Există un tic-tac în capul nostru care ne fereşte deseori de lamentaţiile sordide ale unui conştient care doreşte prea mult şi prea aiurea. Ritmul ne spune "nu poţi" sau este "prea târziu", sau "aşteaptă", "ai răbdare", mai departe ne face să privim realitatea de la altă fereastră; privind în curtea interioară a vieţii noastre.
Un peisaj apare deseori în mintea mea, este lumea aşa cum doresc să fie, este de nepictat, de neîncadrat, de neimaginat, deci îmi este greu să-l descriu acum. Lucrez la el, îl compun cu ardoarea cu care viaţa năvăleşte în mintea mea, chiar şi atunci când dorm. Este opera mea de artă cea mai desăvârşită, ascunsă ochiului, pentru că tocmai se clădeşte în spatele acestuia. Operă care va muri odată cu mine, incompletă bineînţeles, asta pentru că nu am timp să o termin, viaţa care mi s-a dăruit este prea scurtă pentru a clădi o lume în mine. Nu este o dorinţă de nemurire, este o părere de rău asupra unui termen prea scurt de creaţie.
Nici norii nu stau pe loc, un vânt petrecăreţ îi vizitează, le împarte bilete la spectacolul ceresc nocturn, acolo înghesuiţi vor face poze cu blitz şi vor aplauda puternic, vor plânge sau râde şi eu n-am să ştiu de ce!
ce frumos
RăspundețiȘtergereIdeea şi amănuntele ei esenţiale se vor păstra. Vei renaşte avându-le în memorie şi la un moment dat ceva le va readuce în planul conştiinţei, pentru ca tu să le poţi finaliza.
RăspundețiȘtergere@Blue Freedom
RăspundețiȘtergereUniversul pe care îl concepi este universul pe care îl vezi, dincolo de hainele cu care acesta se îmbracă. Iar felul în care vezi universul nu descrie atât universul cât te descrie pe tine. Aşadar, poate povestea e una simbolică...
Fiecare om imaginează permanent, cu sau fără ştiinţă, un univers în mintea lui. Iar acel univers imaginat este chiar reflexia lui.
Poate că puţini ştiu că toate dorinţele ascunse, sau mai degrabă necuprinse în unghiul realităţii, (nerealizate) pleacă undeva, într-un loc greu de localizat, chiar şi de ceam mai ascuţită minte. Acolo începe să se nască o altă existenţă; este locul retragerii perpetue. În acest loc visul este realitate.
RăspundețiȘtergereSper că nu m-am exprimat prea greu!
:)
:)
RăspundețiȘtergereLotus, tu vorbeşti de universul interior, ca o reflexie a celui exterior prin lentilele personale. Nimic mai adevărat.
Dar eu vorbeam de universul exterior, sau realitatea curentă.
Şi cred că Scorchfield a exprimat foarte exact un mare adevăr.
E ca atunci când te referi la câmpul perceptiv vizual. Poţi vedea în jurul nasului, cam 180 gr. Totuşi, realitatea are 360 gr.
Poate că ceea ce se petrece în restul de 180 gr este ceea ce va...urma.
intr-o postare pe blogul meu,ajunsesem practic la ideea clara ca ceea ce ni se pare ca noi cream in adancimile universului,acel ceva ne creaza el pe noi.senzatia de a crea vine de la armonierea cu creatia acelui vazut de noi ca vis.
RăspundețiȘtergereasa cum il percem noi pe el in interiorul nostru,asa suntem.daca il vezi ca un vis,vis vei fi.
suntem reflexia gandurilor noaste transformate in intamplari reale,palpabile...
RăspundețiȘtergeregandul este un bumerang...