În timp din nou

pentru pandhora

http://archives.buffalorising.com/story/on_this_day_may_6_1893_thomas

o continuare de la
http://scorchfield.blogspot.com/2011/02/atelierele-timpului.html

Motto:

Timpul este un armăsar nărăvaş,

să-l strângi în ghingi,

se face că se lasă,

ca mai apoi să te arunce în stânga sau dreapta,

să tragi de căpăstru,

să-l sufoci cu zăbala,

el se ridică şi te lasă-n urmă,

pinteni dacă-i dai,

fuge de nu mai vezi;

ochi nepregătiţi pentru cunoaştere,

cavalcadă de imagini ce invadează mintea:

înnebuneşti.

din Catalogul Navigatorilor în Timp,

ulterior numită de Gerard Klein ca Seniorii Războiului,

citat inexistent în romanul publicat.

- Fiecare face ce poate, fiecare se bate de fapt cu timpul! căci aşa îl întâmpină omul de ştiinţă pe musafirul curios şi nepoftit, nu că asta era dovada unei impoliteţi, dar minunea care se întâmpla în jurul lui trebuia împărtăşită.


Musafirul nu răspunse nimic, o clipă –atât de puţin, trecu prin faţa ochilor lui imaginea unui călăreţ ce alerga în avalul unui râu de munte, apa la fel ca şi calul făcea spume, fornăiala lui –clipoceala ei. Acest cavaler înarmat, purtător de steag, cu o flamură ce pornea vertical din crupa calului ce mărea înălţimea lor de câteva ori, era un eveniment nemaiîntâlnit printre locuitorii acelui ţinut şi la fel i se păru şi lui.


Se aşeză, spectacolul luminescent din faţa lui îl hipnotiză, din cauza asta memoria crea deja-vu-uri sau se spectacula în întoarceri la decizii iniţiale, la acele: dacă ?!


Un taburet îi păstră locul, nu înţelegea nimic din cele ce privea, nu înţelegea rostul acestui circ şi mai ales prin faptul că se opunea înţelegerii îl făcu să exclame:


- Totuşi eu nu fac nimic, de unde ideea că fiecare face ce poate, eu chiar nu fac nimic! şi exclamaţia se pierdu în fulgerele şi luminile provocate de înaltele încărcături electronice; omul de ştiinţă nu-l mai băgă în seamă, se ridică şi se pierdu în spatele sclipirilor.


Într-un timp el se regăsise, foiala de pe scaun şi gândul că nu-şi amintea totul –de parcă ar fi fost pedepsit prin asta, îl făcu să se ridice, privi în jur –în afara razelor ce traversau hambarul, acea cuşcă imensă, nu mai era nimeni; îndrăzni să iasă afară.
Afară era cald, oaza de alături fierbea, o cămilă beată se împleticea în jurul unui palmier, mai departe în urma ei, un smochin se rupea de fructe; sus un soare prea darnic potolea orice mişcare, darul său era odihna!
Asymetron găsi speranţă în cărarea ce pornea spre dune, sigur urmele proaspete, nealterate de vânt, arătau că şi alţii se perindară pe acolo, dar încotro o porniră?


Urmele îl obosiră, parcursul spre vârful dunei de nisip era prea obositor, erau câteva sute de metri este adevărat, dar acestea urcau alte câteva sute de metri. Ajuns în vârf, ca un steag fără stăpân, fluturat de curenţii calzi şi blânzi ce pot doar să împrăştie nisipul, eroul nostru se prăbuşi. În timp ce cădea privi în jos la luminile ce înconjurau un adevărat oraş, ziduri pe care le recunoştea, zigurate minunate pe care le iubea, lumea lui. Simţi că moare, dar timpul nu-i dădea pace. Simţi că poate, dar trupul lui epuizat se pierdea în lumină. Adormi.