Intrarea

Propilaya, Acropole, Athina, Greece

Acea mulțime ce urca neîntrerupt,

ce cobora amețită,

ce vântura praful de marmură sus pe Acropole,

era atât de pestriță!

Lumea se înghesuie pe treptele de marmură, unii rămân o clipă pentru fotografii, alții rămân chiar mai mult și te ciocnești de ei, și toată această lume ce vine -după un asediu ce nu ține mult în fața ghișeelor pentru bilete de intrare, nu dorește decât să vadă, să înregistreze.

De cele mai multe ori vântul le amestecă vocile, le răstălmăcește auzul. Ghizii tresar la fiecare mișcare, încearcă și puțini reușesc, să explice miracolul. Suntem, aici sus, în mijlocul celei mai minunate reflexii materiale a spiritului uman. Moda de a vizita și de a vedea, fiecare cum poate și cum înțelege, nu mai ține de turism și de promovarea acestuia; ține de educație.

Am citit (nu am probat), că în Japonia există un pelerinaj pe muntele Fuji, mulți dintre japonezi îl urcă altfel deja. Îi jignești dacă îi provoci spunându-le că este o modă de-a urca pe muntele sfânt.

A vedea Parthenonul (și celelalte temple) ține de structura internă a fiecăruia, de mentalitate și fiecare, sigur vede altceva, dar odată ajunși acasă, lucrurile se schimbă puțin, se pare că omul este mai împlinit, la fel ca după un examen, pe care chiar dacă nu l-ai trecut, ai participat, data viitoare știi mult mai bine ce ai de făcut.

Sunt locuri în Grecia, în care singurătatea trezește magia, acea știință pe care numai dacă ai exersat-o, îți arată toate rezultate experimentelor personale prin care ai trecut pentru a o cunoaște, un alt examen intim de fapt.

Revenind la înghesuiala de pe Acropole, în mijlocul atâtor popoare, în vocile acestora, nu se mai poate scrie de singurătate, acolo Babel-ul există.