Charles Baudelaire

http://www.eaglesweb.com/voiceover/index.htm

Vocea

Lîngă bibliotecă sta leagănu-mi. Ştiinţă,
Romane - sumbru Babel - zăceau care-ncotro;
Cenuşile latine, eline,-ntr-o fiinţă,
Mă-nconjurau. Eu însumi - cît un in -folio.
Şi două voci. Iar una, insidioasă,-mi spuse:
"De-ai şti tu cît de dulce e frucutul pământesc.
Eu pot (şi-atunci trăi-vei în desfătări nespuse)
Cu-o poftă pe măsură să te împodobesc."
Iar cealaltă : "O, vino, călătorind prin vise
Ce-ntrec tot ce-i posibil şi tot ce-i cunoscut !"
Cînta această voce - de unde se ivise ? -
Ca vîntul, ca stafia cu foşnet nevăzut
Ce-ţi mîngîie urechea şi totuşi o-nspăimîntă.
Am spus : "Ah ! dulce voce !" De-atuncea, vai, s-a tras
Fatalitatea-mi toată, şi-această rană sfîntă,
Cum o numesc. În dosul decorului, retras
De existenţă,-n stranii abise-ntunecate,
Văd limpede un altfel şi singular făgaş
Şi, victimă acestei priviri ce vede toate,
Eu însumi tîrîi şerpii muşcîndu-mă de paşi.
De-atuncea, ca profeţii, ador severa mare,
Iubesc atît de tandru pustiul plin de har,
Şi rîd în timp de doliu, şi plîng la sărbătoare,
Şi aflu gustul gingaş în vinul cel amar.
De-atuncea iau drept bune mirajele minciunii
Şi, tot privind la stele, mă prăbuşesc sub roţi -
Dar vocea mă alină spunîndu-mi că nebunii
Au vise mai frumoase ca înţelepţii toţi.

[traducere Nina Cassian]

La Voix

Mon berceau s'adossait à la bibliothèque,
Babel sombre, où roman, science, fabliau,
Tout, la cendre latine et la poussière grecque,
Se mêlaient. J'était haut comme un in-folio.
Deux voix me parlaient. L'une, insidieuse et ferme,
Disait: «La Terre est un gâteau plein de douceur;
Je puis (et ton plaisir serait alors sans terme!)
Te faire un appétit d'une égale grosseur.»
Et l'autre: «Viens! oh! viens voyager dans les rêves,
Au delà du possible, au delà du connu!»
Et celle-là chantait comme le vent des grèves,
Fantôme vagissant, on ne sait d'où venu,
Qui caresse l'oreille et cependant l'effraie.
Je te répondis: «Oui! douce voix!» C'est d'alors
Que date ce qu'on peut, hélas! nommer ma plaie
Et ma fatalité. Derrière les décors
De l'existence immense, au plus noir de l'abîme,
Je vois distinctement des mondes singuliers,
Et, de ma clairvoyance extatique victime,
Je traîne des serpents qui mordent mes souliers.
Et c'est depuis ce temps que, pareil aux prophètes,
J'aime si tendrement le désert et la mer;
Que je ris dans les deuils et pleure dans les fêtes,
Et trouve un goût suave au vin le plus amer;
Que je prends très souvent les faits pour des mensonges,
Et que, les yeux au ciel, je tombe dans des trous.
Mais la voix me console et dit: «Garde tes songes:
Les sages n'en ont pas d'aussi beaux que les fous!»


— Charles Baudelaire
http://fleursdumal.org/poem/310

Charles Baudelaire, Les fleurs du mal - Florile răului, Editura pentru Literatură Universală, 1967, pag. 463