Să reducem totul la moment, să fugărim secunda până ce ea obosește, să nu ne odihnim alături de ea, gândul fugar să i-o ia înainte, astfel, foarte puțin mai târziu ne vom regăsi în ceea mai minunată conduită a timpului; remușcarea.
A fost atât de repede și atât de sublim când nu am simțit, nu am perceput, că timpul există; ne-am minunat de cele văzute, de cele întâmplate și această poezie în rimă de cele evocate părea că nu se mai termină.
Firește ar fi să nu avem remușcări, clipele pierdute să fie asemeni unor perle în seif, în zestrea unei memorii oraculare, dar lucrurile acestea nu se întâmplă, uităm prea repede, un vertij ne amestecă clipele de serviciu cu cele din supermarket, cu cele din fața semaforului, cu cele din fața ghișeului, un tremur ne tulbură și nu mai vedem bine. În fața anilor ce au trecut, reușim să ne recunoaștem, acolo suntem noi și era atât de bine.
De fapt lucrurile acestea nu există, tremurul acela este din cauza frigului, soarele ne orbește, albul, prea mult ne osândește. Cât de mult ne păcălim, cât acolo sus cineva se odihnește.
Super tare. Tu care esti?
RăspundețiȘtergereEu?
RăspundețiȘtergereCel din față, din fața lor; cel ce-i surprinde!
Deci, cind ne postezi "experimente hibernale" si cu tine in prim-plan?
RăspundețiȘtergereSă recunoaștem că asta nu este important, și dacă ar fi, nu ar fi o împlinire personală din partea celor ce sunt curioși!
RăspundețiȘtergereNu din curiozitate ci pentru "imortalizarea" experimentului.
RăspundețiȘtergereCare-i povestea soldului ??...
RăspundețiȘtergereCrisa,
RăspundețiȘtergereMașinuțele erau proaspăt aduse din Austria! :)