Atemporalitatea unui personaj

 ≪Dacă Odiseu ar fi fost ucis, Telemah s-ar fi găsit în fața unei alternative: ori juca rolul lui Hamlet, ori pe a lui Oreste.≫

M. I. Finley, Lumea lui Odiseu, ed. Științifică, 1968, pag.123.

Ori reușim într-o frază să definim ceva original, ori o comitem fără să vrem. Dar uneori și crima devine plăcută celui ce o descoperă.
Oreste are vârsta lui Telemah, la fel ca Hamlet. Diferența este că Oreste deja a comis crima, în timp ce Telemah așteaptă. Diferența este că peste două mii cinci sute de ani, Hamlet fuge ca Oreste și comite crima ca Telemah.
Aici este tot tâlcul frazei lui Finley, erudit scriitor.

Să înlocuim crima cu dorința. Astăzi începi să nu mai ucizi așa real, virtualul se pare că face mai multe victime (ravagii) și mai ales filmele și jocurile pe calculator reușesc asta.
Să ucid regele!
Să-l ucid pe Budha!
Sunt dorințe pe care omul și le-a însușit pentru a demonstra ceva. Dorințele veneau după aceea.
Julet Michelet scrie în Jurnalul Revoluției că Regelui i s-a pierdut divinitatea *, lipsa ocrotirii dumnezeiești s-a manifestat imediat. Regele a luat hotărâri proaste.

Ori astăzi, omul modern revine în a lua hotărâri proaste; minte.
Și această minciună creează cea mai perfectă imagine; aparența.
Eu în mijlocul mării Egee la bordul unui luxuriant yacht, imaginea îmi aparține, la fel ca yachtul, nu?!

Executăm și mai apoi ne punem dorințe, eliminăm dușmanul și mai apoi, învingători ne permitem orice. Această falsitate violentă ne înconjoară încă, ceilalți privesc altfel; să lăsăm dorința să bântuie, să ne împăcăm cu ea, să ne obișnuim cu ea, o a doua natură.

Viciu sau nu, iubesc dorința, mi-au rămas atât de puține lucruri, mi-am pierdut libertatea de fapt.
Finley conjugă libertatea cu vârsta unei epoci a civilizației umane, puțin după epoca bronzului; omul era liber, nu existau legi. Această intersecție temporală mă duce cu gândul că aș putea reuni acea vârstă cu a mea. Probabil altă dorință, altă aparență.

Totuși, în final, ce credem total? Scrisul... vocea... sau fizicul, nu sunt trepte ale cunoașterii și care urcate lent prefigurează Zeul. Misticul, căci despre el este vorba atunci când dorința este ținută ascunsă, netransfigurată în real, nepusă pe masă -cum spun bătrânii.

Propun o cultură a dorințelor, un loc în mintea noastră unde ele se pot desfăta -cu acces la internet!





__________________________
*Julet Michelet, Jurnalul Revoluției, Minerva, 1973,  pag.90-95

Luptele de cocoși și prostituția

http://www.eatliver.com/birds-with-human-arms/comment-page-1/#comment-7967

Citind vestea că unii oameni mai organizează prin țări civilizate lupte de cocoși în propria ogradă, m-am gândit repede că așa ceva arată porn.

Prefer deci atunci filmele porno aruncate luminos pe calcanul vecinului, la umbra nucului, în timp ce eu cu toți invitații ne facem laba bând bere; cu o mână halba și cu cealaltă pula.

La noi românii, degenerarea regală vine repede, vine la două generații.
http://www.ziare.com/regele-mihai/casa-regala/fiica-regelui-mihai-recunoaste-ca-e-vinovata-de-organizarea-luptelor-ilegale-de-cocosi-1311556 Toate acestea din lipsa banilor, la fel ca prostituția. Ieftin. De aceea pot scrie că n-am fost regalist niciodată, la mine în țară cel puțin, fiii și fiicele de regi n-au primit educația corespunzătoare.
Republica este mai onorantă decât Regalitatea, permite accesul tuturor în toaleta proprie.

Naufragiat

Ramnous spre Evvoia (Evia)

Mnemosyne îl pedepsește pe tracul îndrăzneț ce punea mintea sa înaintea memoriei divine, adică țipa în gura mare că nimic nu-l poate întoarce de-a privi înainte și că aducerea aminte-i o minciună pe care fiecare și-o coafează cum vrea înainte de-a o spune celorlalți, de aceea nu trăim în prezent, mințiți de trecut, ci în viitor suportați de prezent.

Frumoasa zeiță apare în fața basileului cerându-i să-l pedepsească aspru pe necugetatul barbar. Zeus, privind în nord, întoarce privirea și amintindu-și de Orfeu, amintește zeiței că nu-i stă în putere și că doar o femeie ar putea să-l pedepsească pe cel ce nu crede în tinerețe, în ceea ce a fost el însuși în trecut.

„Vina nu o are el, ci tinerețea lui lipsită și irosită, lipsită de avântul și inconștiența care-l face pe tânăr cel mai puternic...”

„Tocmai pentru asta trebuie pedepsit!” îl întrerupse zeița repede pe Zeus.

Zeus nu izbuti repede să contreze, căci amintirea vremurilor în care eroii oameni, semizei, luptau alături de el îi invadară conștientul. Și ca pentru ca trăirea să fie mai intensă, zeița memoriei - Mnemosyne, îi reaminti promisiunile lui prin care se nășteau muzele, una după alta.

„Cum vrei tu este bine, alege tu, mă doare capul, să vină Athina... și Hephaistos, poate aduc ceva nou pe lume, vreo soră a înțelepciunii!”

Frumoasa zeiță se retrase, Zeus adormi visând la țâță; se face că o frumoasă capră, mai mare decât un munte, îi dădea un uger roz peste nas, apucase de el și sugea cu nesaț un lapte mai tare ca stânca: capra se numea Amaltheea.

Zeița plecă, în urma ei toți zeii visau, unii de bine, alții de rău, fiecare precum poate.

În pași largi, în timp scurt, ajunse în fața războinicului. Frumusețea ei, frumusețea trecutului, nu o vedea decât Zeus, dar ea lăsă de astă dată ca farmecul acesta să fie și pentru muritori.

„Ce vrei tu cel mai mult de pe lume?” îl întrebă zeița.
Tracul răspunse repede:
„Vreau să pot face totul atât de repede încât oamenii să nu aibă timp să mă vadă, să mă critice, să mă înțeleagă...”
„Și sigur ceea ce vei face tu va fi bine, astfel ca amintirea lor să nu aibă de suferit?”
„Sigur, sigur... tot știu, tot fac...!”

Zeița îi atinse fruntea, mâna ei se strecură deasupra urechii prin părul aspru.
Tracul îngenunche asemeni taurului ce simte apropierea preotului înaintea sacrificiului. În umbra zeiței ce se apropie tot mai mult se simte copil, apoi sugar, cade jos și ia poziția de foetus, degetul mare al unei mâini este în gura lui. Zeița îl ia în brațe ca pe-o piatră.

„Îți doresc să trăiești în viitor, să știi atât de multe încât lumea să nu te-nțeleagă, Casandra să fie fiica ta, orice fel în care te manifești lumea să nu te știe, pentru că tu nu ai trecut. Nu dorești să ai trecut.”

Tracul se ridică în soarele unei amiezi fierbinți, își scutură capul ca după o beție, intră în satul său curbat de coastele muntelui și clădi repede, în câteva zile, un templu, ceva neștiut de nimeni, cu ferestre mici, cu o intrare rotundă, în vârful căreia puse o cruce. Era o biserică, goală și plină de ecou. Sătenii, ce priviră uimiți zile în șir la lucrarea regelui lor, se întoarseră la casele lor și noaptea ce veni se întâlniră pe ascuns pentru a se sfătui. Puțin mai târziu, intrară în templul nou și-l omorâră pe regele necunoscut acum lor.

Să mergem să-l vedem pe rege

- Să mergem să-l vedem pe rege!

- Să mergem să-l vedem pe rege! spuse și cealaltă vrabie.

- Să ne pregătim, să fim vioaie...

- Să mergem așadar să-l vedem pe rege.

Și vrăbiile s-au așezat în fața castelului, pe o grindă mozaicată, cu gândul de-al întâlni pe rege.

Execuțiile de regi (Les régicides)

http://blog.catherinedelors.com/21st-of-january-1793-death-of-louis-xvi-on-the-guillotine/

≪Michelet nu se înșeală atunci cînd nu vrea să vadă decît două mari personaje în epopeea revoluționară: creștinismul și Revoluția. 1789 se explică, pentru el, într-adevăr, prin lupta dintre har și dreptate. Deși Michelet, împreună cu secolul său dezlănțuit, a avut gustul marilor entități, el a văzut aici una din cauzele profunde ale crizei revoluționare.≫ 

Albert Camus, Omul revoltat

extras sumar din Tabelul cronologic selectiv al Revoluției Franceze.
( Jules Michelet, Istoria Revoluției, **, ed. Minerva, bpt, 1973, pag.9-27 )


în
15 iulie 1791 Regele este declarat inviolabil de către Adunare.


18   Decret ordonațînd două milioane recompensă celor ce au contribuit la arestarea regelui.


30  Adunarea decretează că orice decorație și însemn exterior ce-ar presupune distincții de obîrșie nobiliară sînt abolite în Franța.


august


5   Adunarea decretează că națiunea franceză nu va purta niciodată război cu intenția de-a face cuceriri și nu-și va folosi niciodată forțele împotriva vreunui popor.


17   Decret: „Orice francez plecat din regat este obligat să se întoarcă în termen de o lună.”


27   Declarația de la Pilniz : împăratul Germaniei și regele Prusiei făgăduiesc emigranților sprijin armat împotriva Franței.


septembrie


13   Regele acceptă Constituția.


30   Ultima ședință a Adunării Constituante.


octombrie


2   Noul corp legislativ se declară Adunare națională Legislativă.


5   Termenii sire și majestate sînt suprimați.


noiembrie


6   Danton este ales al doilea substitut de procuror al Comunei.


1792
ianuarie


14  Adunarea declară trădător de patrie și vinovat de crimă de lèse-națiune pe orice francez ce-ar lua parte, direct sau indirect, fie la o întrunire ce-ar avea drept scop modificarea Constituției franceze, fie la o mediere între națiunea franceză și rebelii conjurați împotriva ei.


19   Fratele regelui este suspendat din eventualele sale drepturi de regență.


februarie


9   Adunarea declară bunurile francezilor care se află în străinătate confiscate în folosul națiunii.


martie


7   Ducele de Brunswick este numit generalisim al trupelor austriece.


15   Dumouriez este numit ministru al Afacerilor străine.


aprilie


20   Franța declară război împăratului Germaniei.


mai


27   Decret ordonînd deportarea preoților care n-au depus jurămîntul pe Constituție.


iunie


20   Poporul din Paris năvălește în Palatul Tuileries silindu-l pe Ludovic al XVI-lea să-și pună drept acoperămînt boneta roșie.
_______________________
tot acest tabel cronologic, din care am desprins anumite drumuri principale aparține traducătoarei  Angela Cișmaș din volumul de mai sus pomenit.


citatul drept motto este din:
Albert Camus, Omul revoltat, ed. Sophia, 1994, pag.126 jos.

Out of limits - timpul - 100

Visul

Spre seară oamenii se împrăștiaseră, doar cei apropiați regelui mai stăteau lângă foc. Flacăra vie se vedea din ce în ce mai bine, toți mâncaseră, unii poate că deja dormeau, cei puțini rămași aveau grijă de foc. Regele stătea pe un scăunel și privea tăcut acum lumina unduitoare, seara care se lăsă aduse cu ea nu numai întunericul, dar și liniștea unui cer plin de stele.


În spatele regelui stătea, asemeni unei statui, un preot etrusc. Aștepta din clipă în clipă întrebările.
Niște zgomote bruște speriară orăcăitul monoton al broaștelor, glasuri se agitau în întuneric undeva în fața regelui, ca mai apoi să apară platoșe strălucitoare, unul dintre soldați se desprinse și îngenunche lateral lângă rege:


- Am așteptat toată ziua, n-a venit la întâlnire. Au trecut deja două zile de când a plecat...
Regele se întoarse în spate:
- Ce spun păsările?


Preotul se aplecă în timp ce vorbea, se concentră ca vorbele sale, spuse în șoaptă, să ajungă numai pentru urechile regelui:
- Mâine va fi furtună, păsările au zburat jos la asfințit, turtureaua și vrabia au sărit mult pe sol, un vultur traversă cerul de la răsărit spre apus, nu s-a învârtit deloc...
- Bine bine, întăriți straja, stingeți focurile, faceți liniște, trimiteți patrule în noapte, poate îl întâlniți.


Regele se retrase singur în cort. Odată cu el un vânt îl petrecu, sus de tot, nori negri înfulecau stele.
Sclavul aprinse feștila, dar el o stinse, se întinse îmbrăcat, privi aerul ce se răcea, visă repede.


Visă un drum din sticlă neagră, înjumătățit și împrejmuit de steaguri -ce nu se mișcau. Pe drum apăreau dâre ce-i arătau direcția drumului, asemeni unei ape ce fuge de el. Se uita în toate părțile, de parcă în privirea sa trebuia să apară cineva. În față, datorită unei furtuni, drumul se întuneca și se unea cu cerul. Era drumul său spre moarte?


Dimineața devreme se trezi singur, ieși afară în noapte și o ploaie deasă și rece îi aminti visul. Lumina zilei se ivea dinspre pădure, prin arborii înalți o umbră părea că-și face loc, se auziră iarăși voci disperate. Sună scurt un corn. Călărețul ajunse repede în fața lui, de pe cal îi spuse scurt:
- Este timp!


Regele se-ntoarse calm în cort, sclavul agitat aprinse feștila și întinse un cearceaf alb pe masă, apoi ligheanul de argint plin cu apă cu lămâie, apoi ștergarul, făcu o plecăciune scurtă.
Mesagerul timpului sosi la timp. Acești mesageri erau foarte scumpi, acesta a fost cumpărat din Cartagina pe greutatea lui în aur, fața le era acoperită tot timpul, li se spuneau uituci, pentru că nu-și aminteau nimic despre ei, despre originea lor. Călătoreau în timp, în viitor, felul în care o făceau era neștiut. Unii spun că se duceau pe un tărâm în care timpul se oprea, de acolo priveau curgerea timpului asemeni unui râu, la întoarcere, asemeni unui oracol, spuneau ce-au văzut.


- Este timp!
Regele își sculă trupele târziu de tot, și după ce le dădu o masă adevărată, îi puse să se ungă cu unsoare, cu răbdare. Spre prânz abia porniră spre râu, un pas alergător de încălzire, trecură Trebia la genunchi și spulberară legiunile ce așteptau de dimineață, în frig și umezeală dușmanul. Când numizii înconjurară armata consulară, caii abia se încălziră; de dimineață sclavii le întăriră genunchii cu cârpe înmuiate în apă caldă.


- Este timp!
Rămâne frază celebră, în care viitorul îți rezervă un prezent liniștit, prezent prin care poți să te desăvârșești.

Absența

În spate sus, în alb, Vârful Țarcu, cu 2190 metri ascunși

Păduri inundate de alb ce ascund cu greu negrul

Filosofia simplă a triunghiului

În aceste imagini, neprelucrate, așa cum ochiul digital defect analogic le-a văzut; eu m-am regăsit.
O regăsire în absență: căci acesta este titlul. Așa cum am plecat în a-mi aminti, așa m-am dus în a obosi.
Cum drumul pe telescaun durează 45 de minute, timp în care nu numai că poți spune o poveste, dar poți să o inventezi, să o retușezi, să o ții minte mai apoi, ca mult mai târziu să o scrii.
Așa că acum voi scrie „Povestea păsării ce a găsit un ban de aur”. Această poveste se datorează priveliștilor care mă înconjurau, a absenței (confuze) a oricărei forme de viață, a urmelor pe care zăpada le mai păstra încă și mai ales, a unui ban de aur pe care l-am văzut.


Se face că; într-o țară îndepărtată, plină de munți înalți, de văi adânci și vânturi dese, era un castel. În jurul acestui castel, de pe vârful înalt al unui munte, unde stâncile abrupte formau de fapt zidul și, undeva printre aceste stânci creștea o salcie. Nu se știe cum a ajuns o salcie să crească în acest mediu ostil, în care nici măcar bradul nu reușea să se înalțe. Cineva povestea despre o pasăre ce a adus într-o primăvară scurtă, o rămurică verde, care, poate din nimereală, a căzut între stânci acolo unde trebuia.


Regele ieșea în fiecare dimineață de vară foarte scurtă să admire răsăritul foarte târziu al soarelui. Această plimbare aerială și matinală îi dădea un respect de sine, felul în care își privea probabil tatăl ceresc, sau lumina, sau contrastul imediat dintre alb și negru, felul acesta s-ar putea să nu-l știm.


Când salcia s-a înălțat, suficient de bine, regele, în diminețile târzii ale verilor târzii, n-a mai putut să vadă bine, răsăritul soarelui. Atunci, cuprins de-o furie, a dat poruncă să se taie salcia, pentru a se întregi orizontul sau, felul său de-a privi răsăritul, fel pe care cum v-am scris și mai sus, n-a fost încă descifrat.


Salcia a fost tăiată, stânca a plâns, o crăpătură s-a ivit în zidul natural, mai jos un izvor a început să curgă. Slujitorii, viteji neîntrecuți și-au deplâns soarta de-a fi - chiar dacă numai un timp scurt, soarta de-a fi gâde.


În limpezimea orizontală, lăsată de fierăstrău, de priponeala metalului în lemn, un cavaler a găsit a priori (a prioni), o monedă de aur. Regele a rămas uimit, a chemat pe cei care au tăiat salcia, a dorit trupul lemnului doborât. A vrut să vadă -ceea ce a fost salvat din foc în ultima clipă, corpul înnegrit și ciopârțit ce amintea de salcia maiestoasă care, printre frunzele sale (asemănătoare măslinului) arunca lumina soarelui într-un fel nemaivăzut. Trup ireal ce acum se ivi pe-o pătură roșie în fața tronului.


Regele, oarecum hipnotizat, sedus de forma ondulatorie, văzu o gaură, un cerc mai negru decât lemnul ce-l înconjura, o urmă a unui cuib de pasăre ce a cioplit în salcie locuința proprie. Atunci regele se aplecă să se uite mai atent la ceea ce nimeni poate nu observase. Și cum regele se apropie tot mai mult și ochiul său dorea să se uite în cuib, deodată gaura s-a deschis și l-a înghițit pe rege. Și gaura s-a tot deschis până când muntele și-a prăvălit zidurile, care mai departe s-au împrăștiat de-a lungul unei câmpii imense. Acolo, oamenii, care trăiesc și astăzi, visează o dată pe an cum o pasăre vine și plantează un copac. Copacul crește, și crește și în umbra lui, banul de aur, mult dorit de regele mitic, nu mai are putere, astfel, ei mai pot să supraviețuiască încât să caute un munte.