Panorama - în stânga Penelopa

Rafina port, Attiki, Greece

Am învinuit pe cei care ascunzând realitatea au reinventat simbolismul.
Dar nu vina ce o purtau -cei care reușeau păcăleala, mă irita, ci faptul că odată cu trecerea timpului, aveau dreptate. Asemeni unei nade pescărești care nu te poate păcăli atâta timp cât ești tânăr -felul ei prea domol de a se mișca, în contradicției cu dinamica juvenilă, nu cadrează dinamic, nu țintește bine. În schimb, pe cel lent, obosit și flămând, nada îi pare reală, îi apare normal, face parte din secvența în care Birdman apare în primele două episoade, și mușcă. Pradă ușoară, pește la kilogram; de neiertat.

Atunci stau și mă întreb, unde-i maturitatea, unde-i înțelepciunea și într-o formă ultimativă; unde-i Penelopa?
Răspuns: Undeva la stânga, numai că-i lipsește începutul, vigoarea adică, amintirea ce se dedică.

Privind tabloul, nu-mi pot răspunde la întrebarea ce poate fi enunțată:
Pe când evadarea?

Îmi aduc aminte imediat de Papillon, de Henri Charrière - scriitorul și actorul acestei vieți de evadat.
Ce ne lipsește?
Ori aici, poate și Sokrates ar putea răspunde; Dorința !
Și mai departe?
Mai departe nimic.

În cazul evadatului Papillon, era dorința de a trăi pentru a se răzbuna. Dar într-un fel viața a reușit să-l uite pe contele de Monte-Cristo, pentru ca mai departe să poată fi fericit.

În cazul celor mulți este apăsarea zilnică a unei sigure activități care le dă siguranța unui singur enunț: acela că pot supraviețui.

Nici măcar supraviețuirea nu este conștientă, dacă cumva asta se înțelege, este sigură că în afara unei zile de astăzi, mâine este o zi în care ei își pot dedica ziua de astăzi; aici este marea satisfacție a multora, a continuității facile, imuabile, lipsite de vreun deziderat, scop sau ... în final dorință.

Unde sunt eu?
Eu oscilez, eu sunt un tic-tac!

Suprapuneri

Ionic Sea - View of Katakolo peninsula

Mario Vargas Llosa
≪Pentru că și aceasta este o trăsătură fundamentală a eroului din Odiseea, și, probabil, principala, mai importantă decât cea de războinic și de protagonist al unor isprăvi trăite: aceea de povestitor de povești. A trăit oare Odiseu minunatele istorii pe care le spune uluiților feaci de la curtea regelui Alcinou?

Nu există cale s-o știm. S-ar putea să fie așa, iar excelenta lui memorie și abilitatea de a nara să se adauge harurilor omului de acțiune. Dar s-ar putea întâmpla și ca el să fie un genial născocitor, primul din acea stirpe a marilor fabricanți de minciuni literare, atât de seducătoare, încât cititorii le prefac uneori în adevăruri, dându-le crezare: fantaștii.

În poem există indicii că Odiseu spune neadevăruri, deoarece în fața unor spectatori diferiți se contrazice și oferă alte versiuni ale aceluiași fapt ori personaj. Dacă, înainte de a fi un erou al vieții, Odiseu ar fi unul al imaginației, ar ieși sărăcit?  Nicidecum: pur și simplu ceea ce ar povesti ar fi o altă istorie decât aceea în care se juca atât rolul protagonistului, cât și pe cel al copistului; în ea, regele din Itaca ar fi iluzionistul, născocitorul.

Ajunge să te apleci asupra amețitoarelor bibliografii generate de Odiseea ca să înțelegi că vor exista mereu suficiente argumente pentru a conferi ambelor lecturi ale personajului o mare forță de convingere.

Odiseu este un personaj ambiguu, nu se lasă închis în vreun sertar, se sustrage oricărei tentative de a-l îngrădi într-o personalitate univocă. Această ambiguitate e una din seducțiile sale: să exiști în același timp în lumea realității și fanteziei, în istorie și mit, în minciună și adevăr, în ceea ce a trăit și în ceea ce a visat.

Fapt este că, de aproape trei mii de ani, suntem subjugați de vraja lui Odiseu. Puține opere ne fac să înțelegem mai bine  ce putere de a îmbogăți viața prozaică, existența banală a imensei majorități a oamenilor este ficțiunea. Datorită lui, navigator fără voie sau palavragiu simulator, viața mediocră în care suntem înglodați se șterge, iar locul i-l ia alta, plină de fapte brave și de schimbări neobișnuite, de culoare și violență, de delicatețe și miracol, de gingășie și pasiune. O viață de peripeții incredibile, care, mulțumită puterii de convingere a lui Odiseu, apar drept adevărate, dat fiind că, citindu-le ori auzindu-le, le trăim odată cu el.

În cultura occidentală există o constantă: fascinația pentru ființele omenești care sparg limitele, care, în loc să se supună servituțiilor posibilului, se încăpățânează, împotriva oricărei logici, să caute imposibilul.

Quijote este una dintre paradigmele acestui eroism tragic, ale acelui ideal pe care, deși cruda realitate îl face fărâme, îl urmărește neîncetat, stimulându-ne prin exemplul său să sperăm inaccesibilul. Poate că cineva îl va atinge, așa cum l-a atins Odiseu, în zorii istoriei. Și, oricum, chiar dacă acesta ar fi o himeră, rămâne mereu stratagema călătoriei în ficțiune — minciună care se trăiește de-adevăratelea — unde toate limitele pot fi încălcate, precum că nu există limite sau pentru că, în ea o ființă muritoare și efemeră precum regele din Itaca poate să înfrângă până și zei atât de puternici cum sunt Poseidon sau Helios Hiperion.≫

Mario Vargas Llosa, Odiseu și Penelopa, ed. Curtea Veche, 2010, pag. 90-91.

Marea sărbătoare a vânătorii

imagini din Muzeul de Arheologie și Istorie Națională Athina, Grecia

În spatele zidurilor ciclopice de la Tirint, prin tunele spre curțile interioare, pe scări spre încăperile înalte, apar pe ziduri, imagini in fresco ale unei vieți trăite de oamenii unui timp numit perioada miceniană.

În Peloponez, de la Trozena la Argos, Tirint spre Micene, peste Arcadia spre Pylos, până jos spre Creta, în insulele mării ioniene, o mare civilizație și-a trăit evul, construind și navigând. Au cucerit această parte din lume dăruindu-i cele mai nesăbuite povești de dragoste, cele mai nimicitoare războaie și în încheiere poate cele mai mari incendii.

Astfel ne apare cum era femeia pe atunci, poate prețuită mult mai mult decât mai târziu, și scenele în care aceasta apare ne agită imaginația și ne oglindește uimirea noastră.

≪În Itaca, nici măcar semeții pețitori, în ciuda izbucnirilor lor violente, nu puteau trece complet cu vederea revendicările familiei la tron. În aparență nu se vede niciun motiv serios pentru  care situația s-a prelungit atîția ani de-a rîndul. Dacă singura forță ar fi fost să hotărască, Leocrit spunea un adevăr cînd arăta că pețitorii întreceau ca număr orișice opoziție posibilă; și, într-adevăr, fățiș nu li s-a împotrivit nimeni. Cu toate acestea, nu numai că-și impun să nu-i ucidă pe Laerte și pe Telemah, uzurpînd puterea (măcar că, în ultimul moment, puseseră la cale asasinarea celui din urmă), nu numai că recunosc drepturile lui Telemah asupra propriului său oikos, dar și îngăduie ca hotărîrea finală să fie luată în chipul cel mai neașteptat cu putință — de o femeie.

Această femeie, de altă parte, Penelopa, nu avea — nici ca frumusețe, nici ca înțelepciune sau spirit — nimic care să-i confere, ca un triumf pur personal, dreptul fără precedent (și, de altminteri nedorit) de a hotărî singură. Mai mult decît atît, din punctul de vedere al instituțiilor, ne găsim în fața unei trainice societăți patriarhale, în care pînă și un copilandru ca Telemah putea porunci mamei sale să părăsească sala ospățului și să se întoarcă la treburile ei femeiești.
 [...]
 Poate că în lunga preistorie a Odiseii situația Penelopei devenise atît de confuză încît adevărata-i stare socială și legală nu mai putea fi reconstituită. Unii învățați au văzut într-însa o vagă supraviețuire a sistemului matriarhal, care, credeau ei, era răspîndit  printre greci cu veacuri înainte. Urme asemănătoare recunosc și în Feacia, întemeiați pe faptul că, vorbind despre Arete, nepoata și soața regelui Alcinou, poetul folosește un limbaj ciudat, fie și pentru a sublinia „istețimea” și dibăcia ei de a aplana conflictele între oameni.

Cînd vei intra în palat, îl sfătuiește Nausicaa pe Odiseu, treci pe lîngă tronul tatălui meu și-ndreaptă-te către maică-mea, cerîndu-i sprijin. „De va găsi în inima-i bunăvoință pentru tine, poți nădăjdui să-ți revezi prietenii și să te-ntorci la căminu-ți primitor și la țara în care te-ai născut”.

S-a întîmplat ca Arete și Alcinou să fie binedispuși, și Odiseu s-a văzut primit peste măsură de bine. După ce le-a povestit multe din pățaniile sale, regina, care lua parte și ea la serbare, împotriva tuturor legilor societății grecești de pe vremea aceea, făcu apel la nobili pentru a spori darurile de preț.
„E oaspetele meu, măcar că de aceeași cinste vă-mpărtășiți și voi.”
Nici chiar Clitemnestra n-ar fi cutezat să vorbească astfel, ea care nu sta la îndoială să urzească moartea stăpînului ei, Agamemnon.≫

M.I. Finley, Lumea lui Odiseu, ed. Științifică, 1968, pag.117-119 .

Ulise și Penelopa - mitul unei înțelegeri

http://lemmasoft.renai.us/forums/viewtopic.php?f=46&t=204&start=4200

Lumea-n vânt. Cutezarea. Călătoria, fie ea cu vântul potrivnic, n-o face mai dorită, ci doar mai grea.
Ulise pleacă din Itaca lui cea dragă la război, lăsându-și nevasta -Penelopa, în grija mamei -grea grijă și peste toate  mai era și un copil, Telemah, care abia gângurea. Plugul l-a iertat.

Întreb și eu: oare acestă plecare, nu este cumva și o înțelegere, ca preambul, nu ca ca regie!
Mă mir și eu: oare toate aceste lucruri nu se repetă și toți care eșuează, nu sunt aidoma tovarășilor lui Ulise?
Verific și eu: nu există totuși o simbolistică, o nuanțare subtilă, a luminii ce dă de fapt cunoaștere?

Dacă scriu că alții înaintea mea au rezolvat misterul și eu doar trebuie să-l verific prin mine, ar fi ceva greșit, sau dimpotrivă viața mi-ar fi mai simplă, existând deja o rezolvare. Ori retorica aceasta care mă înconjoară mă face să trăiesc, în lipsa ei aș fi o gumă de șters.

Indra Kagis McEwen
≪Hestia, căminul, este substantivul feminin legat de verbul histémi, „eu înalț”, o legătură care accentuată mai departe de ortografia ioniană a lui hestia ca histia. Însă histia (neutru plural) sînt de asemenea vele, așa cum s-a remarcat mai devreme. De asemenea legat de verbul histémi, și esențial constituirii fiecărei gospodării grecești drept cămin al său, era războiul de țesut. un război de țesut grec nu era orizontal, ci pus drept, și era histon. Astfel era catargul unei nave.

Totul în Elada acelor secole timpurii era în mișcare; nu numai în lumea divină a zeilor și physis-ului nemuritor, ci și în lumea umană (la acea vreme, încă nu total separată de divin), cu noile orașe și ordinea lor politică emergentă, și navele rapide care pleacă în expediții colonizatoare, purtînd în carcasele lor goale focurile de cămin ale orașelor-mamă către destinații îndepărtate, în toată lumea cunoscută.

Și astfel, în însăși imaginea polis-ului, anume a celui creat recent, și a cărui creare era o trăsătură atît de esențială, altarul (naos) zeiței a devenit o navă (naus) cu „vîsle [euére' eretma], aripile oricărei/Corăbii”. Statuia de cult a fost înlănțuită întrucît era, în esență, mobilă. Templului îi era acordată mobilitatea pentru că fusese, în esență, țintuit.≫

Indra Kagis McEwen, Străbunul lui Socrate, Idea Print&Design, 2011, pag.99-100.

Macularea - factoidul

Suntem în fața unei reculegeri, trecutul moare -nu avem nici o dovadă, și nu putem salva mare lucru.
Ceea ce lipsește, este agitația, fierberea. Pentru că poporul nu a înțeles cine este medusa, i s-a arătat pisica, un lucru hotărâtor mai viu.

Am ales două exemple vii. Acestea trăiesc și exultă prin imaginea mesajului transmis.

Prima:
Margaret Atwood. *


„Dar Odiseea lui Homer nu este singura versiune a poveștii. Substanța mitică a fost la origine orală, dar și locală - mitul se povestea într-un fel într-un anumit loc și total diferit într-altul. M-am inspirat și din alte material decât Odiseea, mai ales în ceea-ce privește detaliile descendenței Penelopei, copilăria și căsătoria ei, precum și zvonurile scandaloase care circulau despre ea.

Am ales să atribui relatarea faptelor Penelopei și celor douăsprezece slujnice care au fost spânzurate. Acestea din urmă formează un cor ce rostește incantații sau cânturi, axându-se pe două întrebări ce apar la orice lecturare atentă a Odiseei: ce a condus la spânzurarea slujnicelor și ce voia de fapt Penelopa. Povestea, așa cum e relatată în Odiseea, nu ține: există prea multe inconsecvențe. Am fost mereu obsedată de slujnicele acelea spânzurate; iar în Penelopiada, tot așa e Penelopa.”

Secunda:
William Burroughs **

„Kim își ridică privirea spre copaci, cu ochii după o veveriță, iar chipul îi e inundat de o veselie distantă, de demult, modelîndu-i buzele în surîsul ambiguu de marmură al unui tînăr grec.
Fără discuție, un arhaic din Skyros, cu zîmbetul aparte al celor de acolo.

Cui îi surîde tînărul grec? Îi surîde propriului zîmbet arhaic.
Vîntul se întețește, iar Kim se uită la o frunză moartă care urcă în spirală spre cer.
Hieroglifa egipteană care înseamnă: a face dovada. Un falus care ejaculează, o gură, un bărbat cu degetele în gură.

Kim le face cu mîna celor trei martori pe care i-a adus. Unul îi răspunde, cu un bețișor de tobă în mînă.

Hiatus al calmului pictat...

Paté, pîine, vin, fructe întinse pe iarbă, arma proptită de o piatră funerară, o lună plină în cerul de porțelan al serii. Unul dintre vînători ciupește o mandolină cu încrustații de sidef, în timp ce cîntă cu toții:

- E doar o lună de hîrtie...

Kim își ridică pistolul și găurește luna - face o gaură neagră, încercuită de un puf fin, ca arsurile provocate de praful de pușcă.
- Plutind peste un pom de muselină.

A doua împușcătură a lui Kim distruge un pîlc de copaci din fundul cimitirului.
Vîntul crește, smulgînd pete și străfulgerări cafenii, portocalii și roșii din copaci, suierînd printre pietrele de mormînt.

Toate imaginile vechi și falsificate ale taților dau năvală pe scenă.
- OPREȘTE-TE, FIULE!
- Nu sînt fiul vostru, bășinoși bătrîni de două parale.

Kim își ridică pistolul.
- DISTRUGEȚI UNIVERSUL!
- Care univers?

Kim face o gaură în cer. Bezna se revarsă și întunecă pământul. În ultimele raze ale unui soare pictat, un Johnson ridică un gard de sîrmă ghimpată, ajutîndu-i pe ceilalți să se strecoare. Gardul a crestat linia orizontului... o uriașă falie neagră. Gloatele urlă și arată spre cer.

- S-A STRICAT! S-A STRICAT!
- REPARAȚI-L! mugește regizorul...
- Cu ce, cu leucoplast și gumă de mestecat? Învelișul principal s-a paradit... Repară-l matale, Șefu' .
- PĂRĂSIȚI NAVA, DAR-AR DRACII... FIECARE PENTRU EL!”

* Margaret Atwood, Penelopiada, Corint, 2008 10-11;

** William Burroughs, Ghemul fundăturilor, Paralela 45, 2003, pag.26-27.

Scrisorile talentatul Ovidiu

Biblioteca lui Hadrian, Athina, Grecia

     Poetul Ovidiu are un talent nesăbuit în a scrie scrisori. Nici nu bănuia că peste câțiva ani va fi exilat și că acest talent se va transforma în artă; arta de a scrie scrisori. Pentru a-și verifica cunoștințele scrie scrisorile altora, întocmai ca acel ofițer de pe front ce scrie scrisorile soldaților lui, unii morți de mult, alții prin spitale, dar ofițerul respectiv împarte speranțe, deșarte deseori, este adevărat.

     Poetul Ovidiu ridică scrisoarea la rang de epistolă imperială, scris îngrijit, atent la detalii, obiectiv în descriere. Ne rămân de la el o mulțime de implorări, de rugăminți, de atenții, de aduceri aminte; Ovidiu, poetul deșertăciunilor devenite din promisiuni neîndeplinite, primul poet național român.

„Carte îți scrie a ta Penelope, zăbavnic Ulise,
   Nu-mi mai răspunde nimic, fie ca tu însuți să vii.”

începe Ovidiu scrisoarea Penelopei către Ulise, imperativul domină, dorința pare divină, prezentul n-acceptă viitor.

„Troia urîtă danaelor fiice căzu pîn' la urmă;
   Priam şi-ntregul Pergam nu cumpănesc al meu chin.
O! cînd plutea cu catargele sale spre Lacedemona,
   Valul de ce n-a-nghiţit pe răpitorul nebun!
N-aș fi plîns lipsa de soț în culcuș singuratic și rece,
   Nici nu mi s-ar fi părut zilele-atîta de lungi!
N-ar veghea văduva ta în atîtea nopți albe, cu-o pînză
   Neisprăvită, atîrnînd în obositele-i mîini.”

continuă Ovidiu scrisoarea nescrisă niciodată de Penelopa.

     Dar această Penelopă, verișoară cu Helena, cea iubită de Paris (răpitorul nebun), dă timpul înapoi și creează repede un alt prezent, asta numai dacă valul -cel potrivnic tot timpul lui Ulise în întoarcerea sa, trebuie să-l înece pe Paris, să distrugă corabia cu care el vine de la Troia spre Lacedemonia, ținutul Spartei.

     În timpul lui Ovidiu (principele Augustus și împăratul Tiberiu), ținutul unde a fost Troia  -Troada, făcea parte din regatul Pergam-ului, ținut bogat la care mult a râvnit Roma. De aceea poezia capătă prezentul roman al acelor timpuri.

     Tot ca un prezent obligat, Penelopa se vede văduvă, prin asta obligă zeii să o contrazică, dovada; covorul pe care ea îl țese ziua și noaptea-l desface, pentru că odată terminat, acest lucru desemnează două evenimente, unul trecut și unul viitor: primul, că Ulise este mort, iar al doilea că unul dintre cei doisprezece pețitori ce s-au aciuit la ea în palat, va trebui luat de soț și continuator regal.

     Undeva pe la mijlocul scrisorii, Penelopa schimbă puțin tonul, poate că-i este frică de zei, poate că se-nșeală asupra realității, asupra zvonurilor chiar și reiterează:

„Și Penelope-ți va fi soață, Ulise, mereu.”

     Sfârșitul epistolei dă trecerea anilor -Penelopa se-ntrece-n realism, ani ce vin sau ani ce au trecut? versul are un stil opac, stil ce-i dă valoare ca sfârșit:

„Cît despre mine, copilă cînd te-am petrecut la plecare,
Oricât de iute te-ntorci, mult mai în vîrstă-am să-ți par.”

     Timpul trece, fuge chiar, scria Horațiu -coleg cu Ovidiu; manifestul omenesc al vieții, al curgerii timpului, lasă loc chiar și într-o scrisoare.
     Penelopa avea sub douăzeci de ani când Ulise a fost chemat la război. El, Ulise, avea peste, dar mai vin aproape zece ani de lupte și tot atâta de peregrinări pe mare. Ulise se întoarce acasă la peste patruzeci de ani, este vârsta când bărbatul modern intră în criză, în cea mai mare criză a neputinței sale. Toate regretele vin parcă mai asiduu ca niciodată, transpiră repede, gâfâie și se flatulează des, un tremur îl apucă câteodată și o insomnie săptămânală-l bântuie; bărbatul din ziua de azi trăiește un inconștient impur, needucat, lăsat să-l fugărească.

versurile din:

Ovidiu, Opere, ed. Gunivas, 2001, pag.85-89.