Un fluviu, o insulă, o fântână

Apa unei fântâni arteziene desenează forme abia vizibile şi indescriptibile pe pânze fine, vaporoase, create de vânt, de curenţi de aer ce vin de pe fluviu dornici să viziteze şi cunoască Insula, curenţi ce se vor duce mai apoi la vale odată cu fluviul, odată cu Dunărea.


Insula Margareta este un loc pe care Dunărea l-a sădit din trupul ei pe când îşi plănuia un loc de odihnă, a întins braţele să apuce o pernă, a rostogolit pământul, a înălţat insula.

Oamenii s-au preocupat de darul dat şi capitala Ungariei, Budapesta, a devenit mai vizitată şi mai căutată datorită acestei insule devenită raiul plantelor şi al vieţuitoarelor mici, fie ele înotătoare sau plutitoare.
Nuferii acoperă suprafaţa unui mic lac artificial.

Culorile atât de diferite te ameţesc, triunghiurile moi, curbe, şoptesc; nufărul respiră. O raţă îi ocoleşte, un peşte auriu le dă târcoale, o broscă ţestoasă numără vizitatorii; iese din când în când de parcă ar căuta pe cineva.

Şi în mijlocul acestui lac stă fecioara care pare trezită, odihnită; visul ce a împietrit-o i-a lăsat o urmă în memorie: o ultimă dorinţă.

Dorinţa se află împietrită, fiecare poate ghici din privirea ei, din gestura ei, cam care ar fi aceea. Lumea vie din jurul ei o ia drept statuie: "Păcat!" mi-a şoptit, dar nuferii prin răsuflările lor nu m-au lăsat să vorbesc, mi-au îmbătat mintea şi-am uitat. Ce fericire pe cei ce uită, scriu acum, să-ţi aminteşti totul ce chin perpetuu ar fi, închei acum.