Cicero - despre prietenie

Pod peste canalul Bega -obiecte singulare, cheiuri multe (cele galbene), așteptări multiple

≪Aşadar este adevărat ceea ce spunea de obicei,
după cum cred,
Archytas din Tarent şi
ceea ce i-am auzit pe bătrânii noştri amintind ca un lucru auzit de ei de la alţi bătrâni:

„Dacă cineva s-ar sui la cer şi ar vedea universul şi frumuseţea astrelor, admiraţia lui nu-i va face nici o plăcere; dar ea l-ar încânta, dacă ar avea pe cineva căruia să-i povestească ce a văzut”.

Astfel firea omenească nu iubeşte întru nimic singurătatea, ci caută totdeauna, ca să zic aşa, un sprijin, care ţi-e cum nu se poate mai plăcut când vine de la cine ţi-e drag.≫

Marcus Tulius Cicero, Despre prietenie, XXII

frunze de alun în așteptarea ierni - nu singure

Poate nu singurul, dar important pentru mine; internetul a reușit să-mi trezească dorința de-a povesti -de toate cuiva, în aparență anonim. Orice evadare nu scapă nepedepsită și așadar mă văd obligat a scrie unui număr de cititori.

Mi-am ratat meseria de arheolog cuprins de angoasa adolescentină a unui zid pe care nu-l voi trece niciodată, nu credeam că am să vizitez și alte țări. Astăzi, poate ca o datorie, m-am angajat să scriu cât pot despre toate dorințele mele neîmplinite în privința antichității. Și ca o destăinuire - n-am terminat Grecia continentală, apoi vin insulele.

Cineva pomenea de Italia, vine și rândul ei.

Despre ce scriam? Despre singurătate?!

Despre prietenie

Fântâna cu Pești, Timișoara, sfârșit de iunie 2013

Aristotel, Etica Nicomahică

≪ 1155 a   Subiectul pe care-l vom trata în continuare este deci prietenia. Ea este, în fond, o virtute sau, cel puțin, este inseparabilă de virtute.
[...]
„cînd doi oameni merg împreună...” [Homer, Iliada, X, 224], sînt mai capabili și de gîndire și de acțiune.≫ *


Toate încep în cele mai puternice dăruiri și se termină contrar. Prietenia în schimb suferă și amână și pornirile și sfârșiturile. Nu se termină niciodată precum a început și nu se știe când începe. Am început să cunosc când doi oameni sunt prieteni. Îmi place să-i văd așa. Îmi convine să-i știu prima dată prieteni și mai apoi, iubiți, amanți, soți. Un soi de etică mă-ncearcă, ca și cum înainte de a mânca să beau apă, multă apă; ca să mănânc mai puțin, să las burta goală, ca mai apoi să tânjească, niciodată să se sature, sau să fie ghiftuită. Prietenia să fie tot timpul ca o dorință, celelalte oricum mor în timp, faptul se datorează în primul rând timpului trecut, în al doilea, decrepitudinii care pune stăpânire. În final rămâne doar prietenia. Ca să începeți o relație, trebuie mai întâi să fiți prieteni. Dacă nu reușiți, lăsați-o baltă.

* Aristotel, Etica nicomahică, ed. Științifică și enciclopedică, 1988,pag.184.

Despre prietenie

What progress, you ask, have I made? I have begun to be a friend to myself.
Hecato, Greek philosopher

Începând să devii propriul prieten, nu faci altceva decât un pas înainte spre însănătoșire. Toți suntem bolnavi, o știm prea bine. Toți, mă refer la cei ce citesc, la cei ce interpretează și se luminează, restul sunt sănătoși sadea, de ei ar trebui să nu ne pese. Ori tocmai de aici boala noastră, de nepăsarea față de noi înșine.

„Să-ți iubești aproapele!” distrugându-te pe tine, despre ce face aproapele nu se mai spune nimic înțelept mai departe.
Undeva, aproapele îți dă o palmă; întoarce-i celălalt obraz, asta-i chiar fain, mișto, cool...

Friendship - prietenul bărcii

Galaxidi night

Într-una din rătăcirile nocturne, când căldura doar se prefăcea că dispare, am întâlnit prietenia.

Pe țărm, o clipă doar, dacă avem în vedere faptul că o noapte pentru mulți ani nu înseamnă mare lucru, sub un felinar aprig, barca a început să-i spună mașinii o lungă poveste. Povestea se numea Friendship. Sigur că la prima vedere nimic nu se potrivește, dar dacă pornim de la cercurile olimpice, sigur găsim gaura cheii. Acum trece mult timp până se va face cheia, dar povestea continuă, este o dramă grecească -este despre o drahmă grecească, și care are anticul ei, sau bufnița ei.

Imaginea unei echipe

Entuziasmul celui singur -claustrat de bună voie și voluntar în propria sa părere despre lume, dispare atunci când vorbește singur, dansează singur, se bate cu umbra sau își ascultă pașii.

Echipa este in facto idealul în care omul creează, în care omul se luptă cu propria umbră ajutat din lumină de ceilalți, de ceilalți din echipă.

Câți trebuie pentru o echipă?

Câți se adună la chemarea ta?

Câți vin să te asculte?

Numai o parte din aceste întrebări te pot recunoaște, numai o parte din răspunsuri te pot defini, tocmai de aceea echipa trebuie să fie mare, cât mai mare, dincolo de mare. Ceasul este la tine, fără să vrei, cronometrezi tactul fiecăruia, sau ai transmis stare de tact celui care mai departe face ceea ce ar trebui să faci tu, asta-i altă poveste.

Sportul este lumea în care trupul trebuie să zburde, să obosească; în noaptea ce urmează, spiritul echilibrează totul, parvine într-o odihnă binemeritată, este ceea ce anticii povesteau demult la olimpiade.

Echipa: de fapt te caracterizează, atributele ei devin atributele tale și sincer să fiu cred că este invers.

Ori, imaginea unei echipe, este imaginea ta, este felul (sportiv în această privință) în care te manifești, este felul în care exiști în profesiunea ta. Mai departe echipa îți poartă simbolurile, semnele castei tale, educației transmise.

Îmi este greu să despart omul de echipă, pe cel singur de societate, pe demiurg de îngeri.

Îmi este greu să fac o echipă.

Astăzi am văzut o echipă, nu este singura dată, dar am văzut coeziunea, principiul molecular care dă naștere organismului. Da, o echipă este un organism, unul uman.

Astăzi, echipa este ceea acum mii de ani în urmă era falanga, legiunea, sau minorat, rândul sau cohorta; erau cei toți pentru unul, unul pentru toți. De aici felul în care ne manifestăm în echipă, ne caracterizează felul în care supraviețuim, cei care mor devreme, n-au avut echipă puternică.

Off topic:

Astăzi JR, cel singur și fără echipă a murit de-a adevăratelea -așa era în film demult, în realitatea el nu a murit singur astăzi, echipa (cei care au mai supraviețuit din aceasta) au fost în jurul său. Ce echipă!

O plimbare de seară

...celor ce mă citesc, puțini, dar tari, și ei știu asta.

http://www.romeartlover.it/Vasi186.htm

     Într-una din serile ce anunțau Sărbătorile Pascale am primit o invitație, adusă de un curier privat, ce-mi acorda onoarea de-a participa la un dineu oferit de contele A' Este la vila sa, vilă situată undeva în apropierea renumitei Vile Giulia. Contele era de fapt un fost coleg de clasă de liceu, care acum vroia să sărbătorească împreună cu cei care mai rămăseseră din generația lui, cei 40 de ani de la despărțire, de la terminarea liceului adică. Primise titlul de câțiva ani numai, dar în urma morții tatălui, păstrase un doliu sever, acum se hotărî că ar fi cazul să înceapă să se afișeze în public ca al 14-lea conte A' Este, o rămășiță a fostei familii princiare, și papale, Este. Parte din familie avea chiar rădăcini antice, fire subțiri și aprige ce mergeau până în gințile Romei antice.


Un document de pe vremea dictatorului Sulla, de fapt o listă cu cei care trebuiau închiși și averile lor confiscate, îl are undeva pe la mijloc pe viitorul împărat Gaius Iulius Caesar, cel salvat de însuși marele dictator în ultima clipă și datorită numai vestalelor, mai departe cei care s-au aflat cu numele sub numele viitorul împărat au fost uitați.


Cel care urma imediat, se numea Orestes Iulius,  din aceeași gintă, dar cu un prenume grec cu sonoritate tragică, care, ulterior s-a mutat undeva în Campagna, iar urmașii și-au schimbat numele în OrEste, O' Este și așa se pare că mai departe, dintr-un act ce caracteriza lupta cavalerilor feudali, unul din familie și-a spus orgolios A' Este, ca să fie primul, ce mai. Lucrurile acestea le-am aflat mult mai târziu, dar doresc să le expun prima dată pentru a se înțelege mult mai bine atmosfera nobilă în care pătrundeam datorită acestei invitații.


Invitația era pentru ziua solstițiului de vară și zi care din cauza aglomerației urbane a trecut repede și-am ajuns după-masa. Căldura maximă a acestei zile de vară nu trecuse, în jurul meu, toate radiau; abia acum că soarele se îndepărta puțin, tot ce era piatră sau metal duhnea înfiorător de cald. Frumusețea zilei era acaparată de aerul tremurător ce se evapora de pretutindeni.


În fața porții, construită după un proiect al marelui Fauve, unele mașini opreau doar, altele așteptau deschiderea planelor înfloritoare; pe jos, pe aleea largă și infinit de lungă, pietrișul alb vorbea cu roțile de cauciuc negre.

Last Year at Marienbad, Alain Resnais 

Ajuns la vilă, în fața scărilor, după ce o caleașcă catifelată în interior ne-a purtat de-a lungul aleii pietruite, alee pe lângă care fântâni minunate și nu mari amestecau aerul, am pătruns în aerul rece pe care volume întortocheate îl țineau în interior ascuns și catifelat. Am stat la coadă în clinchetul paharelor de șampanie frapată, pe care gazda le împărțea oaspeților, ajuns la rândul meu, contele, colegul meu, m-a îmbrățișat fierbinte.
Spre seară, aerul se încălzi. Ușile, acele french windows, ce s-au deschis lateral ca aripile unor fluturi cuprinși de beția polenului, au lăsat aerul călduț și strâns mirositor, să pătrundă în sălile largi și somptuoase. Afară, leandrii albi și roz împodobeau terasele, au apărut și mici gâze ce zbârnâiau printre flori. Noaptea pătrundea în firea ei sălbatică în viața oamenilor.


Am admirat tot timpul ideea unei nobilimi intelectuale, al cărui trecut violent se așeza acum cu sfială în moliciunea decadentă și oarecum bourgeois a acestei epoci care nu mai avea nici o legătură cu trecutul. Trecutul, însemna doar niște istorii, pe care chiar contele A' Este le împărtășea intim apropiaților, acestea, piperate erotic și violentate gramatical, reușeau să inducă asistenței hipnoza unui vis medieval. Lumea părea speriată, și ca să facă pe plac contelui, chiar apăreau țipete, care icnite și oarecum excitate, colorau sonor monologul nobil.


Părăsind o clipă reduta umană în care fusese asediat, contele își găsi câteva minute bune pentru a mă lua la o plimbare. Încercă să-mi explice o anumită stare de existență, de căutare, de timus -de apărare, de imprecizia cu care omul bâjbâie. La despărțire, căci devenise căutat și fiind asaltat de majordomi, care pe tăvi de argint îi dăruiau bilețele, am cuvenit că voi mai rămâne încă o zi, zi în care, mai treji și mai diurni vom putea discuta o problemă personală ce-i aparținea.


Cuprins de remușcare, căci a doua zi trebuia să plec dis-de-dimineață, cuprins de aburii vinului și știind că o astfel de promisiune nu trebuie lăsată uitată, am găsit locul liniștit în care gândurile puteau să se relaxeze, toaleta. Acolo, într-un perimetru în care liniștit putea întoarce un camion, loc de o singură persoană, am privit în jurul meu luxul unei încăperi în care marmura era cel mai ieftin material.


În cea mai laxă ținută am privit în fața mea mea cum geometria locului se desfășura, cum ancadramentele țineau blocuri de marmură, blocuri ce păreau chiar neșlefuite și care în această simplitate brâncușiană ascundeau un mare secret. Alături de un lavoar generos, în care se putea scălda un copil, cineva zgâriase marmura odios. O linie ce mai târziu putea să apară într-un text, apărea acum în umbra mobilierului de mahon.

Piatră funerară romană de la Roșia Montană

Consoane grave au apărut atunci când am mutat mobilierul lacustru, în spatele lui, într-o latină funerară, prescurtată, am putut citi nume și date, un scurt necrolog, o cheie. Indus, puțin sau mai mult beat, am căutat în jurul meu, am decupat ornamentele verticale și, ca într-un coșmar, am constatat că mă aflam într-o cameră funerară de fapt, într-o capelă sinistră.


Am remarcat prima dată anii, cadența literei „X”, verticala „I”-ului și-apoi...

Monumentul funerar de la Marathon, Athina, Grecia

Dimineața, grecul mă privea. În ochiul său, ce se ivea asemeni unei presiuni interne materialului ce-l năștea, o preocupare mă dezbrăca, în această nuditate matinală mi-am regăsit visul. Am alergat dezbrăcat la baia pe care camera o avea și fără mare greutate am distins în umbra vaselor ceramice folosite pentru toate scurgerile, însemne funerare, simple datări sau chiar fragmente. Într-un circuit cuneiform toate aceste însemne fragmentare îmi acutizau realitatea descrierii unei existențe pierdute într-un iad contemporan în care mesajele, nu numai că nu înseamnă nimic, dar acestea te îngroapă în subtil.


Mi-am notat asemeni arheologului pierdut în întunericul piramidelor sau crucificat în soarele arzător de la Ninive, toate caracterele care prin antichitatea lor, defăimau oarecum numele acestei familii ilustre care a clădit așezământul în care eu mi-am pierdut o noapte.


Un clopoțel m-a anunțat prin zgomotul lui vesel că visarea a trecut, că stomacul este gol, că este vremea să cobor în lume. La ora la care eu pătrundeam în sala de mese, oră matinală pentru cei invitați, doar contele, colegul meu mă aștepta în fruntea unei mese în formă de „T”. M-a invitat lângă el, astfel cele închipuite de mine asupra mesei, au dispărut imediat, eram pe aceeași linie.

Plachetă de cupru în portul Pireas, Pireu

Contele mă privi și mă întrebă:


     - Ce te înconjoară, unde plutești și ce păsări te umbresc?


Asemeni unui șoc electric, aceste cuvinte mă treziră și imediat mi-am dat seama cât de prost trebuie să fiu ca să iau de bune, și de reale, toate închipuirile mele. N-am avut timp de scuze, pașii grăbiți la lăsarea scărilor, erau acum închipuit de dezordonați și falși: m-am așezat.

În umbra profilului meu, au apărut scări, oameni care coborau, unii chiar veseli,  neobosiți, vii. Contele le arătă prin gesturi sigure locurile în verticala „T”-ului, erau departe. Atunci interveni:


     - Nu vreau să pleci, mă aflu într-o mare derută, simt că nu voi putea face față, trebuie să nu mă depărtez!


    În fața mea, ceașca de cafea nu revela nimic, era plină. Chiar goală, nu cred că ar fi reușit să mă ajute, cred că ar fi reușit să mă exulte, prin nuditatea ei. Ar fi reușit să mă împace, prin opacitate; am băut.


     - Nu există, verifică cel de lângă mine sonoritatea sălii, și cum toți din imediata apropiere nu ridicară capetele, contele începu un monolog.


     - Mă bazez pe tine, tot acest spectacol imediat a fost pentru tine, sunt inundat de cei din urma mea, n-am vise, n-am speranțe, n-am urmări...


     - Adică? adică se se întâmplă? am murmurat eu.


     - Nu mai avem loc, noi nu mai avem loc, tatăl meu nu mai are loc, această vilă, acest castel, ascunde în zidurile sale mii de ani de existență umană, în interior este placat cu toate înscrisurile funerare. Intarsii, tapete, draperii, toate formele de ascunziș estetic înceacă să salveze ceea ce acest imobil este un mormânt milenar. Aici sunt TOȚI! Aici Gaius Claudius Marcellus este înmormântat, fără el creștinismul nu avea trai. Aici este toată ginta, este toată IULIA.


     - Vrei să-mi spui că această vilă este un mormânt ce cuprinde o umanitate?


     - Vreau să spun că nu există metru pătrat vertical, sau orizontal, în care să nu se ascundă o urnă a eroilor acestei ginți, sigur că cel care a proiectat această vilă se află și el undeva; chiar osemintele nearse ale lui Caligula le-am detectat într-un dormitor lateral.


    - Adică, tot ceea ce se află în jurul nostru, nu sunt altceva decât morminte?


    - Ai auzit de zeii penați sau lari?


    - Da!


    - Ne aflăm în mijlocul universul uman, toți aleargă, noi stăm pe loc, iar eu, mai ales eu, stau și nu știu unde să-mi îngrop tatăl, nu mai am loc, casa este plină! 

2 Panda