Mitul soldatului ce învinge datorită disperării și a proastei sale condiții

Thermopile, asaltul falangei spartane împotriva înaintării mezilor

Polybios, Istorii, Cartea a III-a, 72 - bătălia de la Trebia

Tiberius, cum îi văzu pe călăreții numizi apropiindu-se, îndată trimise cavaleria, poruncindu-i să ia contact și să înfrunte pe dușmani. După aceea trimise aproape șase mii de arcași pedeștrii, apoi scoase din tabără restul trupelor, ca și cum numai arătarea lor ar fi fost de ajuns pentru a hotărî soarta luptei, încurajat cum era de numărul mare al oamenilor și de izbînda avută cu cavaleria cu o zi înainte.

Era pe la vremea solstițiului de iarnă și ziua se arăta deosebit de rece și cu multă zăpadă. Oamenii și caii ieșiseră afară aproape toți, ca să spunem așa, nemîncați. Cu toate acestea, la început armata era plină de avînt și de bunăvoință ; dar, cînd soldații ajunseră la trecerea rîului Trebia, îl găsiseră cu apa revărsată și, pentru că în timpul nopții căzuse ploaia prin împrejurimi, pedestrașiitrecură cu greutate cufundați pînă la piept. Din această pricină armata suferea de frig și foame, mai ales că ziua era pe sfîrșite.

Cartaginezii însă mîncaseră și băuseră în corturile lor și, după ce pregătiseră caii, se unseră și se înarmară toți în jurul focurilor. Hanibal, care aștepta momentul prielnic, îndată ce văzu că romanii trecuseră rîul, trimise înainte trupele de rezervă...
[...] *
 
Pausanias, Călătorie în Grecia, Cartea a VIII-a, 53

[...]
Tegeații țin în fiecare  an o sărbătoare și ei spun că lacedemonienii i-au atacat cîndva  în timpul acestei sărbători. Cum ningea pe vremea aceea, lacedemonienii se aflau înarmați și înghețați, dar tegeații, care făcuseră focul în ascuns, nu au luat armele decît atunci cînd se încălziseră bine. Apoi ei porniră împotriva lacedemonienilor și-i învinseră.
[...] **

Scorchfield

Despre dezastrul roman de la Trebia, precursor celui de la Cannae, s-a scris mult. A fost lăudată o legiune romană ce a reușit să ajungă la Placentia (Piacenza), în rest nimic.

Spartanii -lacedemonienii, ce au ținut piept perșilor la Termopile, au avut și ei partea lor de greșeli.
Ceea ce nu trebuie uitat este că la Termopile, spartanii erau mult mai bine pregătiți fizic și militar decât persanii. Rezerva lor de hrană era a celor peste cinci mii de aliați care se retrăseseră spre Corint, cu gândul să mai închidă încă o dată înaintarea în dreptul Megarei.

R.Î.P.  (Războiul Întregului Popor) era strategia națională în epoca comunistă, astăzi falsă.
O țară ca a noastră nu are resursele necesare pentru a hrăni și întreține bine o armată de aproape jumătate de milion cum era pe atunci. Realitatea era alta, lipseau multe și cele pe care le aveam erau de proastă calitate. Un exemplu apropiat este Ucraina, a cărei armată se zbate în a ține piept separatiștilor alimentați de Moscova.

Pentru a duce un război este nevoie de resurse maxime și de războinici puțini, invers nu se poate.
Pentru a câștiga un război este nevoie de oameni inteligenți, citiți, lipsiți de orgoliu, aplecați spre introspecție, calmi. Mulți oameni au murit degeaba din cauza unor conducători proști.


* Polybios, Istorii, Ed. Științifică 1966, vol. I, pag.258;
** Pausanias, Călătorie în Grecia, Ed. Științifică și Enciclopedică, 1982, vol. II, pag.180.

Teism

În față, înainte de, expresia „ad portas” sau pentru cei subtili „ante portas”, desemnează ceea ce poate oricând să se întâmple; porțile să se deschidă, sau să fie dărâmate. La Ierusalim există Poarta Zidită, este ceea ce nu trebuie să se întâmple, Poarta de Aur, sclipirea ce oprește.

Quintus Fabius Maximus a fost generalul care a mutat poarta, astfel că prin înțelepciunea sa a schimbat toată strategia războiului, a fost un Sun Tzu roman, de aceea i s-a spus il temporeggiatore.

Expresia a început așa:
Hannibal, Alpibus superatus (munții Alpi), in Padanam (câmpia Padului) planitiem descendit.
Și s-a sfârșit așa:
Fabius propter suam prudentiam consul creatus est.
http://www.latin.it/versione/3002

Ori cel ce comandă timpul face regia, acela este Zeul.
Deci nu trebuie să ne referim la timp ca la o mișcare ci ca la o așteptare, nicidecum expresia încetățenită il illo tempore nu este cea înțeleaptă.

Sit -site -gate

masking-camouflage

≪ Gaulites -exilat din Samos:

„Spun unii, Cirus, că tu făgăduiești multe în acest moment, datorită situației grele în care te afli în pragul primejdiei și că îndată ce lucrurile se vor sfîrși cu bine, nu-ți vei aminti de făgăduielile făcute; alții spun că, chiar dacă îți vei aduce aminte de făgăduieli și vei căuta să le îndeplinești, nu vei avea putința să te ții de vorbă”. ≫

Xenofon, Anabasis, cap. VII

Vântul se simțea în marele cort, astfel că unul dintre papirusuri o luă la goană peste masa largă și căzu jos. Zgomotul scăpără pe la urechile generalului, care privi de sus nehotărârea cu care sulul de pergament se legăna între picioarele mesei. Înainte, înapoi, pauză, înainte, înapoi, iar pauză... asta-i plăcu.

Căldura apuse odată cu soarele, nisipul sclipea-ntr-o lună vie. Comandă scurt lumină și întinse papirusul pe stativ, se chiorî la el ostentativ. Citi repede primul paragraf, dar se opri la primele cuvinte:„De rostit”. Goni servitorii ce aprindeau din ce în ce mai multă lumină și chemă garda.

- Să vină scribul egiptean!

Acesta sosi repede, parcă aștepta lângă cort.

- Ce-i asta? generalul îi arătă stativul. Scripul făcu prima dată o plecăciune, apoi privi în diagonală pe stativ, mai făcu o plecăciune -spre papirus, își strânse în mâna dreaptă amuleta ce o purta ca medalion, cântă ceva în limba lui.

- Stăpâne, Ré- triumful solar fie cu noi, aici avem Cartea dragonului Apophis, este un imn sfânt la noi pe Hapi, trebuie citit cu voce tare și clară, nu este voie a fi citit bâlbâit sau întrerupt odată ce a fost început, de aceea se recomandă „de rostit”.

-„Magul conjurînd este duhul virtuțiilor magice, trimise de mine întru stîrpirea dușmanilor mei prin descîntece.” - scrie asta undeva în carte, completă scribul ce tremura asemeni uneia din lumânările de lângă papirus.

- Citește-mi tu atunci! Și scribul începu: „Cînd stăpînul Universului s-a ridicat...

Generalul se așeză cu fața spre ieșire, prin dunga largă a cortului privea marea: valuri ascuțite întorceau lumina, zgomote de pescăruși se ițeau prin fața lui, vorbe de oameni înconjur, pași pe nisip pretutindeni. În spatele lui, aproape, scribul declama:

„Hor [Horus] a pornit împotriva lui cu suliţa sa de treizeci de coți, și sulița aceasta de fier i-a sfîrtecat trupul ca și cînd nu s-ar fi aflat niciodată. Vremea furie lui a fost abătută din drum și gîtlejul lui a fost silit să verse. A fost păzit, legat, înlănțuit; un leu cu două capete i-a stors puterea, iar eu i-am desfăcut oasele din mădulare, i-am frînt picioarele...”

Generalul avu viziunea câmpului de luptă în miezul zilei, atunci când puterea se află-n toi la fel ca soarele. Trebuia doar să deruleze și să perceapă începutul. Nu era supertițios, dar nu dori să-l întrerupă pe scrib.

„Ochii arzători ai lui Hor l-au aruncat în mîinile dregătorilor, ale călăilor [care îl așteptau] cu cuțitele lor, și ei și-au săvîrșit asupră-i lucrarea lor obișnuită. El a căzut pradă prăpădului de moarte pe care l-au asmuțit asupra lui și asupra miezului său zi după zi. Chipul...”

Acum a văzut începutul. Înainte, înapoi. Ceea ce este înainte este pentru el înapoi. La fel ca el, ele, trupele sale. Așteptă sfârșitul cu răbdare, ba chiar desenă ceva pe nisipul din fața lui cu sulița unuia dintre gardieni.

„Iar tu [Horus], cel ce sălășluiești pe tronul tău ceresc, călătorește în barca ta zilnică și odihnește-te în barca serii și străbate fericit cele două ceruri! [...]

Eu te-am spulberat, eu te-am stîrpit și tu cazi pradă prăpădului! Te-ai prăpușit, Apop [Apophis], și Ré cîștigă biruința asupra ta, Apop!”

Urmă o pauză. Scribul sufla greu, accentul pus pe text îl obosise. Generalul îl luă pe după umeri și scribul se întoarse imediat și-i astupă gura cu palmele. Instinctiv mâna dreaptă atinse centura, și mai încolo pumnalul. Dar scribul îi arătă ce urmează: a se citi de patru ori.

„Cînd stăpînul Universului s-a ridicat...

Și generalul zâmbi, îl întoarse pe scrib spre papirus; deveni superstițios?

Afară din cort totul aluneca spre liniște, nisipul deveni mai tare. Se îndepărtă de cort spre plajă. Ajuns suficient de departe împărți ordine, doi gardieni fugiră. Valul era deosebit de aproape și-i udă tălpile.

Comandantul cavaleriei se ivi însoțit de doi aghiotanți ce purtau  făclii pe care le înfipseră în nisip în fața lor.

- Maharbal, tu mâine mă vei trăda!

- Minciună! și tânărul din fața generalului se-ntoarse spre corturi spre a fi auzit de toți.

- Șșșt! și generalul îl îmbrățișă, îi șopti la ureche ceva și toate se liniștiră, nici apa la mal nu se mai auzea.

Pe nisip o curbă defini toată bătălia de a doua zi, o altă curbă înconjura pe prima, apoi restul nu mai conta. În noapte se auzi strigătul unui elefant. Maharbal cu o mișcare fulgerătoare scoase pumnalul generalului din centura lui și într-o sclipire de lună pumnalul dispăru, cu mâinile sus comandantul cavaleriei părea neînarmat, transfigurat. Apoi, în altă sclipire de lună, nu următoarea, pumnalul reveni la locul lui obișnuit.

„El a căzut și nu mai este, așa după cum am poruncit eu. El a fost spulberat, și spulberat este...”

Generalul concedie gărzile, făcu câțiva pași cu Maharbal în lungul plajei, privi în întuneric spre Est!

- Oare Filip Macedoneanu' ne întoarce promisiunea?

- Numai dacă poate, răspunse repede comandantul numid.

Întors la cort, scribul egiptean dispăruse, terminase pesemne. Gărzile întindeau tenda umedă, zgomotul sforilor îi treziră instinctul de-a călări, de-a hățui. Alese un alt papirus. Îl desfășură pe masă, îl întoarse și citi aiurea undeva:

„Dacă printre voi se află vreunul care este descurajat pentru că nu avem cavalerie, în timp ce dușmanii au o cavalerie numeroasă, gîndiți-vă că zece mii de călăreți nu sînt decît zece mii de oameni. Nici-odată nimeni n-a pierit în vreo bătălie mușcat de cal sau lovit de copită. Numai oamenii hotărăsc soarta bătăliilor. Și în afară de aceasta, noi pășim mai sigur decît călăreții.”

Zâmbi. Cirus, feblețea lui, povestitorul universal, Xenofon.

Clipi. El chiar avea zece mii de călăreți. Dincolo, în amonte de Aufidus romanii își săpau castrul și nu duceau lipsă de călăreți. Nu dormi o clipă.

Dimineața devreme cărbunii fumegau. Străjerii urlau, urlau adunarea.

Generalul se spălă cu nisip, mâinile, apoi fața, obicei berber.

Ziua nu apărea.

Chemă calul. Strânse personal șaua, numizii lui călăreau fără șa. În schimb la el, șaua -prin prelungirea ei de zale, proteja și calul. Veni și Maharbal. Zâmbi.

În zare lungi rotocoale de nisip iscate de (vântul) Volturnus veneau spre ei.

___________________________________

La 2 august 216 î.e.n. (Î.H.) cele două armate consulare romane, conduse de consulii Caius Terentius Varro și de Lucius Aemilius Varro, au fost spulberate la Cannae, în sudul peninsulei italice, astăzi prefectura Puglia, de cartaginezii conduși de Hannibal (perfidia plus quam punica). Marea Adriatică s-a retras, astăzi o intersecție de autostradă desemnează locul marii bătălii, asemeni celei de la Termopile.

Bătălia a început imediat după răsărit, razele soarelui i-au orbit pe romani până spre prânz, Volturnus le-a aruncat nisip în ochi, și-au ales locul prost.

În primele ore armatele s-au tatonat, mijlocul părea instabil. Pedestrimea cartagineză oscila în a rupe-o la fugă sau în a mai scuipa puțin.

Romanii (din cauza faptului că aveau cavalerie puțină) și-au împins călăreții spre râu (spre Aufidus - azi Ofanto), Hasdrubal (fratele generalului) i-a atacat în unghiul strâmt. Romanii n-aveau câmp de manevră, pe de-o parte râul, pe cealaltă parte mijlocul roman (pedestrimea).

În cealaltă parte, numizii lui Maharbal, doar câțiva zeci din cei două mii se aruncară înainte cu scuturile pe spate (semn de dezertare). Sunt conduși în spate, în tabără, într-un țarc. Atunci ei își scot săbiile lungi ascunse în spate și-i atacă pe paznici, apoi atacă mijlocul roman ce deja înainta convex. Se face mare gălăgie în spate. Romanii sunt demoralizați. Frontul ce înainta sublim se desface asemeni unui trandafir, fiecare petală este fiecare cohoră. Triarii se întorc să se retragă, cavaleria hispanică izbutește și închide cercul. Numizii vin și ei invers. Numizii călăresc doi cai, luptă cu ambele mâini, când un cal obosește, ei sar pe celălalt. Trandafirul este străpuns asemeni luminii solare.

____________________________________

Politicianul este obosit. A citit lecția de istorie a fiului său. N-a priceput nimic sau asta i se pare. Butonează mobilul și-l întreabă repede pe interlocutor chiar înainte de-a răspunde acesta. Acesta știa întrebarea și răspunde:

„Am citit undeva că soarele orbește și nisipul otrăvește!”

Politicianul zâmbește scurt, ce dracu, zâmbește doar pentru sine, nu-l vede nimeni.

- Da, spune el, sunt de acord!

- Începem cu site-urile pricipale prima dată...

- Nu, doar cu unul, doar cu soarele, și se miră imediat de cele spuse. Reluă: imediat!

Politicianul lăsă telefonul jos, ieși din salon și își întâlni soția în living, o întrebă:

- Avem pe undeva o carte de Xenofon?

Nevasta, tot politiciană se uită tâmp la el?

- Ai înnebunit?

Se-ntoarse la telefon.

- Începeți oricum, mâine-l citesc pe Xenofon și rezolvăm și problema asta!

_____________________

despre Cartea dragonului Apophis

Victor Kernbach, Mituri esențiale, Editura științifică și enciclopedică, 1978, pag.41-44.

despre Cirus,

Xenofon, Anabasis, Editura științifică, 1964, pag.129-130.

despre bătălia de la Cannae

Livius Titus, Ab urbe Condita

Polybios, Istorii.

Labirint

Acest cuvânt, această rătăcire înseamnă labirint, dar nu despre asta doresc să vorbim, ci despre o zonă în nordul Turciei, numită în antichitate Bythinia. Există un sat ale cărui case făcute din stânci calcaroase semănau cu nişte cămile şi aceste cămile sunt cocoţate obraznic pe coastele unor dealuri carstice. Totul a culminat într-o noapte când aveai impresia că este un cutremur, de parcă trecea metroul pe sub sat! Zgomote s-au mai auzit în adâncimile fântânilor, căci acestea erau foarte adânci şi orice pietricică devenea bolovan când atingea apa. Geologii veniţi la faţa locului au dat vina pe coridoarele subterane prin care circula apa, căci într-adevăr toată zona era plină de găuri, dealul era de fapt un şvaiter necatalogat speologic în amănunţime; dar ţăranii nu şi nu. Arătau tot timpul la ruina de pe un deal din apropiere, ruină dealtfel recunoscută ca fiind o veche redută de apărare a drumului comercial ce traversa satul (care acum nu mai avea rolul din vechime, nici reduta, nici drumul).
Curios lucru că pentru ziare fantasticul era mai presus de realitatea geologilor şi de ce n-ar fi aşa. Într-unul din grupurile de reporteri curioşi se ivi şi o madamă, care însoţea un reporter mai tânăr şi care dându-şi cu părerea ei de "designer" (în perdele, s-a aflat ulterior) că reduta nu-i redută, că turnurile au fost ulterior construite şi că acolo este de fapt o vilă şi ne-a arătat unde este dormitorul cu toate anexele necesare şi nu sala armelor... adică bivuacul imperial, căci despre un imperiu era vorba!

Cum Occidentul mai este atent şi în părţile sale estice, aşa zis istorice, un istoric diplomat francez luă calea Levantului şi ajunse după mici încurcături în nord; la sud de Marmara! acolo găsi un sat isteric cu năframe agitate, gesturi lipsite de voce şi bărbaţi uitaţi! Găsi "vila", coborâ acolo unde trei bătrâni îşi încordaseră toiegele, luă cu el un tânăr ce visa la Paris (capitala europeană, desigur) şi se pierdură în întuneric. Ieşiră după trei zile, dădu mâna cu toţi sătenii (îi tremura o sprânceană) şi iară se pierdu: în lumină. După o săptămână, lângă Paris la o conferinţă în aula magna a Sorbonei se citea una dintre cele mai interesante descoperiri ale acestui secol:
-Duşmanul cel mai periculos al Romei, cel care a născut pericolul ce se poate naşte din frază, din cuvânt: "Hannibal ad (ante) portas!" , cel care în al doilea război punic a spulberat armate consulare, cel care în final urmărit de romani, a primit găzduire la Prusias al Bythiniei (un fel de autoexil politic), avea aici lăcaşul. Romanii nu-l puteau ierta, copiii care erau născuţi în timpul în care el a trecut Alpii şi a coborît spre Tibru mai plângeau încă noaptea în somn; l-au dibuit aici şi l-au somat pe rege. Hannibal avea o vilă pe un deal şi în paranoia lui legase toate pivniţele vilei cu peşterile ce se ascundeau în subsolul spongios, erau încăperi pe unde putea alerga un cal cu călareţ cu tot. Cineva l-a trădat şi romanii îl aşteptau peste tot, nu era loc de scăpare, avea optzeci şi mai mult de ani, se mişca greu şi timpul trecea la fel de greu. Atunci nu l-au găsit şi romanii au zis că s-a sinucis, dădea bine la moral; pe cele şapte coline se dormea bine!
Dar franţuzu' a zis că nu-i aşa că şi acum îl caută -ei romanii-, cu care, cu armuri, cu mult zgomot..."

photo: may be subject of copyright?
http://www.carpenoctem.tv/military/hannibal.html