Scrisorile talentatul Ovidiu

Biblioteca lui Hadrian, Athina, Grecia

     Poetul Ovidiu are un talent nesăbuit în a scrie scrisori. Nici nu bănuia că peste câțiva ani va fi exilat și că acest talent se va transforma în artă; arta de a scrie scrisori. Pentru a-și verifica cunoștințele scrie scrisorile altora, întocmai ca acel ofițer de pe front ce scrie scrisorile soldaților lui, unii morți de mult, alții prin spitale, dar ofițerul respectiv împarte speranțe, deșarte deseori, este adevărat.

     Poetul Ovidiu ridică scrisoarea la rang de epistolă imperială, scris îngrijit, atent la detalii, obiectiv în descriere. Ne rămân de la el o mulțime de implorări, de rugăminți, de atenții, de aduceri aminte; Ovidiu, poetul deșertăciunilor devenite din promisiuni neîndeplinite, primul poet național român.

„Carte îți scrie a ta Penelope, zăbavnic Ulise,
   Nu-mi mai răspunde nimic, fie ca tu însuți să vii.”

începe Ovidiu scrisoarea Penelopei către Ulise, imperativul domină, dorința pare divină, prezentul n-acceptă viitor.

„Troia urîtă danaelor fiice căzu pîn' la urmă;
   Priam şi-ntregul Pergam nu cumpănesc al meu chin.
O! cînd plutea cu catargele sale spre Lacedemona,
   Valul de ce n-a-nghiţit pe răpitorul nebun!
N-aș fi plîns lipsa de soț în culcuș singuratic și rece,
   Nici nu mi s-ar fi părut zilele-atîta de lungi!
N-ar veghea văduva ta în atîtea nopți albe, cu-o pînză
   Neisprăvită, atîrnînd în obositele-i mîini.”

continuă Ovidiu scrisoarea nescrisă niciodată de Penelopa.

     Dar această Penelopă, verișoară cu Helena, cea iubită de Paris (răpitorul nebun), dă timpul înapoi și creează repede un alt prezent, asta numai dacă valul -cel potrivnic tot timpul lui Ulise în întoarcerea sa, trebuie să-l înece pe Paris, să distrugă corabia cu care el vine de la Troia spre Lacedemonia, ținutul Spartei.

     În timpul lui Ovidiu (principele Augustus și împăratul Tiberiu), ținutul unde a fost Troia  -Troada, făcea parte din regatul Pergam-ului, ținut bogat la care mult a râvnit Roma. De aceea poezia capătă prezentul roman al acelor timpuri.

     Tot ca un prezent obligat, Penelopa se vede văduvă, prin asta obligă zeii să o contrazică, dovada; covorul pe care ea îl țese ziua și noaptea-l desface, pentru că odată terminat, acest lucru desemnează două evenimente, unul trecut și unul viitor: primul, că Ulise este mort, iar al doilea că unul dintre cei doisprezece pețitori ce s-au aciuit la ea în palat, va trebui luat de soț și continuator regal.

     Undeva pe la mijlocul scrisorii, Penelopa schimbă puțin tonul, poate că-i este frică de zei, poate că se-nșeală asupra realității, asupra zvonurilor chiar și reiterează:

„Și Penelope-ți va fi soață, Ulise, mereu.”

     Sfârșitul epistolei dă trecerea anilor -Penelopa se-ntrece-n realism, ani ce vin sau ani ce au trecut? versul are un stil opac, stil ce-i dă valoare ca sfârșit:

„Cît despre mine, copilă cînd te-am petrecut la plecare,
Oricât de iute te-ntorci, mult mai în vîrstă-am să-ți par.”

     Timpul trece, fuge chiar, scria Horațiu -coleg cu Ovidiu; manifestul omenesc al vieții, al curgerii timpului, lasă loc chiar și într-o scrisoare.
     Penelopa avea sub douăzeci de ani când Ulise a fost chemat la război. El, Ulise, avea peste, dar mai vin aproape zece ani de lupte și tot atâta de peregrinări pe mare. Ulise se întoarce acasă la peste patruzeci de ani, este vârsta când bărbatul modern intră în criză, în cea mai mare criză a neputinței sale. Toate regretele vin parcă mai asiduu ca niciodată, transpiră repede, gâfâie și se flatulează des, un tremur îl apucă câteodată și o insomnie săptămânală-l bântuie; bărbatul din ziua de azi trăiește un inconștient impur, needucat, lăsat să-l fugărească.

versurile din:

Ovidiu, Opere, ed. Gunivas, 2001, pag.85-89.