Naufragiat

Ramnous spre Evvoia (Evia)

Mnemosyne îl pedepsește pe tracul îndrăzneț ce punea mintea sa înaintea memoriei divine, adică țipa în gura mare că nimic nu-l poate întoarce de-a privi înainte și că aducerea aminte-i o minciună pe care fiecare și-o coafează cum vrea înainte de-a o spune celorlalți, de aceea nu trăim în prezent, mințiți de trecut, ci în viitor suportați de prezent.

Frumoasa zeiță apare în fața basileului cerându-i să-l pedepsească aspru pe necugetatul barbar. Zeus, privind în nord, întoarce privirea și amintindu-și de Orfeu, amintește zeiței că nu-i stă în putere și că doar o femeie ar putea să-l pedepsească pe cel ce nu crede în tinerețe, în ceea ce a fost el însuși în trecut.

„Vina nu o are el, ci tinerețea lui lipsită și irosită, lipsită de avântul și inconștiența care-l face pe tânăr cel mai puternic...”

„Tocmai pentru asta trebuie pedepsit!” îl întrerupse zeița repede pe Zeus.

Zeus nu izbuti repede să contreze, căci amintirea vremurilor în care eroii oameni, semizei, luptau alături de el îi invadară conștientul. Și ca pentru ca trăirea să fie mai intensă, zeița memoriei - Mnemosyne, îi reaminti promisiunile lui prin care se nășteau muzele, una după alta.

„Cum vrei tu este bine, alege tu, mă doare capul, să vină Athina... și Hephaistos, poate aduc ceva nou pe lume, vreo soră a înțelepciunii!”

Frumoasa zeiță se retrase, Zeus adormi visând la țâță; se face că o frumoasă capră, mai mare decât un munte, îi dădea un uger roz peste nas, apucase de el și sugea cu nesaț un lapte mai tare ca stânca: capra se numea Amaltheea.

Zeița plecă, în urma ei toți zeii visau, unii de bine, alții de rău, fiecare precum poate.

În pași largi, în timp scurt, ajunse în fața războinicului. Frumusețea ei, frumusețea trecutului, nu o vedea decât Zeus, dar ea lăsă de astă dată ca farmecul acesta să fie și pentru muritori.

„Ce vrei tu cel mai mult de pe lume?” îl întrebă zeița.
Tracul răspunse repede:
„Vreau să pot face totul atât de repede încât oamenii să nu aibă timp să mă vadă, să mă critice, să mă înțeleagă...”
„Și sigur ceea ce vei face tu va fi bine, astfel ca amintirea lor să nu aibă de suferit?”
„Sigur, sigur... tot știu, tot fac...!”

Zeița îi atinse fruntea, mâna ei se strecură deasupra urechii prin părul aspru.
Tracul îngenunche asemeni taurului ce simte apropierea preotului înaintea sacrificiului. În umbra zeiței ce se apropie tot mai mult se simte copil, apoi sugar, cade jos și ia poziția de foetus, degetul mare al unei mâini este în gura lui. Zeița îl ia în brațe ca pe-o piatră.

„Îți doresc să trăiești în viitor, să știi atât de multe încât lumea să nu te-nțeleagă, Casandra să fie fiica ta, orice fel în care te manifești lumea să nu te știe, pentru că tu nu ai trecut. Nu dorești să ai trecut.”

Tracul se ridică în soarele unei amiezi fierbinți, își scutură capul ca după o beție, intră în satul său curbat de coastele muntelui și clădi repede, în câteva zile, un templu, ceva neștiut de nimeni, cu ferestre mici, cu o intrare rotundă, în vârful căreia puse o cruce. Era o biserică, goală și plină de ecou. Sătenii, ce priviră uimiți zile în șir la lucrarea regelui lor, se întoarseră la casele lor și noaptea ce veni se întâlniră pe ascuns pentru a se sfătui. Puțin mai târziu, intrară în templul nou și-l omorâră pe regele necunoscut acum lor.