Povestea somnului

          Povestea ne spune că oamenii nu dormeau înainte și că nu era nici noapte și nici zi, ci doar o negură prin care te puteai rătăci foarte ușor. Oamenii călătoreau legați unii de alții, ca să nu se piardă; munceau laolaltă cu copiii, căci era foarte ușor să-i pierzi și pe ei. Ceața oprea orice sunet, sau dimpotrivă îl purta la mari distanțe, era o proprietate care se schimba repede, fără nici un motiv aparent. Oamenii vorbeau atunci încet, unul lângă altul și trebuie spus că și cuvintele erau foarte puține pe vremea aceea.

          La un moment dat cineva a început să povestească celorlalți ceea ce a văzut el și restul din coada lui nu. Cu fiecare grup cu care se întâlnea îi întreba de toate și la rândul lui le povestea de toate. La un moment dat, din cauza acestei sporovăieli, în jurul său lucrurile apăreau din ce în ce mai clare și chiar ultimul din grup se vedea deja bine. Atunci cu toții au început să discute câte vrute și nevrute, ba chiar s-au strâns și alții.

          De sus, Soarele, atras de larmă, se apropie mai mult ca să vadă ce se petrece sub ceață și apropiindu-se mai mult, împrăștie ceața și rămase uimit să vadă acele ființe micuțe, care-i făceau cu mâna și-l desenau atât de frumos pe pământ sau pe piatră.

          Oamenii, văzând soarele, au crezut îndată că este Zeul lor care plecase și-i lăsase singuri și-au început să-i cânte -Soarelui, să-i povestească cât de mult l-au așteptat, să-l binecuvânteze pentru apariție. Soarele obosit de atâta larmă plecă să se odihnească puțin, dar nu se depărtă puțin și un vaiet și-un plânset cuprinse pământul întreg. Atunci o chemă pe sora sa Luna și-o lăsă pe ea puțin cu oamenii. Aceștia curioși o admirară o noapte întreagă și cântece lungi îi dedicară. Când veni Soarele din nou, văzu temple și fumuri ce se închinau lui și toată această trudă a oamenilor spre a-i face pe plac. Oamenii, parcă mai tare cuprinși de povești, o așteptară și pe Lună, care de data aceasta veni cu surorile ei mai mici și ici colo sclipeau alte luni, de diferite culori. În acest peisaj nocturn, primii care au adormit au fost copiii. Când s-au trezit dimineața, au început -cei care puteau, să povestească părinților visele. Așa că oamenii s-au pus pe treabă și-au mai făcut un templu, pe cel al viselor.