Oraşul

http://antiquegreece.blogspot.com/2010/11/cities-and-palaces.html

Oraşul se pierdea în albul dunelor; sigur că de sus de la înălţimea de câteva sute de metri pe care o are o dună totul ar fi părut aievea, ca o halucinaţie şi cu cât te-ai fi apropiat -coborând la vale, începeai să deosebeşti clădirile, străzile, grădinile şi cu cât te-ai mai fi apropiat începeai să auzi zgomotul, forfota, alternanţa sunetelor umane, apoi venea mirosul -cine a zis că oraşele n-au miros? a minţit. Culori ce străbăteau piatra, linii paralele ce-ţi pierdeau orizontul, totul părea un desen, privitorul trebuia o clipă să-şi mişte ochii, care blocaţi într-o distanţă focală ce urmărea adâncimea zidurilor, se uitau miraţi la un tablou în fapt.

Oraşul avea mirosul său, nimic nu putea să-i ignore creierului senzaţiile pe care nasul în căuşul său le absorbea, nasul -un aspirator gol dornic să se umple cu polen. Se auzi o albină, care nu ştiu ce căuta la distanţa asta, poate luată de vreun vânt, acum sigur ştia drumul în aerul parcă deja domolit de arşiţa nisipului.

În minte cineva pomenea de Babilon, altcineva de Shangri-La, de Antlantida, ce mai contează, porţia nesăbuită de frumos te inducea în eroare, prin asta nu mai recunoşteai vreun stil, vreo epocă. Albastrul pe care-l vedeai pe ziduri era al Oraşului, aparţinea acestui loc, niciunde nu se mai putea vedea la fel, nu se putea lua de aici, chiar dacă aveai reţeta culorii, trebuia să iei şi aerul, şi apa şi mai ales timpul în care s-a făcut. Da, timpul; ardoarea evenimentului, esenţa creaţiei. Dar toate acestea sunt nevăzute, pentru că în spatele culorii, al mişcării bastonaşelor din retină, stă acea mediere pe care o face mintea în raport cu timpul. Soarele în mişcarea sa cerească, face ca lumina să alterneze; culoarea se modifică.

Odată intrat, oraşul l-a înghiţit într-o linişte deplină, ca un bol alimentar, acum aşteptând doar să-l transforme, să dea drumul efluviilor ce-l vor învălui pe vizitatorul neaşteptat. Prin asta totul era încremenit, vocile pe care le-a auzit, erau acum ecoul statuilor, zgomotul apei era acum un gheizer îngheţat, chiar şi albina era oprită în zbor şi ca un clipit somnoros de gene alternau aripioarele ei. Înţelese, odată ajuns aici, timpul lui percepea altfel acest Oraş. De afară totul părea normal, acum oraşul se apăra prin asta, îi dăruia o singurătate atât de stranie, de nefirească încât sigur ori îl va înnebuni, ori îl va alunga. Din cele două alese fuga şi fugi din piaţa în care ajunsese, alergă pe lângă zidul albastru, de-a lungul râuşorului încremenit, a podeţului, a porţii.

Afară îl aşteptă un labirint care de fiecare dată îl călăuzea tot în oraş, îl trimitea pe alte porţi, pe alte căi; cineva îi pomeni de Oraşul Interzis şi gândul lui primit se îndreptă spre pedeapsă, spre acea pomenită pedeapsă. Nu va scăpa de aici, va înnebuni deci.

http://antiquegreece.blogspot.com/2010/11/cities-and-palaces.html