Nici cel mai însemnat criteriu de productivitate al analizei estetico-tehnice nu descoperă calea prin care o operă de artă devine tour de force. Doar la nivelul unei practici artistice ce se situează înafara conceptului uzual de cultură al artei, ideea de tour de force se prezintă dezvăluită; este poate motivul simpatiei dintre avangardă şi music hall ori variete, întîlnire a extremelor împotriva curentului intermediar, hrănindu-se cu interioritate, al unei arte care, prin caracterul ei cultural, trădează ceea ce arta ar trebui să fie.
Arta resimte la modul dureros apartenenţa estetică în caracterul principial al problemelor sale tehnice [...]
Theodor W. Adorno
 |
| http://mihaelapetrariu.blogspot.com/2011/05/soborul-zeitelor-proiect-pentru-spatiu.html |
Pragul pe care am dori să-l trecem în vederea înţelegerii esteticului în artă este deja înalt, asta pentru că cel care a elaborat arta vine cu un bagaj -îndelung împăturit şi aşezat şi ordonat, prin care ne mută înţelegerea. "Mută" fiind cuvântul care ne absoarbe vorbele şi cel care ne alege locul (topos-ul); de unde privind opera de artă putem, minim, să înţelegem ceea ce privim.
Colega noastră de blog, în proiectul ei, a privit într-o perioadă în care arta se năştea pur şi simplu odată cu oamenii, asta pentru că arta, la fel ca vânătoarea sau pescuitul, era un mod de convieţuire şi de supravieţuire. Ontologicul, începutul acesteia, în forma noastră contemporană ne sperie, sentimentul provine de la faptul că unii -pasionaţi până la moarte, îşi pierd ani întregi pentru a înţelege ceea ce primitivul a creat la o scară a timpului de mii de ori mai mică.
Trebuie oarecum să fim entuziasmaţi de curajul acestei tinere, să desăvârşim faptul că se poate, şi să fim atenţi că: oarecum se întrece măsura, adică se ridică mai mult pragul. Fenomenul artistic ajunge vizibil în forma sa primitivă, adică populaţie mică: ochi puţini.
Ce este contemporan aici?
Tehnica!
Fără doar şi poate, tinerii aderă primii la noile forme de tehnică în ale artei, dacă nu ar fi aşa, toată arta de după al II -lea Război Mondial s-ar putea descărca într-un muzeu, ori spaţiul cucerit de aceşti postmodernişti ne duce cu gândul că cel mai bun muzeu ar fi însăşi Luna. Tocmai de aceea, într-un spirit larg, s-a ales Piaţa Mare din Sibiu pentru evocarea largă, a acestui Sobor de Zeiţe.
Însăşi denumirea de "sobor", ieşită din uzul curent, folosită mai des în religia autohtonă ne arată că "se pune ceva la cale"; dacă arheologii, mai ales antropologii au decis că figurile stau în cerc, că întrunirea are loc la o masă rotundă, este datorită semnelor solare ce abundă în culturile preistorice.
 |
| http://mihaelapetrariu.blogspot.com/2011/05/soborul-zeitelor-proiect-pentru-spatiu.html |
Prin acest sobor contemporan, artista a reuşit să depăşească încâlcita interpretare, pe care eu personal o văd ca un sfat al ielelor, nicidecum ceva paşnic cum s-ar crede şi realizarea este de toată lauda. Cred că ar merita scrisă o istorie a acestui proiect, căci bănui că are o istorie bruscă, întocmai ca o sublimare. Ţin să amintesc că sublimarea este un fenomen de excepţie datorită căruia se poate sări o stare pentru a ajunge la cealaltă, indiferent dacă cea finală se poate numi inferioară sau superioară.
"Sublimarea, de asemenea cea estetică, participă incontestabil la progresul civilizaţiei şi la procesul intra-estetic însuşi, dar posedă în egală măsură şi aspectul său ideologic: substituentul artă răpeşte sublimării, datorită neadevărului său, demnitatea reclamată pentru ea de întregul Clasicism, care a supravieţuit mai mult de două mii de ani, protejat fiind de autoritatea lui Aristotel.
Doctrina catharsis-ului îi impută de fapt artei principiul care, în final, aduce sub tutela sa industria culturală şi o administrează. Indiciul referitor la acest neadevăr este îndoiala privind faptul dacă s-a produs cumva vreodată efectul benefic al lui Aristotel; substituirea ar fi putut da naştere dintotdeauna instinctelor reprimate.
-Categoria Noului, care reprezintă în opera de artă ceea ce nu a fost încă şi prin care aceasta transcede, poartă stigmatul acelui Invariabil sub o înfăţişare permanent nouă. Conştiinţa, încătuşată pînă astăzi, nu este stăpîna Noului nici măcar în imagine: ea visează Noul, dar nu este capabilă să-şi imagineze Noul însuşi." *
De aceea închei prin a sublinia din nou curajul autoarei, care prin calea aleasă de creaţie nu ne-a arătat Noul, evidenţa fiind necesară, dar a deschis o cale de căutare şi reîmprospătare a Noului.
Vizitaţi toată lucrarea la adresa
http://mihaelapetrariu.blogspot.com/2011/05/soborul-zeitelor-proiect-pentru-spatiu.html
Theodor W. Adorno, Teoria estetică, Paralela 45, 2005, pag. 153, sus şi 339
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
mesajele anonime nu se citesc