuneric
ora 7.00
vrea să se crape de ziuă, dar nu poate din cauza munților
ora 8.00
s-a crăpat de ziuă odată cu țiglele
ora 8.30
dau zăpada la o parte, a nins toată noaptea
ora 8.45
încă dau zăpada la o parte, nu se poate intra, nu se poate ieși
ora 8.55
se văd treptele, azi vom ieși
ora 8.59
mi-e sete
ora 9.00
o gură de Alexandrion nu strică nimănui, are aromă încălzit la piept
ora 9.01
mai trag o dușcă că-i frig
ora 9.30
am dat zăpada la o parte
copiii ies afară, sunt veseli, își cară schiurile, plâng de frig
aș, glumesc, unul a căzut pe altul, stai să-i ridic
ora 9.45
este cald, focul duduie, afară ninge
din bar se aude
„Băăă, nu dă nimeni zăpada la o parte!”
ora 9.46
dau zăpada la o parte, afară se aud glasurile copiilor, sunt împărțiți în grupe,
oamenii mari îi împart în grupe
ora 10.00
a mers repede cu zăpada, la fel și cu coniacul, nu mai am, trebuie să fur din magazie
ora 10.02
o cucoană a alunecat și ea pe trepte, încerc să o ridic, e grea, e mai grea decât mine
ora 10.03
alunec și eu peste cucoană, mă țin de capul ei să mă ridic,
degetul îmi intră-n ceva umed, umed cu dinți, mă mușcă
curva m-a mușcat de degete
ora 10.04
balena se întoarce, și eu, delfinul ei, ajung pe ea
balena miroase frumos, a mosc
balena îmi trage o coadă de mă dă jos
ora 10.05
în genunchi mă sui pe trepte
sufăr
din suflet și din ligamente
ora 10.10
în spatele meu cineva mă face porc
ora 10.11
mă întorc, și văd că balena vine spre mine
înot, înot în zăpadă deja
schiurile trec pe lângă mine
unul mi-a tăiat geaca
ora 10.30
patronul m-a tras înapoi în cabană
cu cangea
ca p-un pește congelat
ora 10.35
beau ceai
are gust de fereastră
ora 10.36
din bar se aude
„Băăă, nu dă nimeni zăpada la o parte!”
ora 10.37
mă scol să mă duc să dau zăpada la o parte
ora 10.40
în magazie miroase a mucegai
sticla de 2 L face gâl-gâl în gâtul meu,
apoi ioc-ioc în sticluța mea
ora 10.45
dau zăpada la o parte
ora 10.50
o duduie frumoasă vine pe clăpari la vale
vreau să cadă
nu cade
ora 11.00
sunt sus
deasupra cabanei
de aici se vede tot
se vede...
gâl-gâl
se mai vede...
gâl-gâl
mă dau jos
ora 11.15
în bucătărie-i cald și bine
mânc ce-a rămas de pe la copii
copiii ăștia nu mâncă bine deloc
ora 11.30
afară ninge
din bar se aude
„Băăă, nu dă nimeni zăpada la o parte!”
ora 11.35
mă scol din nou
mă scol să dau zăpada la o parte
inima mea-i caldă
sufletul la fel
...

Apariția Legii O

Ninge aprig. Toate lucrurile devin purtătoare de căciulă. Oblio bântuie cu legea lui implacabilă, ascuțită.

Lipsa umbrei așează planurile apropiate, deasupra celor depărtate, așa cum ridici ochii. Stampa japoneză este fidelă naturii, contează fiecare cum o privește, de ochiul său, de mărimea nervului.

Regăsesc dimineața natura într-o peșteră deschisă, formele de calcit s-au transformat în forme pufoase de nea. Figurile sunt la alegere, te poți regăsi în fiecare sau poți regăsi pe fiecare.

Nevoia de minuni

       Dinamica acestei lumi are nevoie de minuni, nu poți deveni sfânt fără să fi făcut vreo minune. Dar toate aceste lucruri au un sâmbure de adevăr: plictiseala. Momentul în care omul simte că nu mai are nici o tragere, că nu mai poate înainta, căci „țin mai mult la ce este al meu decât la ce este asemănător lui”. Prin asta merită să se ivească o minune. Iată una veche de tot:

http://cilindr0.deviantart.com/art/Ancient-Egypt-Dreams-114997756?moodonly=24

A TREIA POVESTIRE:

O MINUNE SĂVÎRȘITĂ ÎN VREMEA REGELUI SNEFRU

          Atunci Bauefere se ridică spre a vorbi și zise:

          -Voi înfățișa măriei-tale o minune din vremea (domniei) tatălui tău, (regele) Snefru cu glasul îndrituit, pe care a săvîrșit-o Căpetenia cititorilor, Djadjaemonkh, ceva ce nu s-a mai petrecut (niciodată) pînă atunci…

          Măria-sa trecea într-o zi prin toate încăperile palatului în căutarea unui prilej de desfătare, dar nu află nici unul. Atunci el grăi:

          „Aduceți-l pe Căpetenia cititorilor și scribul Djadjaemonkh!”

          El fu adus de îndată. Iar măria-sa îi grăi așa:

          „Am străbătut toate încăperile palatului în căutarea unui prilej de desfătare, fără să fiu în stare să găsesc vreunul!”

          Djadjaemonkh îi spuse:

          „Măria-ta să se ducă la iazul palatului. Să ți se pregătească o luntre cu toate fetele frumoase dinlăuntrul palatului. Inima măriei-tale se va desfăta cînd le va vedea vîslind (pe iaz) în sus și-n jos. Și atîta vreme cît vei privi la frumoasele tufișuri (de pe marginea) iazului tău și te vei uita la ogoarele ce îl mărginesc, ca și la malurile sale, inima ta va fi încîntată de aceste priveliști.”

          Regele grăi astfel:

          „De bună seamă voi pune la cale o preumblare pe apă. Să mi se aducă douăzeci de vîsle de lemn de abanos acoperite cu foiță de aur curat. Și să mi se aducă și douăzeci de femei cu cele mai frumoase trupuri [vechii egipteni judecau frumuseţea femeilor după trup, nu după chipul lor, n.a.], cu sînii (tari) şi cu părul împletit în cosiţe, al căror pîntec n-a dat naştere nici unui copil. Să mi se aducă de asemenea douăzeci de voaluri, care vor fi date celor douăzeci de femei după ce își vor fi dezbrăcat veșmintele lor.”

http://www.mitchellteachers.org/WorldHistory/AncientEgyptNearEastUnit/IllustratedJournalsAncientEgyptDailyLife.html

          Și se făcu întocmai cum poruncise măria-sa.

          Așadar ele vîsliră pe iaz în sus și-n jos. Inima măriei-sale se bucura cînd le vedea vîslind. Dar una din femei care se afla în partea dinapoi a luntrei se apucă să-și împletească cosițele, și giuvaerul ei de peruzea nouă, întruchipînd un pește, căzu în apă. De atunci ea nu mai grăi nimic, încetă să vîslească și (toată) ceata ei făcu de asemenea și nu mai vîsli deloc. Măria-sa zise atunci:

          „De ce nu mai vîsliți ?”

          Ele răspunseră:

          „Căpetenia noastră a tăcut și a încetat să mai vîslească”.

          Măria-sa o întrebă pe căpetenia lor:

          „De ce oare nu mai vîslești ?”

          Ea răspunse:

          „Pentru că giuvaerul meu din peruzea nouă, întruchipînd un pește, mi-a căzut în apă.”

          Atunci măria-sa îi spuse:

          „Nu vrei să-ți dau altul în loc ?”

          Dar ea răspunse:

          „Țin mult la ceea ce este al meu decît la ceea ce e asemenea lui”.

          Atunci (măria-sa) grăi așa: „Mergeți și aduceți-mi-l pe Căpetenia cititorilor (Djadjaemonkh) !”

          El fu degrabă adus și măria-sa spuse:

          „Djadjaemonkh, fratele meu, am făcut așa cum m-ai învățat, și inima măriei (mele) s-a bucurat văzîndu-le cum vîslesc. Dar giuvaerul de peruzea nouă a căpeteniei ce vîsleau a căzut în apă; (ea a amuțit) atunci, n-a mai vorbit și a încetat să vîslească, încît a turburat toată ceata sa. Eu i-am grăit așa: ≪De ce nu mai vîslești ?≫ Ea mi-a răspuns: ≪Fiindcă giuvaerul meu din peruzea nouă, întruchipînd un pește, a căzut în apă ≫. Eu i-a spus atunci: ≪Tu vîslește, că eu îl voi înlocui≫. Dar ea mi-a răspuns: ≪Țin mai mult la ce este al meu decît la ce este asemănător lui≫.”

          Atunci Căpetenia cititorilor rosti cîteva descîntece vrăjitorești, apoi așeză jumătate din apa iazului peste cealaltă jumătate și găsi giuvaerul întruchipînd un pește, care se afla într-un ciob de oală; se duse și îl luă, astfel că el fu înapoiat stăpînei sale.

          Dar apa, care era de doisprezece coți în mijlocul iazului, ajunsese să fie de douăzeci și patru de coți după ce fusese suprapusă [În Cartea ieșirii, 14, 21, Moise, crescut de fata unui faraon și care învățase toată „Înțelepciunea egipteană”, desparte și el apele Mării Roșii: „Și s-a făcut marea uscat că s-au despărțit apele”, n.a.].

El rosti iarăși cîteva descîntece vrăjitorești și aduse la loc apa iazului în starea sa de mai înainte.

          Măria-sa petrecu întreaga zi sărbătorește, în tovărășia întregii sale curți regești. Apoi măria-sa răsplăti pe Căpetenia cititorilor Djadjaemonkh cu tot felul de lucrui bune.

          Iată o minune care s-a petrecut în vremea tatălui tău, regele Snefru, una din cele pe care le-a săvîrșit Căpetenia cititorilor și scribul de zapise Djadjaemonkh.

          Atunci măria-sa faraonul Kheops spuse:
          -Să se dea o mie de pîini, o sută de urcioare de bere, un bou și două măsuri de tămâie drept prinos de jertfă pentru regele Egiptului de Sus și de Jos, Snefru cu glasul îndrituit, și să se dea o prăjitură, un urcior de bere și o măsură de tămîie Căpeteniei cititorilor și scribului de zapise Djadjaemonkh, căci am văzut o pildă a puterii sale.

          Și se făcu întocmai cum poruncise măria-sa.

Faraonul Kheops și vrăjitorii – Povestirile Egiptului antic,

bpt, 1977, ed. Minerva,

prefață, traducere și note de Constantin Daniel și Ion Acsan,

pag. 85-88.

Călăuza

Călăuza

De fiecare dată starea rămâne aceeași, privirea înaintea mersului, călăuza înaintea mulțimii.

Milenii de civilizații au fost marcate de cei care-au luat-o înainte, înaintea vieții sau a morții, a otrăvirii, a rugului, a ghilotinei, sau a gloriei, a nemuririi în memoria noastră colectivă.

Nici un viitor nu face un trecut mai fericit.

Nici o cruce, fie ea albă, nu șterge un mileniu de întuneric.

Nici o călăuză nu ne mai poate arăta lucruri interesante, dar asta nu pentru că ele nu mai există, ci pentru că noi nu mai suntem curioși. Trecutul se rezumă la anul nașterii noastre.

Ra

Invazia

Ra;

În văz,

În vad,

Invadat.

Ochiul ce vede pretutindeni și-a arătat mecanismul intim prin care-și substituie prezența: norii.

Nimeni nu mi-a spus niciodată că norii ar fi aliați ai soarelui. Acest subtil apare rar și ocaziile pot fi repede uitate. Norii, filtre sensibile, prin care soarele preface informația, o transportă, o înmagazinează; ar trebui să încercăm accesul în această uriașă bază de informații, să penetrăm secretul, să aflăm ineluctabilul; invazia.

Accidentul macabru - Woody Allen

- Doamne, mi-am împușcat bărbatul! plîngea Cynthia Freem prăvălită peste cadavrul din zăpadă.

- Cum s-a-ntîmplat? întrebă inspectorul Ford, trecînd direct la subiect.

- Vînam. Quincy adoră vînătoarea, ca și mine. Hățișul era foarte des. Am crezut că văd o ciocănitoare. Am tras și m-am apropiat de tufiș. Prea tîrziu. Cînd am dat crengile la o parte, era peruca soțului meu.

- Hm, mormăi inspectorul Ford, privind urmele din zăpadă. Sînteți o țintașă foarte bună. L-ați nimerit direct între sprîncene.

- A fost un noroc. Nu sînt o profesionistă.

- Înțeleg. Inspectorul Ford examină efectele victimei. În buzunar găsi bucăți de sfoară, un măr din 1904 și niște instrucțiuni de cum să procedezi cînd te trezești  pe neașteptate lîngă un armean.

- D-nă Freem, acesta este primul accident de vînătoare al soțului dumneavoastră?

- Da, mortal, primul. Căci s-a mai întîmplat odată, în Canadienii Stîncoși, ca un vultur obraznic să-i fure certificatul de naștere.

- Soțul dumneavoastră purta întotdeauna perucă?

- Nu tocmai. O punea de obicei cînd se certa cu cineva.

- Sună foarte bizar.

- Așa și era.

- De-aceea l-ați omorît?

Cum a știut inspectorul Ford că nu era un accident?

O singură privire și a fost de-ajuns. Un vînător experimentat ca Quincy Freem n-ar fi ieșit niciodată la vînătoare de cerbi în indispensabili. De fapt, d-na Freem îl pisă pînă muri, în timp ce el spăla vasele. Apoi înscenă un accident, trăgîndu-l afară, în pădure și lasînd asupra lui un exemplar din „Almanahul vînătorului”. În graba ei, a uitat să-l îmbrace. De ce însă d-l Quincy Freem spăla vasele în indispensabili, rămîne un mister.

în românește de Viorica Mircea

Cărămida cu mîner, proză satirică, Astra, 1986, pag. 18-19.

O noapte cu popa pe muntele pleșuv

Cioran

„Recitit câteva pagini din Sfântul Augustin. Ce patimă! Povestea convertirii sale.

Drama noastră: trăim într-o epocă în care nu mai avem la ce să ne convertim.

(Ar trebui mai degrabă să ne bucurăm. Nu-i mai puțin adevărat că orice relatare
a unei convertiri are ceva exaltant și îndeamnă la o mutație).” *

_________________________________________________

Actul I

Scena Unu

descriere

O cabană în vârful unui munte, în jurul ei nu mare lucru, alte cabane, brazii mai la vale.

Afară ninge zdravăn. Înăuntru cald și bine.

La o masă apropiată de ferestrele largi un domn tăcut privește tăcut dansul fulgilor de nea.

În sala de mese a cabanei sunt și alți oaspeți, parcă nu se văd prea bine și nici nu se văd.

Se deschide ușa, se simte frigul, mai intră și ceva fulgi de zăpadă.

Intră un domn grăbit, în urma lui o fetișcană, apoi un alt domn.

Cei trei cotesc pe după câteva mese și ajung la cel ce privește în întuneric. Acesta se scoală.

Primul intrat face prezentările. Întinde brațul către cel din spatele lui, la rândul său acesta întinde mâna și o prinde pe a celui ce s-a sculat de la masă, se prezintă:

- Domnul Apostol.

Celălalt răspunde:

- Domnul Lucifer.

- Îmi pare bine, revine domnul Apostol.

- Și mie, reia domnul Lucifer.

- Ea este Maria, fiica mea și domnul Gabriel... domnul Apostol se dă la o parte dezvăluind în lumina slabă a cabanei chipul unei fetițe de cam doisprezece ani.

- Domnul Gabriel, continuă domnul Apostol, a avut amabilitatea să ne urce cu mașina sa de jos, de la telescaun.

Domnul Lucifer (așezându-se din nou la masă): Înțeleg că vă cunoașteți.

Domnul Gabriel : Nu ne-am mai văzut de zece ani, a fost o nimereală, o coincidență.

Domnul Apostol (scuturându-și căciula): Așa a vrut Domnul.

Domnul Lucifer : Care domn?

Domnul Apostol : Cel din ceruri, cum care?!

Domnul Gabriel : Să ne așezăm.

Maria (ocolește masa spre lumină, are o carte groasă în mână): Eu am să mai citesc.

Domnul Gabriel (către domnul Lucifer): Fata asta mi-a spus că a citit azi noapte puțin, până la ora cinci dimineață.

Domnul Lucifer (cere să vadă cartea, se întinde puțin în dreapta lui): Este al doilea volum.

Maria : Nu, este al treilea.

Domnul Lucifer : Nu cred că este o carte potrivită pentru vârsta ta.

Maria : Îmi place să citesc.

Domnul Gabriel : Domnul Apostol este preot.

Domnul Lucifer : Se vede după ținută.

Domnul Apostol : Eee! nu chiar, sunt și inginer.

Domnul Lucifer : Nu-spuneți!

Domnul Apostol : Ba da, am lucrat cu oamenii, îi cunosc bine.

Domnul Lucifer : Trebuie să vă fi marcat ceva.

Domnul Apostol : Adică?!

Domnul Lucifer : Nu devii preot peste noapte!

Domnul Apostol : Aaaa! nu, am făcut studii.

Domnul Lucifer : Nu la asta mă refeream. (Domnul Lucifer privește apoi ninsoarea ce se întețise brusc.)

Domnul Apostol : Am două facultăți. Așa a vrut Domnul.

Domnul Lucifer : Sunteți un domn educat!

Domnul Gabriel (intervine): L-am cunoscut pe domnul Apostol acum mai mult de zece ani.

Apare domnul DolceCabana, cabanierul, aduce cu el o carafă de vin. Se fac din nou prezentările. Ălă eu, ăla eu, ăla eu! Erau necesare numai cu popa, s-a exagerat în solidaritate.

Domnul DolceCabana ia loc, trage un scaun de la altă masă.

Domnul Apostol (continuă): Domnul a dorit să ne întâlnim cu domnul Gabriel.

Domnul Lucifer : Să fie asta o coincidență?

Domnul Apostol : Sigur, sigur, dar hotărâtă de Dumnezeu de dinainte.

Domnul Lucifer : De dinainte am apucat să spun că sunt sigur că ați avut o revelație.

Preotul se uită la domnul Gabriel.

Domnul Gabriel : Revelație acum?

Domnul Apostol : A reîntâlnirii?

Domnul Lucifer : Nu, atunci, când ați dorit să ajungeți preot, acum mulți-mulți ani (și domnul Lucifer îl țintui cu privirea).

Domnul Apostol (cu glas tremurat, nu pricepe): Nu știu, nu cred!

Domnul DolceCabana toarnă vin în paharele de pe masă. Toți apucă câte unul, în afară de Maria, care se preface că citește. Maria stă mai aproape de domnul Lucifer decât de domnul Apostol -tatăl ei. Așa a vrut Domnul. Se închină paharele.

Domnul Apostol : Doamne-ajută!

Domnul Gabriel : Doamne-ajută!

Domnul Lucifer : Sănătate!

Domnul DolceCabana : Noroc!

Domnul DolceCabana : În toate trebuie să ne fie frică de noi, nu de Dumnezeu!

Domnul Apostol (repede): Dumnezeu este și în noi!

Domnul Lucifer : Deci Domnul nu v-a dat nici o revelație pentru a vă face preot?

Pauză de câteva clipe; personajele rămân nemișcate.

Domnul Lucifer : Dacă era altcineva în tine atunci când ai dorit să te faci preot?

Domnul DolceCabana : Petru l-a înșelat pe Isus de trei ori. Un trădător.

Domnul Gabriel : Dar nu a vrut.

Domnul DolceCabana : Nici Iuda nu a vrut, dar a recunoscut asta și a aruncat arginții.

Domnul Gabriel : Dar Petru trece-n față.

Domnul Apostol : Isus a vrut așa să se întâmple, să fie mielul Domnului.

Domnul Lucifer : Cred că fiecare dintre noi este mielul domnului.

Domnul Apostol : Așa este, Domnul are turma lui.

Domnul Lucifer : Dar Isus a fost țapul ispășitor, oaia neagră.

Domnul Gabriel : Trebuie să ne temem de noi.

Domnul Lucifer : Eu mă tem de mine.

Maria se ridică, închide cartea și se mută de partea cealaltă a mesei, lângă domnul Apostol -tatăl ei.

Maria : Eu nu mă tem de mine.

Domnul Lucifer : Sigur?!

Fata se foiește.

Domnul Apostol : Maria, du-te tu să vezi unde stăm peste noapte.

Domnul DolceCabana : Noi nu mai avem loc de-un ac. Avem șaizeci de copii.

Domnul Apostol : Maria, du-te tu să iei un ceai.

Domnul DolceCabana (se întoarce spre lumea din fundul sălii, lume ce abia se vede și strigă ceva):  Ăăă!

Din neant apare un domn şters cu o tavă de nichel pe care stă o cană din care ies aburi.

Domnul Lucifer : Cum ai curajul să calci în Casa Domnului fără nici o revelaţie, de epifanie ai auzit?

Domnul Apostol : Am învățat...

Domnul Lucifer : Că se poate trăi fără revelații?

Domnul Gabriel : Domnul Apostol este un slujitor umil al lui Dumnezeu, poate că nu a reușit să pătrundă în lacătele lumii divine...

Domnul DolceCabana : Petru ține cheile și le dă numai cui vrea el, Dumnezeu știe cui ! un trădător.

Domnul Apostol : Discuția asta o ia pe căi greșite.

Domnul Lucifer : Vreau să spun o poveste.

Domnul DolceCabana : Se poate naște ceva bun din trădare?

Domnul Apostol (se ridică): În aceste condiții eu trebuie să plec.

Domnul Gabriel : Părinte, noi discutăm doar.

Domnul DolceCabana : Încercați la cabana de lângă sosire telescaun, sigur mai au ceva locuri.

Maria : Să mergem.

Domnul Apostol : Plecăm (domnul Gabriel îi conduce).

Ceaiul de pe masă a rămas neatins. Domnul Gabriel a ajuns la ușă. Domnul DolceCabana se ridică și el greoi, mormăie ceva. Domnul Lucifer se ridică peste masă și miroase ceaiul  adus pentru Maria, îl ia și soarbe liniștit din el. Undeva de sus se aude vuietul vântului.

______________________________________________

* Cioran, Caiete II, 1966-1968, Humanitas, 2010, pag.226.