The art of dying

http://www.tumblr.com/tagged/snakehair

Am făcut azi o călătorie spre centrul țării, la Sebeș am stabilit de la plecare că mă voi întoarce. M-am întors pe alt drum, nu pe acela pe care am venit. Oare nu asta este arta sinuciderii; să o faci altfel decât ai trăit? Să pleci pe altă cale decât cea pe care ai venit. De morți naturale este sătulă lumea.

Am să pun și ceva poze din mica mea călătorie...

Către poeți

Adâncimea liniară în urma unei precipitații

„Context”

≪ Problemele epocii noastre care mă preocupă în momentul de față sunt efectele genetice incalculabile ale precipitațiilor radioactive și un articol documentar despre mariajul înspăimântător, nebun și omnipotent între marile companii și armată în America - „Juggernaut, The Warfare State”, de Fred J. Cook, într-un număr recent din Nation.

Influențează ele genul de poezie pe care-l scriu?

Da, dar într-o manieră indirectă. Nu sunt dăruită cu limba lui Ieremia, deși îmi pierd somnul în fața viziunii mele despre apocalipsă. Poeziile mele nu izbutesc să fie despre Hiroshima, ci despre cum se formează un copil, deget cu deget , în întuneric. Nu vorbesc despre terorile genocidului, ci despre aerul sumbru al lunii deasupra unui arbore de tisă dintr-un cimitir învecinat. Nu despre mărturiile algerienilor torturați, ci despre gândurile nocturne ale unui chirurg obosit.

Într-un sens, aceste poezii sunt devieri. Nu cred că sunt o evadare. Pentru mine adevăratele lucruri importante ale epocii noastre sunt lucrurile importante ale tuturor epocilor: durerea și miracolul iubirii, facerea în toate formele ei - copii, pâini, picturi, clădiri - și conservarea vieții tuturor oamenilor de pretutindeni, a cărei periclitare n-o poate scuza nici un discurs abstract, evaziv, despre „pace” sau „dușmani ireconciliabili”.

Nu cred că „poezia subiectelor zilei” i-ar interesa pe mai mulți oameni mai profund decât subiectele propriu-zise ale zilei. Și dacă poezia de ultimă oră nu se naște din ceva mai apropiat de adevărul incomod decât o filantropie generală și ipocrită, dacă nu este într-adevăr acel lucru-unicorn, adică o poezie adevărată, atunci o pândește pericolul de a fi aruncată la coș cu tot atâta repeziciune ca și un ziar. ≫

Sylvia Plath, Johnny Panic și Biblia Viselor, Polirom, 2009, pag.109-110.

Detaliu - Clopotul de sticlă

≪ Stăteam în vîrful pistei de schi de pe muntele Pisgah și mă uitam în jos. N-aveam niciun motiv să mă aflu acolo sus. Nu mai schiasem niciodată în viața mea. Totuși, mă gîndeam să mă bucur de peisaj cît mai aveam prilejul să o fac.


În stînga mea, cablul de teleschi depozita schior după schior pe piscul acoperit de zăpadă care, bătătorită de atîta traversare și retraversare și ușor topită de soarele amiezii, se întărise acum pînă căpătase consistența și luciul sticlei. Aerul îmi pedepsea plămînii și sinusurile, aducîndu-i o claritate vizionară. [...]


Trăgîndu-mă spre buza culmii, mi-am înfipt vîrfurile bețelor în zăpadă și mi-am făcut vînt într-un zbor pe care știam că nu-l pot opri prin iscusință sau printr-un act tardiv de voință.
M-am îndreptat direct în jos.
Un vînt tăios, care se ascunsese pînă atunci, m-a izbit din plin în gură și mi-a ridicat părul la spate, făcîndu-l să fluture orizontal. Eu coboram, dar soarele alb nu se ridica deloc. Atîrna peste valurile suspendate ale dealurilor, un pivot impasibil, fără de care lumea n-ar fi existat.


Un punct mic din corpul meu zbura spre el, răspunzîndu-i. Simțeam cum mi se umflă plămînii de năvala peisajului -aerul, munții, oamenii. Mă gîndeam:
- Așa e cînd ești fericit.≫


Sylvia Plath, Clopotul de sticlă, Polirom, 2003, pag.115-116,118-119