Vorbesc mai puțin, gâtul s-a umflat. O amigdală s-a umflat și mecanic mă strânge, de fapt invers, am senzația că-și face loc să iasă, așa că reverberează. Dacă tușesc se mișcă toate coastele, asemeni unui pian dezacordat lovit în placa de bronz. Așa că ascult. Când ascult este liniște în capul meu, ideile mele fac prea mult zgomot, ale celorlalți mă intimidează, nonșalanța lor devine periculoasă, dar nu din cauza modestiei, ci a neînțelegerii proprii lor povestiri.
Unchiul X ajuns la senectute este surdo-mut, din naștere. A trăit la țară, a învățat limbajul semnelor încet, așa că toată familia știe bine ce vrea, sau cel puțin bănuie. Unul dintre nepoți termină medicina și îi aduce un aparat auditiv performant. Unchiul îl pune voluntar la una dintre urechi. Deschide ochii mari și se retrage. Pleacă în camerele din fundul casei. Apare după câteva zile văitându-se de dureri mari de cap. Explică că nu știe cum putem trăi în aceste zgomote din care nu înțelegem nimic. Explică de parcă un uragan îi traversează creierul, arată către cocoș, mâine îi ia gâtul.
Am plecat cu voci puține-n gâtul meu, am decis să nu mai ascult, ca să nu mai vorbesc deloc.
Așa că citesc ceva:
≪ Căpitanul olandez Vosterloch descoperă în Țara de Foc niște indigeni de culoare bluastre care comunicau prin bureți în stare să rețină „sunetul și vocea articulată”.
„Așa se face că, atunci când vor să ceară ceva sau să transmită la distanță, ei vorbesc aproape de unul din acești bureți, apoi îi trimit prietenilor lor care, după ce i-au primit, storcându-i încetișor, scot cuvintele ca din apă și știu, prin acest admirabil mijloc, tot ce doresc prietenii lor.”
Courrier véritable
(aprilie 1632)
Te duci cu gândul la planta pe care Foger a descoperit-o pe fundul apei (Impresii din Africa) și care păstra imagini.
Cu ce drag l-ai aplauda pe Stravinski pe obrajii vecinilor lui. ≫
din
Jean Cocteau, Opium-Jurnalul unei dezintoxicări, Art, 2007, 117-118
Bătrânul avea dreptate. Mult zgomot în capurile noastre. Multe sunete care le traversează. Dar ce să faci fără ele, să rămâi doar cu tine, singur? Mai bine cu zgomot, mai uităm de abisul din noi. Îl mai acoperă zgomotul, cu cât mai mare cu atât mai bine.
RăspundețiȘtergereDesigur, deşi auzim, nu ascultăm. Probabil aici e diferenţa, a asculta este totul, nu-i uşor, implică să filtrezi sunetele, deja ele ar căpăta o formă, un sens, o coerenţă. Am deveni poate, şi noi, surdo-muţi... am începe să vorbim cu bureţii sau cu pietrele. :)
Dar bătrânul nu le înțelegea defel, pentru el undele sonore îi parazitau gândirea, chiar și un cucurigu devenea pentru el un mare stres.
RăspundețiȘtergereCând te gândești că pentru foarte mulți muzica clasică sau chiar jazzul nu există, fiind o muzică neinteligibilă și stresantă.
Ține numai de percepție sau de educație, ceea ce nu s-a putut face o dată nu se mai poate face niciodată, povestea „My Fair Lady” rămâne un mit?
Aici nu cred. Pentru că, în opinia mea, educaţia nu te poate schimba decât la suprafaţă. Ea poate avea rezultate minunate, dar numai pe un teren fertil. Lipsa terenului fertil, care ţine de fiinţa profundă a celui educat, nu poate duce nicăieri. Şi există destui oameni aparent educaţi, care au arta şi cultura printre preocupările lor, şi care sunt totuşi snobi sau morţi pe dinăuntru.
RăspundețiȘtergereSau aş putea spune că adevărata educaţie, care te formează, nu se poate face din afară, în sensul că nu poţi educa cu forţa pe cineva care nu are totuşi chemare pentru domeniul respectiv. Educaţia este întotdeauna mai mult o auto-educaţie, o aspiraţie a celui educat. Făcută la timpul ei, da, dar până la urmă, privind lucrurile în mare, educaţia care se face astăzi este o rezultantă a aspiraţiilor predominante ale oamenilor.
Iar savurarea muzicii clasice, cred, nu implică s-o treci prin filtrul culturii sau al raţiunii. Poţi vibra la ea sau nu - ţine de simţire, nu de gândire. Gândirea are rolul 2 aici, şi este bună doar din acest rol, altfel te poate face s-o ratezi. Muzica. La fel cum când guşti un măr poţi să-l savurezi fără să cunoşti prea multe despre el, şi invers, ca savant, poţi avea o mulţime de cunoştinţe despre măr fără a-l savura sau gusta deloc. A-l savura este condiţia superioară. E adevărat că mai multe informaţii despre măr pot trezi curiozitatea dar de aici până la a spune că numai asta contează e o distanţă.
Suntem, iată, într-un uşor dezacord, cel puţin dacă bine am înţeles comentariul tău. :)
Privind tabloul celor două vrăbii, mi-am spus că voi scrie ceva despre sexualitate, despre felul în care vrăbioiul vrea să-și cucerească partenera și totuși am ales altceva, altceva ce se potrivește mult mai bine :„găteala” și „cicăleala”.
RăspundețiȘtergereFelul în care vezi și vrei să vei îți dă felul în care ai fost educat și te-ai educat, restul poate fi geniu, talent sau irosire, însă atunci când anii au trecut repede, rămâne experiența (acea autocunoaștere), restul deja nu mai contează.
„Să mergem așadar să-l întâlnim pe rege!” Asta sună și a cerere de judecată, judecata lui Solomon. :)
Gata, am înţeles! :) M-a avertizat cineva să nu iau toţi termenii în sens propriu, am uitat cine, m-ai păcălit, ai scris educaţie, am şi sărit cu mintea la camerele de filmat de la bac! Da, tot zgomotul din lume, de la primul cântec de cocoş până la ultimul război, izvorăşte din perspectiva greşită în care am fost educaţi să ne menţinem, păcat că mulţi dintre noi nu o putem schimba, lipsa educaţiei naşte... hai să zicem vampiri! :)
RăspundețiȘtergereLotus si Mr. Scorchfield l-au vazut pe Pi de Anul Nou?!
RăspundețiȘtergere:)))))
(Mesmeea)
Oooo! Recunosc că n-am citit cartea, dar am văzut filmul, am văzut călătoria, plutirea, amintirea.
RăspundețiȘtergereȘi precum spuneți Doamnă M (o coincidență cu un alt nume), filmul l-am văzut cu puțin timp înainte de Anul Nou. Nici nu îndrăznesc să scriu ceva de el.
:)