Zorii civilizaţiei

Erau prea puţini

 şi efortul contează în cele ce voi scrie;

voi scrie despre efortul de-a visa!

O lume tânără, un miracol. Cei care umpleau această lume încăpeau în căuşul palmei Zeului. Zeul încă nu era descoperit, oamenii acei lucrau cu mintea lor la altceva. Edenul lor era o pădure nesfârşită în mijlocul căreia -cel puţin aşa bănuiesc eu, era satul. Dimineaţa se-ntâlneau să discute visele, care începeau să scadă într-o medie aritmetică odată cu fazele lunii, se părea că, cu fiecare pătrar, visele se împuţinau şi acei oameni care chiar trăiau cu visele lor începură să se agite.


Un geometru a calculat distanţele şi geograful trasă limitele pădurii, doctorul a emis o teorie prin care vor uita de fapt totul, absenţa viselor le va induce în final uitarea şi... şi ce le vor mai povesti ei atunci copiilor?!


Copiii vor uita cine sunt, copilul de geometru, va uita geometria şi copilul de geografie va uita geografia, şi tot aşa!


Ultimul calcul arăta că numai peste cinci generaţii vor începe călătoria spre marginea pădurii, numai atunci vor avea instrumentele necesare orientării, hrănirii şi supravieţuirii de fapt. Filosoful elaboră repede o teorie, o transmise telepatic tuturor, felul în care au perceput-o ceilalţi crea poate prima breşă în unitatea psihică a acestor oameni. Nu se admitea uitarea şi mai ales amestecarea, fiecare era hărăzit să fie ce este, să înveţe ceea ce i se dictează şi i se induce. Cel mai înverşunat a fost istoricul, tot telepatic a chemat la adunare generală.


- Istoria încă nu este scrisă, nu este faptică şi dacă o uităm, de unde ştim că paşii pe care-i facem vor fi cei corecţi?!


- Trebuie să uităm totul; fierarul să uite de oxidul de fier, chimistul de formula apei, arhitectul de volume şi tot aşa, trebuie să ne visăm viitorul, nu trecutul, trebuie să începem odată! răspunse medicul.


În câteva generaţii au uitat totul, peste alte câteva, cineva apăru din râu cu o piatră neagră, deosebit de ascuţită şi altcineva o fixă a doua zi în vârful unei prăjini: începuse!