Antic Golden Age

Pericles

http://www.theacropolismuseum.gr/default.php?pname=AcropolisSlopes&la=2

Căutarea - talent grecesc

“Keep Ithaca always in your mind.
Arriving there is what you are destined for.
But do not hurry the journey at all.
Better if it lasts for years,
So you are old by the time you reach the island,
Wealthy with all you have gained on the way,
Not expecting Ithaca to make you rich.
Ithaca gave you the marvelous journey.
Without her you would not have set out."

Constantine P. Cavafy

"Păstrează-ţi Ithaca mereu în mintea ta.
Să ajungi acolo este ceea ce ţi-ai dorit.
Dar nu te grăbi în toată această călătorie.
Este mai bine dacă durează ani de zile,
Deci, vei fi bătrân când vei atinge insula,
Îmbogăţit cu ceea ce ţi-a dăruit drumul,
Şi nu te aştepta ca Ithaca să-ţi dea mai mult.
Ithaca de fapt ţi-a dat destinaţia,
Fără de care această călătorie nu ar fi existat."

Constantine P. Cavafy

Ori tocmai că lucrurile nu stau aşa simplu în această călătorie pe care omul, de fapt o face în viaţă.
Trebuie să reamintesc că vizitând de multe ori Grecia, în special Atena, în special Delfi, am putut să încadrez viaţa grecului modern în limitele unei existenţe deosebit de simple, faţă de cele ale europeanului nordic sau chiar celui vestic. Să fie clima de vină? Sau starea de graţie, de beatitudine care ţi-o dă dorinţa, izvorâtă genetic (sau istoric), de-a trăi în majuscule viaţa.


Revoltele de la Atena în special, nu vizează altceva decât dorinţa populară de a trăi la fel cum au trăit până acum şi nu ne referim la cei zece ani trecuţi de la adoptarea economiei lor de către o monedă sau de către un spaţiu comunitar (prea mare), ne amintim de sutele de ani, chiar când cotropiţi de turci, au reuşit să-şi păstreze o identitate culturală; acum o pierd, la fel cum o pierdem şi noi.


Trebuie să amintesc că pe teritoriul Greciei, cărţile de credit sunt privite ca artefacte extratereste, sigur că în Atena lucrurile stau altfel. Dar Atena Greciei nu este Bucureştiul României şi cine are curajul fragil de-a face această comparaţie sigur nu a fost la Atena deloc şi sigur nu la citit pe Homer (óla). În general toate gândurile grecilor se duc spre Atena; la ce se întâmplă acolo: speranţa este acolo. Ca o completare, oraşul numărul doi: Salonic (Tesalonic) poartă trena Zeiţei şi susţine, prin culturalitatea sa deosebită, Grecia în nordul ei.


Grecia este o ţară încă guvernată mental de o religie creştin ortodoxă, care se ridică; printr-o coincidenţă vestigiile antice sunt acum port-drapelul trezirii nervoase, Parthenon-ul este cel vizat acum de protestatari şi nu o catedrală ortodoxă cum s-a întâmplat în 1821 cu ocazia Proclamării Independenţei. Grecia îşi caută o identitate care, pentru cei mai mulţi din lumea asta, apare ca neobişnuită, dar fiind cea care reflectă cel mai bine starea lor antică. Sigur că cele scrise par bizare acum, dar în felul călătoriei, fiind scurtă sau lungă, ne ascunde destinaţia aparent, totul datorită unei rătăciri. Uneori văd rătăcirea, la fel ca mai sus discutata călătorie, elementul esenţial ce dă vieţii savoarea cunoaşterii şi credeţi-mă grecii ştiu asta.

Versurile în limba engleză sunt de la:
http://archaeologynewsnetwork.blogspot.com/2011/06/ithaca-take-long-journey-home.html
traducerea şi adaptarea îmi aparţine, la fel ca şi greşelile!

Poţi fi cinic pentru a fi modern?

Diogene se apleacă peste hoplitul ce a luptat la Cheronea împotriva lui Filip al II-lea (tatăl lui Alexandru cel Mare), în umbra treptelor îi vede ciotul, dar priveşte mai jos. Îl întreabă dacă viaţa mai merită a fi trăită după ce, devenind bătrân şi neputincios, incapabil de a mai munci, lumea te ocoleşte, devenind astfel cerşetor? Răspunsul dat se referă la faptul că nu mai doreşte să muncească, lipsa dorinţei de a munci este dată de vremea pe care o trăieşte! "Dar nu te temi de zei, căci ei pedepsesc şi pe cei ce au prea multă dorinţă şi pe cei ce nu au deloc?" întrebă din nou Diogene.


"Nu mă mai tem de nimic, ceea ce mă cutremură este repetiţia, să nu mai trec niciodată prin asta!"


Peste secole, tot din voinţa zeilor, scena se repetă, dar acum cel repetat nu mai este un fost soldat, ci un fost muncitor ce şi-a pierdut mâna într-un accident de muncă, iar colegul lui de vorbă nu mai este Diogene, ci habar n-am cine! Discuţia se referă la vreme!

Moartea regilor, moartea Zeilor

http://www.barruel.com/les-conspirateurs.html

« Mişcarea insurecţională care s-a născut în 1789 nu se poate, totuşi, opri aici. Dumnezeu nu a murit cu totul pentru Iacobini, nici pentru romantici. Ei mai păstrează încă Fiinţa supremă. Raţiunea, într-un anume fel, este încă mediatoare. Ea presupune o ordine preexistentă. Dar Dumnezeu e, cel puţin, dezincarnat şi redus la existenţa teoretică a unui principiu moral.


Burghezia n-a stăpînit de-a lungul întregului secol al 19-lea decît raportîndu-se la aceste principii abstracte. Numai că, mai puţin demnă decît Saint-Just, ea a  făcut uz de acest punct de reper ca de un alibi, practicînd, cu orice ocazie, valorile contrare. Prin corupţia esenţială şi prin ipocrizia ei descurajantă, ea a făcut să fie discreditate în mod definitiv principiile de la care se reclama. Vinovăţia ei, în această privinţă, este infinită. Din momentul în care principiile eterne vor fi puse la îndoială odată cu virtutea formală, din momentul în care orice valoare va fi discreditată, raţiunea va intra în acţiune şi nu se va mai raporta la altceva decît la succesele sale. Ea va dori să stăpânească, negînd tot ceea ce a fost înainte, afirmînd tot ceea ce va fi în viitor. Ea va deveni acaparatoare.


Prin critica violentă a oricărei virtuţi formale, comunismul rus desăvîrşeşte opera revoltată a secolului al 19-lea, negînd orice principiu superior. Execuţiilor de regi din secolul 19-lea le urmează uciderile de zei din secolul 20, care merg pînă la capătul logicii revoltate şi vor să facă din pămînt împărăţia unde omul va fi dumnezeu. Domnia istoriei începe; identificîndu-se doar cu istoria sa, omul, infidel faţă de adevărata sa revoltă, se va pune, de-acum înainte, în slujba revoluţiilor nihiliste din secolul 20 care, negînd orice morală, caută cu disperare unitatea speciei umane printr-o epuizantă acumulare de crime şi de războaie. Revoluţiei iacobine, care încerca să instituie religii virtuţii, ca să întemeieze pe ea unitatea, îi vor urma revoluţiile cinice, fie de dreapta, fie de stînga, care vor încerca să cucerească unitatea lumii pentru a întemeia, în cele din urmă, religia omului. Tot ce era datorat lui Dumnezeu va fi, de acum înainte, dat Cezarului. »

Albert Camus, Omul revoltat, ed Sophia, 1994, pag. 146-147.

Soborul Zeiţelor

[...] operele pe placul ideologiei afirmative sînt şi cele aproape mereu orientate  către topos-ul, sfidat de respectivul tour de force, cum că marea artă ar trebui să fie simplă.


Nici cel mai însemnat criteriu de productivitate al analizei estetico-tehnice nu descoperă calea prin care o operă de artă devine tour de force. Doar la nivelul unei practici artistice ce se situează înafara conceptului uzual de cultură al artei, ideea de tour de force se prezintă dezvăluită; este poate motivul simpatiei dintre avangardă şi music hall ori variete, întîlnire a extremelor împotriva curentului intermediar, hrănindu-se cu interioritate, al unei arte care, prin caracterul ei cultural, trădează ceea ce arta ar trebui să fie.


Arta resimte la modul dureros apartenenţa estetică în caracterul principial al problemelor sale tehnice [...]

Theodor W. Adorno

http://mihaelapetrariu.blogspot.com/2011/05/soborul-zeitelor-proiect-pentru-spatiu.html

Pragul pe care am dori să-l trecem în vederea înţelegerii esteticului în artă este deja înalt, asta pentru că cel care a elaborat arta vine cu un bagaj -îndelung împăturit şi aşezat şi ordonat, prin care ne mută înţelegerea. "Mută" fiind cuvântul care ne absoarbe vorbele şi cel care ne alege locul (topos-ul); de unde privind opera de artă putem, minim, să înţelegem ceea ce privim.


Colega noastră de blog, în proiectul ei, a privit într-o perioadă în care arta se năştea pur şi simplu odată cu oamenii, asta pentru că arta, la fel ca vânătoarea sau pescuitul, era un mod de convieţuire şi de supravieţuire. Ontologicul, începutul acesteia, în forma noastră contemporană ne sperie, sentimentul provine de la faptul că unii -pasionaţi până la moarte, îşi pierd ani întregi pentru a înţelege ceea ce primitivul a creat la o scară a timpului de mii de ori mai mică.


Trebuie oarecum să fim entuziasmaţi de curajul acestei tinere, să desăvârşim faptul că se poate, şi să fim atenţi că: oarecum se întrece măsura, adică se ridică mai mult pragul. Fenomenul artistic ajunge vizibil în forma sa primitivă, adică populaţie mică: ochi puţini.


Ce este contemporan aici?
Tehnica!
Fără doar şi poate, tinerii aderă primii la noile forme de tehnică în ale artei, dacă nu ar fi aşa, toată arta de după al II -lea Război Mondial s-ar putea descărca într-un muzeu, ori spaţiul cucerit de aceşti postmodernişti ne duce cu gândul că cel mai bun muzeu ar fi însăşi Luna. Tocmai de aceea, într-un spirit larg, s-a ales Piaţa Mare din Sibiu pentru evocarea largă, a acestui Sobor de Zeiţe.


Însăşi denumirea de "sobor", ieşită din uzul curent, folosită mai des în religia autohtonă ne arată că "se pune ceva la cale"; dacă arheologii, mai ales antropologii au decis că figurile stau în cerc, că întrunirea are loc la o masă rotundă, este datorită semnelor solare ce abundă în culturile preistorice.

http://mihaelapetrariu.blogspot.com/2011/05/soborul-zeitelor-proiect-pentru-spatiu.html

Prin acest sobor contemporan, artista a reuşit să depăşească încâlcita interpretare, pe care eu personal o văd ca un sfat al ielelor, nicidecum ceva paşnic cum s-ar crede şi realizarea este de toată lauda. Cred că ar merita scrisă o istorie a acestui proiect, căci bănui că are o istorie bruscă, întocmai ca o sublimare. Ţin să amintesc că sublimarea este un fenomen de excepţie  datorită căruia se poate sări o stare pentru a ajunge la cealaltă, indiferent dacă cea finală se poate numi inferioară sau superioară.


"Sublimarea, de asemenea cea estetică, participă incontestabil la progresul civilizaţiei şi la procesul intra-estetic însuşi, dar posedă în egală măsură şi aspectul său ideologic: substituentul artă răpeşte sublimării, datorită neadevărului său, demnitatea reclamată pentru ea de întregul Clasicism, care a supravieţuit mai mult de două mii de ani, protejat fiind de autoritatea lui Aristotel.


Doctrina catharsis-ului îi impută de fapt artei principiul care, în final, aduce sub tutela sa industria culturală şi o administrează. Indiciul referitor la acest neadevăr este îndoiala privind faptul dacă s-a produs cumva vreodată efectul benefic al lui Aristotel; substituirea ar fi putut da naştere dintotdeauna instinctelor reprimate.


-Categoria Noului, care reprezintă în opera de artă ceea ce nu a fost încă şi prin care aceasta transcede, poartă stigmatul acelui Invariabil sub o înfăţişare permanent nouă. Conştiinţa, încătuşată pînă astăzi, nu este stăpîna Noului nici măcar în imagine: ea visează Noul, dar nu este capabilă să-şi imagineze Noul însuşi." *

De aceea închei prin a sublinia din nou curajul autoarei, care prin calea aleasă de creaţie nu ne-a arătat Noul, evidenţa fiind necesară, dar a deschis o cale de căutare şi reîmprospătare a Noului.

Vizitaţi toată lucrarea la adresa
http://mihaelapetrariu.blogspot.com/2011/05/soborul-zeitelor-proiect-pentru-spatiu.html

*
Theodor W. Adorno, Teoria estetică, Paralela 45, 2005, pag. 153, sus şi 339

Roland Jaccard

« Printre măştile pe care nu le putem procura de la bazarul disperării, există una pe care şi-o dispută cunoscătorii: aceea a nevrozatului imaginar.


Spre deosebire de nevrozatul obişnuit care, asemeni unui buştean pe ocean, este "acţionat" de simptomele sale şi nu are niciun control asupra lor, nevrozatul imaginar îşi fabrică, plecând de la câteva urme ale unor traumatisme infantile şi ale câtorva reminescenţe dureroase, un simulacru de suferinţă psihică, în care va crede cu atât mai mult cu cât un profesionist în ale sănătăţii mintale îl va fi autentificat. Nevrozatul imaginar nu prezintă simptome precise, dar vorbeşte din plin despre insondabila angoasă care-l sugrumă, despre atrocele sentiment de neîmplinire care-l torturează. Pe scurt, "undeva, ceva nu-i în regulă". I se întâmplă chiar să fie patetic, căci se agaţă de embrionul lui de nevrozat ca de un colac de salvare. Ce sens, ce interes ar avea existenţa sa fără aceste savuroase dureri sufleteşti, fără aceste frământări metafizice care-i semnalează apartenenţa la aristocraţia sensibilităţii?


Caută el, oare, "să facă pe interesantul", cum susţine înţelepciunea populară? Cu siguranţă, ca oricare, dar fără să plătească preţul. El este pentru nevrozat ceea ce diletantul este pentru artist şi, când ăşi plânge soarta, i-am spune bucuroşi, dacă nu ne-ar opri tactul, că nicio depresie nu rezistă unei ore de lucru manual. Ca terapeut, i-aş cere să înceapă prin a învăţa aceste patru versuri de Alfred de Vigny:


  "Să gemi, să plângi, să te rogi este o laşitate.
   Du-ţi la bun sfârşit, zâmbind, lunga-ţi activitate
   Pe drumul pe care destinul a vrut a te-ntâlni
   Apoi, ca mine, suferă şi mori fără-a vorbi."


Dar este evident că nu în acest mod este întâmpinat de psihanalişti şi de psihoterapeuţi simpaticul nostru naufragiat. trebuie şi să-i scuzăm: piaţa nevrozei nu mai este ce era odată; oferta este mai mare decât cererea, iar pacientul este rar. Şi, apoi, psihanaliştii îi iubesc mult pe aceşti nevrozaţi imaginari: ei aparţin lumii lor şi se pliază tuturor exigenţelor lor. Nimic de temut din partea lor, nici izbucniri, nici excese, poate doar un exces de zel, mai degrabă linguşitor: ei sunt cei care asistă la seminariile analistului lor şi se grăbesc în librării, de îndată ce idolul lor publică un eseu. Îl vor comenta cu aceeaşi afectare, cu aceeaşi mină gurmandă şi complice precum imperativele acestor mistificatori ai profunzimilor, care se înghesuie în avanscenă. Nu ştim prea multe despre ce vorbesc, dar, după modul în care o fac, nu am îndrăzni să ne îndoim că ne dezvăluie viitorul în scrierile lor.
»

Roland Jaccard, Tentaţia nihilistă, Bastion, 2008, pag. 38-39.

De unde ştim locul

Tocmai că locul nu este un loc secret, ar fi aşa dacă am şti numai noi unde se află. Un secret trebuie să-l ştie cineva pentru a fi secret şi dispare ca atare, când îl mai ştie şi altcineva. În cazul nostru, locul fugii tuturor dorinţelor neîndeplinite, a acelor nespuse niciodată, nescrise, se află doar în imaginarul minţii noastre. Nu se poate situa şi nici măcar nu există posibilitatea de-a explica ingenuitatea de care face dovadă.


În acest gol se petrec lucrurile cele mai minunate, cât şi cele mai groaznice coşmaruri; s-ar putea crede că este depozitarul viselor noastre.
Suspendate, ca norii de ploaie, stau în efortul nostru, dorinţele adormite. Odată ajuns printre ele, o viaţă întreagă învie, un drum se naşte, o călătorie parvine.


După ani, regretul unuia aducea în imaginarul acestuia o plimbare în Italia, pe străzile înguste ale unui sat de munte de la poalele Alpilor, plimbare în compania iubitei lui de atunci, acum dispărută sau pur şi simplu pierdută în labirintul vieţii. Dar plimbarea aceea nu a avut niciodată loc şi nici măcar Italia nu i s-a arătat unuia. Dar, din nou dar, se poate construi simplu şi repede totul, căci locul de care povestesc oferă toate instrumentele şi plimbarea are loc.


Locul ar merita să fie denumit "dis"; că are legătură cu vis şi pentru că este primul care apare dis-de-dimineaţă în mintea adormită a omului, o clipă doar pentru a-şi semnala existenţa. În dis, omul călătoreşte; rătăcirea în schimb în dis, se numeşte schizofrenie şi ţine deja de patologia nevrozei.

De unde ştim

Există un tic-tac în capul nostru care ne fereşte deseori de lamentaţiile sordide ale unui conştient care doreşte prea mult şi prea aiurea. Ritmul ne spune "nu poţi" sau este "prea târziu", sau "aşteaptă", "ai răbdare", mai departe ne face să  privim realitatea de la altă fereastră; privind în curtea interioară a vieţii noastre.


Un peisaj apare deseori în mintea mea, este lumea aşa cum doresc să fie, este de nepictat, de neîncadrat, de neimaginat, deci îmi este greu să-l descriu acum. Lucrez la el, îl compun cu ardoarea cu care viaţa năvăleşte în mintea mea, chiar şi atunci când dorm. Este opera mea de artă cea mai desăvârşită, ascunsă ochiului, pentru că tocmai se clădeşte în spatele acestuia. Operă care va muri odată cu mine, incompletă bineînţeles, asta pentru că nu am timp să o termin, viaţa care mi s-a dăruit este prea scurtă pentru a clădi o lume în mine. Nu este o dorinţă de nemurire, este o părere de rău asupra unui termen prea scurt de creaţie.


Nici norii nu stau pe loc, un vânt petrecăreţ îi vizitează, le împarte bilete la spectacolul ceresc nocturn, acolo înghesuiţi vor face poze cu blitz şi vor aplauda puternic, vor plânge sau râde şi eu n-am să ştiu de ce!

Enumerări de cifre

Cifrele dau naştere numerelor. Cifrele anunţă de fiecare dată distanţa pe care o vom parcurge, timpul şi dimensiunea tuturor lucrurilor înconjurătoare, de aceea s-au căutat proporţii perfecte; prin cifre s-a căutat perfecţiunea sau, chiar frumuseţea. Toate prezicerile s-au legat de cifre şi de coincidenţa lor, de aceea jocul de cărţi este atât de atrăgător pentru mulţi. Cele mai multe aniversări sunt date tocmai de apariţia întâmplătoare a unor combinaţii de cifre.


Contemporanii mei în modă -acest fetiş neascuns al îmbrăcăminţii umane, au desăvârşit corpul feminin perfect: 90, 60, 90, adică 9 decimetrii bustul, 6 decimetrii talia şi din nou 9 decimetrii coapsele, toate acestea reprezentând perimetre. Dacă primul 9 (nouă) face o întoarcere de 180° ajunge 6 (şase), la fel şi ultimul 9: să facă şi el o rotaţie de 180° şi ajunge tot 6. Aşa am putea spune că 9 a făcut o rotaţie dublă de 180°, adică 360°, adică!: nu s-a întâmplat nimic. Totuşi primul nouă a devenit 6 şi ultimul la fel: deci din 9,6,9, am ajuns la 6,6,6. Să fie într-adevăr o cale prin care frumosul absolut (ideal) să aparţină de fapt răului?!

mica dietetică

« În acelaşi timp, i-am răpi - ei, ideii - pretenţia de exclusivitate. Fiind atît de infideli din pdv ideologic, am evita riscul de a deveni fanatici: cînd ştim cîte crime stau pe umerii ideologilor (de la stînga, de dreapta şi de jur-împrejur), dacă le tratăm cu o egală indiferenţă (căci ce poate fi mai indiferent la cele din jur decît capriciul de moment?), le-am aduce la o bine-venită insignifianţă, ceea ce înseamnă - de fapt a le reduce la postura de pasmanterie. Am alterna "stînga" cu "dreapta" aşa cum am purta, în zilele diferite, o bluză cu broşă sau un sacou cu tricou.


Chiar: ştie cineva unde au dispărut broşele din costumaţia doamnelor şi de ce domnii preferă să poarte costum cu cămăşi descheiate la gît? Nu mă deranjează că au astfel de idei; mă deranjează că nu au şi altele! »

Alex. Leo Şerban, mica dietetică, ed. Art, 2011, pag 104.

In vino veritas

http://listverse.files.wordpress.com/2009/11/ancient-roman-fashion-5.jpg

Polybios, Cartea a VI-a Istorii (fragmente regăsite)

III. Din arheologia romană

4. La romani, după cum spune Polybios în cartea a şasea, este interzis femeilor să bea vin (68); beau însă aşa numitul passum (69). Acesta se face din struguri stafidiţi şi este la băut asemănător cu vinul dulce din Aigosthena (70) şi cu cel din Creta ; de aceea îl folosesc pentru potolirea setei.


Nu este cu putinţă ca femeia să bea vin fără să se bage de seamă. Căci mai întîi n-are la dispoziţia ei vin ; pe lîngă aceasta trebuie să sărute pe rudele sale şi pe ale bărbatului pînă la verii de-al doilea (71) şi să facă acest lucru în fiecare zi, ori de cîte ori îi vede prima oară. Astfel, neştiind cu cine poate să se întîlnească, se păzeşte ; căci, chiar dacă a gustat doar, nu mai este nevoie de alt indiciu pentru a-i trăda fapta [Athenaeus, X, 56 p. 440 c].

Notele traducătorului Virgil H. Popescu:

68 - Este stabilit că în vechea Romă femeile nu aveau voie să bea vin (vezi Plinius, Naturalis historia, XIV, 89 : non licebat id (sc. vinum) feminis Romae bibere ("Femeilor romane nu le era îngăduit să bea vin").

69 - Vinum passum era un vin făcut din struguri uscaţi la soare. Plinius, (Naturalis historia, XVI, 81) descrie prepararea acestuia şi este menţionat ca venind din Creta (Juv., 14, 270+1 ; pingue antiquae de litore Cretae passum ) "vin passum de pe ţărmul roditor al Cretei vechi" ; Mart., XIII, 106 ; Plinius, op.cit.


70 - Aigosthena (azi Mazi), localitatea în nord-vestul Megaridei, pe ţărmul golfului Alcyonius, La poalele Cithaironului.

71 - Obligaţia matroanei romane de a-şi săruta rudele pînă la gradul al şaselea este arătată de Plutarh (Moralia, 265 B) şi Cato, (XIV, 90) [...]
__________________________________________
Polybios, Istorii, ed. Ştiinţifică, 1966, pag. 471 şi note de la pag. 562

De departe

http://www.aboutromania.com/brancastle1.html

Să ai un castel. Să posezi un domeniu. Să priveşti de sus întinderea pământului tău. Să spui: "Nu văd unde se termină, trebuie să mă uit pe hartă?", iată noua felaţie nobilă a unui spirit renăscut sau reîncarnat (ce mai contează) asupra unui capitalism pueril pierdut în consum.


Să fii feudal, să nu cumperi nici o maşină, automobil, cu nume terminate cu litere exotice, urmate de cifre impare, vopsite strident. Să ai cal, să ai şi câine, să ai şi servitor şi nevastă şi amantă, iată adevărata viaţa, nicidecum tabela electronică purtată oriunde împreună cu celularul.


Să cauţi în păduri, să tai copacii care-ţi trebuie, să vânezi doar ceea ce-ţi face foame şi dacă rămâne să dai câinelul tău. Să respiri aerul şi să bei apa muntelui pe care castelul tău stă. Să stai şi tu privind păsările în zborul lor cuceritor, să cazi pe gânduri asemeni lor privind prada şi să te ridici apoi; privind norii.


Dar toate acestea se pot încheia repede, nimic mai mult decât dorinţa de-a fi burghez şi de-a răspunde la telefon, de-a comanda o pizza prin SMS şi o sticlă de Cola să vină cadou.


Dar nu îţi trebuie un castel pentru aceste prime dorinţe de-a străbate codrii, nu îţi trebuie multe, nici măcar bani, încă pădurile se pot vizita gratis şi munţii nu au vârfurile înconjurate de bariere. Încă vreau să fiu om şi nu maşină, nu automat, nu fise, nu joc de comandă, nu politic, nu economic.

Ulise şi Nausicaa - Nichita Stănescu

http://www.mlahanas.de/Greeks/Mythology/OdysseusAndNausicaaValentinSerov.html

Nichita Stănescu a scris că:


“
A existat o teorie, de dată recentă, că Nausicaa, ar fi autoarea Odiseei. Probabil că teoria este eronată, dar ea, în orice caz, este interesantă prin aceea că propune asupra ideii de feminitate un punct mai nou de vedere, feminitatea ca putere de a percepe amănuntul, de a percepe amănunţit epicul, fundalurile lui.


Nausicaa este eterna adolescentă, ea reprezintă nedisimulat splendoarea ingenuităţii. A fi ingenuu înseamnă să crezi în moralitatea şi în puritatea ritualurilor, înseamnă să nu accepţi ritualul iubirii decît ca pe un destin pur, ca pe ceva ce se opune senzualităţii.


În acest caz senzualitatea devine simţ al observaţiei : fiind ridicată în zona eposului, sprijinit cu o mie de tentacule pe obiecte şi întîmplări amănunţite, transformate în nuclee şi electroni ai lumii sensibile.


Imaginea Nausicăi este prima imagine de adolescent şi de adolescenţă pe care ne-o oferă literatura lumii.


În mod simbolic primul adolescent reprezentat literar este o fată, Nausicaa, de neuitat, a sufletelor noastre. Foarte tîrziu va apare în literatură consemnată adolescenţa masculină. Tinerii efebi antici nu erau adolescenţi. Poate că Rimbaud a fost acela care a întruchipat ideea de adolescent. Este adolescenţa masculină de natură lirică, net diferenţiată, dar în deplină armonie cu adolescenţa feminină, epică, a Nausicăi. Epica este aceea care are un caracter inefabil, pentru că ea este un fenomen care se desfăşoară dintr-un punct spre altul, de la o cauză spre un efect. Traiectoria epicii este natural sinuoasă, între cauza iniţială şi efectul ultim survenind, în mod succesiv, noi cauze şi noi efecte, nedezvoltate, neîmplinite, adică survenind însăşi tribulaţia mişcării vii, încercînd să se supună unui sistem de referinţă dat. Inefabilul este însăşi epica, este însăşi eterna adolescentă, Nausicaa.


Deşi pare paradoxal, liricul nu este şi inefabil. Îndeobşte atitudinea lirică e o atitudine de exaltare a legii. Adică a cauzei, sau a efectului, adică a sistemului de referinţă existenţial.


Eternul adolescent Rimbaud, devenit el însuşi personaj creat de opera sa poetică, este un fapt tîrziu de psihologie şi tipologie a adolescenţei.


Dar adolescenţa masculină, lirică, adică exaltînd legea (negarea legii este ea însăşi o exaltare a legii) îşi are în mod ciudat rădăcina în cea mai frumoasă figură feminină a lumii antice, în Penelopa.


Penelopa nu este numai simbolul credinţei şi al loialităţii casnice, mai înainte de asta, este cea care îndeplineşte ritualul. Ea realizează ritualul dorit şi visat cu ingenuitate de către Nausicaa. Ea este cea care îndeplineşte legea, identificîndu-se cu însăşi legea. Penelopa nu are o “epică” psihologică sau de revelaţie, caracterul şi destinul ei sunt statice, pentru că destinul ei moral este plasat pe înseşi abscisa şi ordonata întîmplărilor. Ea asistă la întîmplări ; întîmplările se raportează la ea. Ea este punctul final al întîmplărilor. Atitudinea ei e o atitudine lirică. Penelopa întruchipează ideea de adolescentă masculină. Ea este mama eternului adolescent, de aceea statuaritatea ei e magică. De aceea reprezintă un punct fix al valorilor morale. Omul viu fiind Nausicaa, ea reprezintă tensiunea şi emoţia oricărui mare început. Şi nimic nu reprezintă mai plastic şi mai emoţionant existenţa, deci ideea de geneză, de început, de facere. Sîntem cu toţii îndrăgostiţi de Nausicaa, dar cu toţii vedem în ea şi dorim în ea o Penelopă.


1982
“ *
Homer în Cântul VI din Odiseea ne spune:




17 Se furişă zeiţa în iatacul
     Bogat-împodobit, unde-adormise
     Domniţa Nausicaa, deopotrivă
20 Cu zînele la chip şi la făptură;
     Cu ea dormeau, de-o parte şi de alta
     La uşă, două gingaşe-odăieşe
     De-o frumuseţe dată lor de Graţii.
     Închise-au fost lucioasele canaturi,
25 Dar zîna răzbătu uşor şi iute
     Ca o suflare pîn’ la patul fetei,
     La creştet îi stătu.


[...] Cîntul VII


625 Şi-l îmbrăcară cu manta şi haină.
       Ieşind din baie, el porni pe urmă
       Să meargă printre băutori la masă.
       Dar la usciorul sălii măiestrite,
       Oprindu-se, frumoasa Nausicaa
630 Se minuna cu ochii la Ulise
       Şi-aşa pe dînsu-l a grăi: “Străine,
       Să nu mă uiţi, că-ntîi şi-ntîi tu mie
       Îmi datorezi răsplata pentru viaţă.”
635 Viteazul îi răspunse: “Nausicaa,
       Odraslă a lui Alcinou măritul,
       Dea Dumnezeu s-ajung odat-acasă,
       Să văd şi ziua-aceea mult dorită,
       C-atunci şi-acolo pururea la tine
640 M-oi închina ca la dumnezeire,
       Căci tu de moarte m-ai scăpat, copilo”.
**

__________________________________________

*
Nichita Stănescu, Amintiri din prezent, ed. Sport-Turism, 1985, pag.180
**
Homer, Odiseea, ed. Univers, 1979, Cântul VII, pag.153-154 şi Cântul VII, pag.201

Risipirea frumuseţii

"Cea mai frumoasă fată este la depozitul de cărămizi!" aşa şi-a încheiat Poetul eseul ce privea frumuseţea. Totul s-a petrecul în plenul şedinţei PEN-ului, lumea s-a ridicat şi a aplaudat frenetic, cei care stăteau jos priveau nedumeriţi la ceilalţi. Ce se întâmplase?!


După toate premiile mai puţin Nobelul, Poetul s-a hotărât să nu mai scrie nimic - o sinucidere intelectuală, în schimb va citi eseul la care lucra de mulţi ani, chiar dinainte de-a scrie poezie. Eseul numit "Risipirea frumuseţii" a fost citit de către marea majoritate a participanţilor înainte de şedinţă, dar fiind ştiut obiceiul Poetului de-a schimba în ultimul moment fraze întregi, mai ales strofe întregi în momentul când le recita - creând tot felul de surprize editorilor, de obicei neplăcute; acum a făcut la fel. Tot eseul a fost făcut harcea-parcea, trezind animozităţi în rândul celor care l-au luat tot timpul ca fiind "cel mai mare poet al tuturor timpurilor".


Poetul a respectat cele scrise o singură pagină, începutul, explicarea personală a metafizicii aristoteliene despre frumos. Apoi stabili că tratăm frumuseţea ca un fapt îndeplinit, ca o decizie şi că nu ne sculăm dimineaţa niciodată cu gândul că frumuseţea trebuie căutată, căutată în fiecare zi. Dacă se întâmplă asta, în maximul  coincidenţelor să dăm de ea - de frumuseţe, numai atunci avem voie să scriem, să compune, să creăm, în rest să ne limităm numai la căutare.


"Frumuseţea este acea imagine care prin mişcarea ei, deschide unităţi cu inerţie mare de memorie, folosite ulterior ca nişte ecluze prin care un prezent de timp se revarsă asupra întregii minţi." strigă entuziasmat de la tribună Poetul.


"Frumuseţea nu este alb sau bine, negru sau rău, lung sau scurt, transparent sau opac, culori plăcute, versuri tactile; frumuseţea este o imagine proprie conştientului fiecăruia şi se ia ca gripa prin arătare, odată arătată, ceilalţi de lângă tine, în majoritatea lor îţi vor da dreptate..."


"Trebuie să facem dovada frumosul şi a frumuseţii în fiecare zi!" continuă Poetul.


În toate aceste enumerări, în toate aceste fraze scrise în spiritul strict personal, s-a repetat cadenţat frumosul sau frumuseţea, iar în încheiere, trecând peste toate întrebările care veneau din partea reporterilor, Poetul a repetat a doua oară că:


"Cea mai frumoasă fată este la depozitul de cărămizi!" 


Ori tocmai de aici plecau toate întrebările, tocmai din această afirmaţie, ori dânsul a refuzat să răspundă promiţând că în viitor va scrie despre asta.

Mimoza

Un vânt brusc alertă mimozele. Au chemat muzica în ajutor, vântul auzind-o le-a lăsat în pace şi s-a pus şi el pe cântat. Mesaje.


În grădina secretă, evenimentele sunt de felul lor nebănuite, necuprinse de înţelegerea omului. Chiar şi aşa nu trebuie să disperăm, doar privindu-le ne ajunge, nu este nevoie de nici o religie pentru a te închina în faţa naturii, o poţi face mult mai simplu: doar mirându-te!


Acum filmul grădinii secrete, muzica Akira Kosemura, imaginea eu, durata un minut-juma'.

Nebunii au conştiinţă?

Albert Camus:

« Roman.
Cea care a ratat totul din neatenţie: "Şi totuşi îl iubeam din tot sufletul".
- Vezi, spuse preotul, încă nu-i destul. »

Zeiţa Nike, Academia-Atena

Am libertatea nebuniei; de aici, gesturile, vorbele, cele ce scriu, înnebunesc să fie libere.
Normalul zilnic se transformă în gând în cerbicia singurătăţii proprii: - încă nu-i destul, zic!
Ca să fii singur cu adevărat trebuie să fi nebun -gândesc mai departe, nebun de-a binelea, nebun de legat, nebun scăpat. Lucru nu greu de înfăptuit, dar cum te întorci înapoi? de-acolo, din nebunie?!


Nu te mai întorci, darul dat nu se mai ia înapoi. Zeii îi respectă pe nebuni, numai aşa din când în când mai pot transmite atenţionări; prin aceste relee vii, divinitatea pătrunde în lumea noastră. Abia acum este destul, când eşti iubit de Zei şi nu-i iubeşti tu pe ei, absenţa conştiinţei.



citatul de sus:
Albert Camus, Carnete, Rao, 2002, pag. 229.

Din sălbăticie

OPEN SEASON 3: Movie Trailer. Watch more top selected videos about: Steve Schirripa, Dana Snyder

- Mai spune-mi ceva despre fericire, spuse ursul strângând-ul pe iepure mai tare de umeri.


- Nu pot vorbi despre asta atâta timp cât sunt în mâinele tale, zise iepurele.


- Dar data trecută ai putut, acum nu mai poţi?


- Data trecută am făcut-o pentru ca să-mi dai drumul...


- Şi acum crezi că n-am să-ţi dau drumul? întrebă din nou ursul.


- Acum este acum, data trecută nu mai este.


Ursul îşi rătăci gândurile, ar fi vrut să-i pună din nou o întrebare, dar iepurele dădea semne să scape, aşa că-l strânse mai tare.
În faţa lor lacul, munţii în jurul lacului şi în jurul lor. Noaptea dădea semne că vine repede, luna era deja pe cer, moale. Se lăsă şi tăcerea, pe oglinda lacului se mai auzea uneori un clipocit, cei doi stăteau pe-o stâncă.


- Dacă nu-mi mai spui ceva despre fericire n-am să-ţi mai dau drumul, reluă ursul.


- Bine, bine, acum nu pot fi fericit.


- Adică?!


- Sunt fericit în libertate, atâta timp cât asupra mea stă pericolul imediat de-a muri cum pot să fiu fericit.


- Mda, nici eu nu sunt fericit şi nici tu, eu nu ştiu mare lucru despre ea, tu trebuie să o simţi ca să o poţi spune, anost.


- Uite cum facem, tu îmi dai drumul şi eu am să stau în faţa ta şi am să-ţi spun totul despre fericire, propuse iepurele.


-Şi ai să fugi...


-Nu! Niciodată, ţipă iepurele.


Ursul îi dădu drumul, iepurele fugi, ursul strigă în urma lui:


- Data viitoare n-ai să mai scapi!


- Tocmai asta-i fericirea ta, continuă să mă urmăreşti pentru a afla şi restul...


Pădurea imediată înghiţi vocea iepurelui, se mai auzea un îngânat, iepurele cânta.
Ursul privi lacul, luna privi şi ea, ursul văzu luna de două ori, cea din lac şi cea de pe cer, gândi rapid:


- Pentru fericire este nevoie de doi, trebuie să mai prind o dată iepurele ăsta, şi fugi în direcţia pădurii. Ce păţi iepurele, păţi şi ursul: îl înghiţi pădurea.
Cred că şi el cânta.

Drumul Lunii spre Soare - întâlnirea cu Poetul

Călătoria Lunii în Umbră s-a încheiat!

Luna noastră

N-am să scriu prea mult despre lună şi nici despre ascunderea ei, noi oamenii suntem mai importanţi, mai puternici şi mai cunoscători. Nu pot să văd cum o sufocă lumina, căci sunt gelos pe cunoaşterea ei. Mă doare gâtul de atâta privit, ceafa mai ales şi pentru ce? Să văd cum o iubeşte soarele, cum trepidează pământul la ivirea ei. Am să scriu numai despre oameni, ei sunt infinit mai darnici şi mai iubitori decât soarele; să dai atâta lumină lunii şi tu -soare să nu te vezi, cât anonimat, câtă ascundere, de parcă noi -oamenii n-am şti unde eşti? Unde eşti?

Luna se joacă cu mintea mea, ia forme diferite ca să-mi stârnească mai tare confuzia, de parcă nu ştiu că nu la mine se uită, ci la soare. Mai bine cobor (de pe garaj) la oamenii mei, să caut acolo lumină, să-i cer lui Diogene felinarul şi să aştept ziua ca să văd mai bine.

Toate lucrurile ar fi mai simple dacă le-am cunoaşte -spunea cineva. Am ştiut şi ora de intrare în eclipsă; în penumbră, durata, timpul în care soarele a făcut ce-a vrut cu luna; când perdeaua neagră lipsită de stele s-a dat la o parte am ştiu că se va întâmpla asta, am mai ştiut şi ora când vor termina, tot am ştiut, oamenii m-au învăţat. Pe toate traiectoriile eliptice ale sistemului solar s-au învârtit ideile mele, tot au văzut, de aceea voi scrie numai despre oameni. Totuşi când m-am dat jos de pe garaj şi m-am dus la culcare, n-am putut să adorm gândindu-mă la ce-a făcut soarele cu luna o oră şi patruzeci de minute fără ca eu să ştiu sau să văd?!


Iar despre oameni ştiu atât de puţin.

Fără epuizare

Muzeul de Istorie Naţională şi Arheologie - Atena

motto clinic:

Filosoful contemporan stoic îl întreabă pe cel cinic (amândoi specii rare,
pe cale de dispariţie):

- Omul nu are prea multe degete în dauna raţiunii, a creierelui?

- Dacă ar avea mai multe sigur s-ar epuiza tăind la ele!

răspunse celălalt.

Ori tocmai epuizarea ne ofileşte, în dauna degetelor, a mişcării, a pipăielii. Omul se retrage, îşi salvează degetele, le pune la adăpost şi acolo epuizat revine şi el mai târziu. Obosim prea repede -dacă nu ni se pare, atunci ne enervăm prea repede şi cei care mai reuşeau să scrie -alţi rarisim de găsit, îşi odihnesc acum până şi clapele, tastaturile, creioanele şi pixurile. Nu, n-au obosit, dar îi cuprinde aşa o secătuială adâncă încât nici o sticlă de şampanie nu o poate uda măcar. Ce dracu să mai scrie?!


Degetele de la picioare sunt foarte importante, am citit că un infanterist bun are bocancii buni, deci să alergăm atunci. Dar şi degetele de la picioare sunt puse la adăpost, sindromul picioarelor neliniştite nu-şi mai are rostul: Zincum metallicum şi Arsenicum album şi-au făcut datoria. Să stăm şi să bem ceai şi să ne liniştim -deviză normală pentru zilele noastre, de unde atâta nelinişte şi revoltă: o cană cu ceai de plante te rezolvă.


Să înnebunim fără să facem nimic, fără să spunem nimic, fără să scriem. Să murim epuizaţi, storşi; de aici nepăsarea, aplecarea.


Şi dansul?!

Anotimpul berzelor

Charles Baudelaire

http://www.eaglesweb.com/voiceover/index.htm

Vocea

Lîngă bibliotecă sta leagănu-mi. Ştiinţă,
Romane - sumbru Babel - zăceau care-ncotro;
Cenuşile latine, eline,-ntr-o fiinţă,
Mă-nconjurau. Eu însumi - cît un in -folio.
Şi două voci. Iar una, insidioasă,-mi spuse:
"De-ai şti tu cît de dulce e frucutul pământesc.
Eu pot (şi-atunci trăi-vei în desfătări nespuse)
Cu-o poftă pe măsură să te împodobesc."
Iar cealaltă : "O, vino, călătorind prin vise
Ce-ntrec tot ce-i posibil şi tot ce-i cunoscut !"
Cînta această voce - de unde se ivise ? -
Ca vîntul, ca stafia cu foşnet nevăzut
Ce-ţi mîngîie urechea şi totuşi o-nspăimîntă.
Am spus : "Ah ! dulce voce !" De-atuncea, vai, s-a tras
Fatalitatea-mi toată, şi-această rană sfîntă,
Cum o numesc. În dosul decorului, retras
De existenţă,-n stranii abise-ntunecate,
Văd limpede un altfel şi singular făgaş
Şi, victimă acestei priviri ce vede toate,
Eu însumi tîrîi şerpii muşcîndu-mă de paşi.
De-atuncea, ca profeţii, ador severa mare,
Iubesc atît de tandru pustiul plin de har,
Şi rîd în timp de doliu, şi plîng la sărbătoare,
Şi aflu gustul gingaş în vinul cel amar.
De-atuncea iau drept bune mirajele minciunii
Şi, tot privind la stele, mă prăbuşesc sub roţi -
Dar vocea mă alină spunîndu-mi că nebunii
Au vise mai frumoase ca înţelepţii toţi.

[traducere Nina Cassian]

La Voix

Mon berceau s'adossait à la bibliothèque,
Babel sombre, où roman, science, fabliau,
Tout, la cendre latine et la poussière grecque,
Se mêlaient. J'était haut comme un in-folio.
Deux voix me parlaient. L'une, insidieuse et ferme,
Disait: «La Terre est un gâteau plein de douceur;
Je puis (et ton plaisir serait alors sans terme!)
Te faire un appétit d'une égale grosseur.»
Et l'autre: «Viens! oh! viens voyager dans les rêves,
Au delà du possible, au delà du connu!»
Et celle-là chantait comme le vent des grèves,
Fantôme vagissant, on ne sait d'où venu,
Qui caresse l'oreille et cependant l'effraie.
Je te répondis: «Oui! douce voix!» C'est d'alors
Que date ce qu'on peut, hélas! nommer ma plaie
Et ma fatalité. Derrière les décors
De l'existence immense, au plus noir de l'abîme,
Je vois distinctement des mondes singuliers,
Et, de ma clairvoyance extatique victime,
Je traîne des serpents qui mordent mes souliers.
Et c'est depuis ce temps que, pareil aux prophètes,
J'aime si tendrement le désert et la mer;
Que je ris dans les deuils et pleure dans les fêtes,
Et trouve un goût suave au vin le plus amer;
Que je prends très souvent les faits pour des mensonges,
Et que, les yeux au ciel, je tombe dans des trous.
Mais la voix me console et dit: «Garde tes songes:
Les sages n'en ont pas d'aussi beaux que les fous!»


— Charles Baudelaire
http://fleursdumal.org/poem/310

Charles Baudelaire, Les fleurs du mal - Florile răului, Editura pentru Literatură Universală, 1967, pag. 463

The Beattie Tomb in the Necropolis - Alexander 'Greek' Thomson 

Ajunsă în faţa cenotafului, văduva nu stărui mult, se-ntoarse spre cel aflat imediat în spatele ei:
- Vreau să scrieţi despre El, ceva frumos, să ştie lumea, aici să fie pomenit –apoi arătă spre monument cu braţul drept, şi o placă de marmură undeva la înălţimea ochilor să se poate citi repede şi bine, o frază care să spună multe despre el.


Scriitorul auzea, în spatele vălului negru, doar respiraţia şi expiraţia dădeau senzaţia de viu, vorbele veneau de altundeva. Îşi notă în carneţel ceva, apoi se răzgândi, tăie cu linii scurte.


- Poate că ar trebui să scriu şi ceva despre călătoriile lui? Poate că aţi ridicat prea repede monumentul, poate că s-a salvat; sigur căutările n-au dat roade, nu s-a găsit nici măcar vasul s-au vreun rest măcar în urma furtunii.


Văduva pluti pe lângă el, în spate se urcă într-o trăsură, vizitiul icni şi caii se înţeleseseră.


Scriitorul privi monumentul. O intrare înaltă flancată la distanţă de lei, într-o parte doi, în cealaltă doar unul. De ce oare?
Un leu din cei doi se vede de pe cealaltă parte, şi tot aşa când priveşti într-un unghi să vezi trei lei, doi plus unul. Intrarea monumentală este doar de-a face faţă distanţei, de-a rupe ideea de piramidă, adevărata intrare este mai jos, mult mai mică, flancată şi ea foarte apropiat de doi sfincşi. Scenele de luptă ale Viteazului încununează frontonul, mai sus alţi sfincşi, apoi carul de luptă, în spatele lui şi al căruţaşului, vag se vede Eroul. „El nu trebuie să se vadă deloc, lumea viitoare oricum nu-l cunoaşte...” spusese cu o zi în urmă văduva la aniversarea celor 3000 de ani de la dispariţie.


Turnul era deosebit şi încercă să-şi amintească unde a văzut ceva asemănător, dar vântul interior îi alungă aducerea-aminte, în nisipul rămas găsi doar o coloană, în jurul ei o armură.


Se întâlni în după-masa acelei zile cu ceilalţi scriitori, mulţi se feriră să discute subiectul, câţiva plecaseră mai devreme, doar cei tineri, mai curajoşi abordară făţiş problema:


- Adică, să înţelegem că voi nu mai puteţi, iar pe noi tinerii ne lăsaţi de izbelişte, nici măcar nu ne antrenaţi în asta...


- Găsesc aplecată cererea voastră, dar vremurile sunt tulburi, am ajuns în pragul falimentului creativ, nimeni nu mai doreşte eroi - chiar am discutat asta cu Marea Văduvă, cei care se opun sunt din ce în ce mai numeroşi, practic se urmăreşte desfiinţarea treptată a amintirii Eroului sub toate feţele şi reîncarnările sale, primul a plecat pe mare, nu se mai ştie nimic de el de 3000 de ani...


imaginea din:


Gavin Stamp, Alexander 'Greek' Thomson, Glasgow, 1999, Festival Company Ltd, pag.152.

André Castaigne - Alexandru cel Mare

-

http://viticodevagamundo.blogspot.com/2010/05/alexandre-magno-356-323-ac-alexander-of.html

Plutarh - Vieţi paralele - Alexandru

« Voind apoi să ceară lui Apolo un oracol cu privire la expediţie, Alexandru s-a dus la Delfi. Şi, din întîmplare, a nimerit în acele zile în care nu era legiuit să se dea oracole. Alexandru, mai întîi, a trimis pe cineva să roage preotesă să de-i dea un oracol. Dar preoteasa nu voia, ci-i punea în faţă legea. Alexandru s-a dus el însuşi la ea ş-a luat-o cu sila la templu, iar ea, parcă învinsă de zelul său, i-a zis: "Eşti de neînvins, băiete". Alexandru, auzind aceste vorbe, i-a spus că nu mai are nevoie de alt oracol, căci acum l-a aflat pe cel care-l voia. » 1.)

În 336 Î.C. Alexandru cel Mare intră în Corint, Ligile greceşti reînoiesc tratatul semnat de tatăl său, Filip al II-lea: Alexandru este numit conducătorul expediţiei împotriva perşilor. Stabileşte planul şi se întoarce prin Phocida, urcă la Delphi. Surse contemporane cu Alexandru spun că iarna Pythia nu face oracole. În primăvara ce urma Alexandru vroia să treacă Helespontul, avea nevoie, cel puţin pentru trupele sale, de un moral ridicat. Alexandru cunoscut pentru modul aprig în care rezolva problemele personale intră în locuinţa personală a Marii Preotese şi o trage de păr cu intenţia de-a o duce la Templu, ea strigă: "Dă-mi drumul, eşti imbatabil!" Atunci Alexandru renunţă spunând: "Acum am răspunsul meu!". Această versiune a circulat printre soldaţi mai ales, aceştia văzând tot timpul un adevărat conducător în Alexandru, care nu precupeţeşte nimic în atingerea scopurilor.


În anii următori, la Gordium (Gordion), povesteşte Arrianus: « în legătură cu carul, că cel ce va izbuti să desfacă nodul cu care fusese prins jugul, acela va deveni stăpîn peste Asia.
(7) Nodul era făcut din coajă de corn şi fusese astfel înnodat încît nu i se vedeau capetele. Alexandru încearcă să-l desfacă; dar văzînd că se străduieşte zadarnic şi nevrînd să se dea bătut (mai mult de teamă ca populaţia să nu ia aminte la întîmplare şi să se răscoale), scoase sabia şi-l tăie, după care spuse: "L-am desfăcut". Aşa, cel puţin zic unii; numai Aristobul scrie că Alexandru a scos pana, în jurul căreia fusese făcut nodul (pana era bine înfiptă în oişte), şi a tras jugul afară.
(8) Eu unul mărturisesc că nu ştiu cui să dau crezare în ce priveşte modul cum a rezolvat Alexandru întîmplarea cu nodul; însă fapt sigur este că atît Alexandru cît şi cei care-l însoţiseră au plecat de acolo cu aerul că prezicerea privitoare la desfacerea nodului se împlinise. În aceeaşi noapte cerul a fost străbătut de fulgere şi de bubuitul tunetului, aşa că a doua zi Alexandru aduse jertfe zeilor drept mulţumire pentru semnele arătate şi pentru desfacerea nodului. » 2.)

http://www.mlahanas.de/Greeks/History/Battles/AlexanderGordianKnot.html

André Castaigne este un fin observator, felul în care desenează este eroic, felul în care surprinde patetismul acţiunii este foarte larg, toate personajele participă, toţi privesc cu luare aminte, aşteptărilor lor sunt în aşteptarea lui Alexandru cel Mare, încă se mai gândeşte ce să facă -să taie nodul sau să scoată pana?!


Totul este vizibil, legenda este fotografiată astfel, Zeul stă cu spatele la Alexandru, aşteaptă la rându-i.


În schimb în faţa Marii Preotese, oarecum frustrarea se citeşte, faţă în faţă -bătrâneţea cu tinereţea, staticul cu dinamismul, potenţa gânditoare cu elanul creator. Ce urmează se ştie, Pythia a dat răspunsul, deci se poate.

http://nl.wikipedia.org/wiki/Bestand:The_phalanx_attacking_the_centre_in_the_battle_of_the_Hydaspes_by_Andre_Castaigne_(1898-1899).jpg

În marile bătălii pe care le-au purtat macedonienii, fie împotriva perşilor, fie împotriva tracilor sau chiar a indienilor de peste Indus, falanga a fost arma secretă: disciplina marşului, paralelismul suliţelor, strâns uniţi, neînfricaţi, soldaţii lui Alexandru cel Mare au repurtat victorii fiind de fiecare dată numeric mult mai puţini.

André Castaigne surprinde perfect lupta, efortul, toate acestea când aparatul de fotografiat abia intra în lume. Imaginile pe care pictorul sau graficianul reuşeşte să le transpună dovedesc existenţa unei memorii fantastice, timpul parcă este dat înapoi şi o clipă se opreşte în vâltoarea luptei.

Pentru cei curioşi
https://sites.google.com/site/artistgalleryc/home/castaigne-andre


1) Plutarh, Vieţi paralele III, Alexandru, 14, ed. Ştiinţifică, 1966, pag. 369 mij.
2) Arrianus, Expediţia lui Alexandru cel Mare în Asia (Anabasis), Cartea a II-a, cap.3, 6-8, ed. Ştiinţifică, 1966, pag. 107.