 |
| masking-camouflage |
≪ Gaulites -exilat din Samos:
„Spun unii, Cirus, că tu făgăduiești multe în acest moment, datorită situației grele în care te afli în pragul primejdiei și că îndată ce lucrurile se vor sfîrși cu bine, nu-ți vei aminti de făgăduielile făcute; alții spun că, chiar dacă îți vei aduce aminte de făgăduieli și vei căuta să le îndeplinești, nu vei avea putința să te ții de vorbă”. ≫
Xenofon, Anabasis, cap. VII
Vântul se simțea în marele cort, astfel că unul dintre papirusuri o luă la goană peste masa largă și căzu jos. Zgomotul scăpără pe la urechile generalului, care privi de sus nehotărârea cu care sulul de pergament se legăna între picioarele mesei. Înainte, înapoi, pauză, înainte, înapoi, iar pauză... asta-i plăcu.
Căldura apuse odată cu soarele, nisipul sclipea-ntr-o lună vie. Comandă scurt lumină și întinse papirusul pe stativ, se chiorî la el ostentativ. Citi repede primul paragraf, dar se opri la primele cuvinte:„De rostit”. Goni servitorii ce aprindeau din ce în ce mai multă lumină și chemă garda.
- Să vină scribul egiptean!
Acesta sosi repede, parcă aștepta lângă cort.
- Ce-i asta? generalul îi arătă stativul. Scripul făcu prima dată o plecăciune, apoi privi în diagonală pe stativ, mai făcu o plecăciune -spre papirus, își strânse în mâna dreaptă amuleta ce o purta ca medalion, cântă ceva în limba lui.
- Stăpâne, Ré- triumful solar fie cu noi, aici avem Cartea dragonului Apophis, este un imn sfânt la noi pe Hapi, trebuie citit cu voce tare și clară, nu este voie a fi citit bâlbâit sau întrerupt odată ce a fost început, de aceea se recomandă „de rostit”.
-„Magul conjurînd este duhul virtuțiilor magice, trimise de mine întru stîrpirea dușmanilor mei prin descîntece.” - scrie asta undeva în carte, completă scribul ce tremura asemeni uneia din lumânările de lângă papirus.
- Citește-mi tu atunci! Și scribul începu: „Cînd stăpînul Universului s-a ridicat...
Generalul se așeză cu fața spre ieșire, prin dunga largă a cortului privea marea: valuri ascuțite întorceau lumina, zgomote de pescăruși se ițeau prin fața lui, vorbe de oameni înconjur, pași pe nisip pretutindeni. În spatele lui, aproape, scribul declama:
„Hor [Horus] a pornit împotriva lui cu suliţa sa de treizeci de coți, și sulița aceasta de fier i-a sfîrtecat trupul ca și cînd nu s-ar fi aflat niciodată. Vremea furie lui a fost abătută din drum și gîtlejul lui a fost silit să verse. A fost păzit, legat, înlănțuit; un leu cu două capete i-a stors puterea, iar eu i-am desfăcut oasele din mădulare, i-am frînt picioarele...”
Generalul avu viziunea câmpului de luptă în miezul zilei, atunci când puterea se află-n toi la fel ca soarele. Trebuia doar să deruleze și să perceapă începutul. Nu era supertițios, dar nu dori să-l întrerupă pe scrib.
„Ochii arzători ai lui Hor l-au aruncat în mîinile dregătorilor, ale călăilor [care îl așteptau] cu cuțitele lor, și ei și-au săvîrșit asupră-i lucrarea lor obișnuită. El a căzut pradă prăpădului de moarte pe care l-au asmuțit asupra lui și asupra miezului său zi după zi. Chipul...”
Acum a văzut începutul. Înainte, înapoi. Ceea ce este înainte este pentru el înapoi. La fel ca el, ele, trupele sale. Așteptă sfârșitul cu răbdare, ba chiar desenă ceva pe nisipul din fața lui cu sulița unuia dintre gardieni.
„Iar tu [Horus], cel ce sălășluiești pe tronul tău ceresc, călătorește în barca ta zilnică și odihnește-te în barca serii și străbate fericit cele două ceruri! [...]
Eu te-am spulberat, eu te-am stîrpit și tu cazi pradă prăpădului! Te-ai prăpușit, Apop [Apophis], și Ré cîștigă biruința asupra ta, Apop!”
Urmă o pauză. Scribul sufla greu, accentul pus pe text îl obosise. Generalul îl luă pe după umeri și scribul se întoarse imediat și-i astupă gura cu palmele. Instinctiv mâna dreaptă atinse centura, și mai încolo pumnalul. Dar scribul îi arătă ce urmează: a se citi de patru ori.
„Cînd stăpînul Universului s-a ridicat...
Și generalul zâmbi, îl întoarse pe scrib spre papirus; deveni superstițios?
Afară din cort totul aluneca spre liniște, nisipul deveni mai tare. Se îndepărtă de cort spre plajă. Ajuns suficient de departe împărți ordine, doi gardieni fugiră. Valul era deosebit de aproape și-i udă tălpile.
Comandantul cavaleriei se ivi însoțit de doi aghiotanți ce purtau făclii pe care le înfipseră în nisip în fața lor.
- Maharbal, tu mâine mă vei trăda!
- Minciună! și tânărul din fața generalului se-ntoarse spre corturi spre a fi auzit de toți.
- Șșșt! și generalul îl îmbrățișă, îi șopti la ureche ceva și toate se liniștiră, nici apa la mal nu se mai auzea.
Pe nisip o curbă defini toată bătălia de a doua zi, o altă curbă înconjura pe prima, apoi restul nu mai conta. În noapte se auzi strigătul unui elefant. Maharbal cu o mișcare fulgerătoare scoase pumnalul generalului din centura lui și într-o sclipire de lună pumnalul dispăru, cu mâinile sus comandantul cavaleriei părea neînarmat, transfigurat. Apoi, în altă sclipire de lună, nu următoarea, pumnalul reveni la locul lui obișnuit.
„El a căzut și nu mai este, așa după cum am poruncit eu. El a fost spulberat, și spulberat este...”
Generalul concedie gărzile, făcu câțiva pași cu Maharbal în lungul plajei, privi în întuneric spre Est!
- Oare Filip Macedoneanu' ne întoarce promisiunea?
- Numai dacă poate, răspunse repede comandantul numid.
Întors la cort, scribul egiptean dispăruse, terminase pesemne. Gărzile întindeau tenda umedă, zgomotul sforilor îi treziră instinctul de-a călări, de-a hățui. Alese un alt papirus. Îl desfășură pe masă, îl întoarse și citi aiurea undeva:
„Dacă printre voi se află vreunul care este descurajat pentru că nu avem cavalerie, în timp ce dușmanii au o cavalerie numeroasă, gîndiți-vă că zece mii de călăreți nu sînt decît zece mii de oameni. Nici-odată nimeni n-a pierit în vreo bătălie mușcat de cal sau lovit de copită. Numai oamenii hotărăsc soarta bătăliilor. Și în afară de aceasta, noi pășim mai sigur decît călăreții.”
Zâmbi. Cirus, feblețea lui, povestitorul universal, Xenofon.
Clipi. El chiar avea zece mii de călăreți. Dincolo, în amonte de Aufidus romanii își săpau castrul și nu duceau lipsă de călăreți. Nu dormi o clipă.
Dimineața devreme cărbunii fumegau. Străjerii urlau, urlau adunarea.
Generalul se spălă cu nisip, mâinile, apoi fața, obicei berber.
Ziua nu apărea.
Chemă calul. Strânse personal șaua, numizii lui călăreau fără șa. În schimb la el, șaua -prin prelungirea ei de zale, proteja și calul. Veni și Maharbal. Zâmbi.
În zare lungi rotocoale de nisip iscate de (vântul) Volturnus veneau spre ei.
___________________________________
La 2 august 216 î.e.n. (Î.H.) cele două armate consulare romane, conduse de consulii Caius Terentius Varro și de Lucius Aemilius Varro, au fost spulberate la Cannae, în sudul peninsulei italice, astăzi prefectura Puglia, de cartaginezii conduși de Hannibal (perfidia plus quam punica). Marea Adriatică s-a retras, astăzi o intersecție de autostradă desemnează locul marii bătălii, asemeni celei de la Termopile.
Bătălia a început imediat după răsărit, razele soarelui i-au orbit pe romani până spre prânz, Volturnus le-a aruncat nisip în ochi, și-au ales locul prost.
În primele ore armatele s-au tatonat, mijlocul părea instabil. Pedestrimea cartagineză oscila în a rupe-o la fugă sau în a mai scuipa puțin.
Romanii (din cauza faptului că aveau cavalerie puțină) și-au împins călăreții spre râu (spre Aufidus - azi Ofanto), Hasdrubal (fratele generalului) i-a atacat în unghiul strâmt. Romanii n-aveau câmp de manevră, pe de-o parte râul, pe cealaltă parte mijlocul roman (pedestrimea).
În cealaltă parte, numizii lui Maharbal, doar câțiva zeci din cei două mii se aruncară înainte cu scuturile pe spate (semn de dezertare). Sunt conduși în spate, în tabără, într-un țarc. Atunci ei își scot săbiile lungi ascunse în spate și-i atacă pe paznici, apoi atacă mijlocul roman ce deja înainta convex. Se face mare gălăgie în spate. Romanii sunt demoralizați. Frontul ce înainta sublim se desface asemeni unui trandafir, fiecare petală este fiecare cohoră. Triarii se întorc să se retragă, cavaleria hispanică izbutește și închide cercul. Numizii vin și ei invers. Numizii călăresc doi cai, luptă cu ambele mâini, când un cal obosește, ei sar pe celălalt. Trandafirul este străpuns asemeni luminii solare.
____________________________________
Politicianul este obosit. A citit lecția de istorie a fiului său. N-a priceput nimic sau asta i se pare. Butonează mobilul și-l întreabă repede pe interlocutor chiar înainte de-a răspunde acesta. Acesta știa întrebarea și răspunde:
„Am citit undeva că soarele orbește și nisipul otrăvește!”
Politicianul zâmbește scurt, ce dracu, zâmbește doar pentru sine, nu-l vede nimeni.
- Da, spune el, sunt de acord!
- Începem cu site-urile pricipale prima dată...
- Nu, doar cu unul, doar cu soarele, și se miră imediat de cele spuse. Reluă: imediat!
Politicianul lăsă telefonul jos, ieși din salon și își întâlni soția în living, o întrebă:
- Avem pe undeva o carte de Xenofon?
Nevasta, tot politiciană se uită tâmp la el?
- Ai înnebunit?
Se-ntoarse la telefon.
- Începeți oricum, mâine-l citesc pe Xenofon și rezolvăm și problema asta!
_____________________
despre Cartea dragonului Apophis
Victor Kernbach, Mituri esențiale, Editura științifică și enciclopedică, 1978, pag.41-44.
despre Cirus,
Xenofon, Anabasis, Editura științifică, 1964, pag.129-130.
despre bătălia de la Cannae
Livius Titus, Ab urbe Condita
Polybios, Istorii.
