De acolo...

Kiparissia Castle, Peloponesse, Greece

... vin toate.

Unghiul acela, ce prindea larg, un ținut fabulos, era asemeni unei vele; care umflată prindea -la fel de fabulos, tot vântul din lume.
Soarele rupea norii și lumina lui scandaliza niște valuri care, oprite și ele o clipă, întrerupeau circulația vapoarelor. Zidul acela acvatic pomenit de Moise la trecerea Mării Roșii era valabil și aici.

Când te gândești că totul era datorită ferestrei și preocupării ei în a îți arăta lucruri nemaivăzute.
Fereastra de fapt îți arată interiorul ei, asemeni hăului căscat de Marea Balenă Albă vânată de Ahab. Odată pătruns în castel, trecând de poartă, ai trecut de fanoane.

Moby Dick a purtat generații întregi de oameni de pe un țărm, pe celălalt al oceanului, căscându-le de fiecare dată fereastra. De fiecare dată le-a arătat cunoașterea.

Kiparissia Castle

Treci prin fața ferestrei, prin fața necunoscutului, în interior o lume supraviețuiește doar datorită atenției tale. Dacă nu o vezi, ea moare. Asemeni unei culori la semafor, dacă nu o vezi, cineva poate să moară. Drumul nostru este plin de culoare, observația nu ține de cromatică, ci doar de atenție, de felul în care Oblio știa să nu se rătăcească. Cu toate că uneori, personal, îmi doresc rătăcirea.

Imaginea falsificată, dar frumoasă a unui trecut uitat repetat

Stoa ?

≪La întrebarea „Ce este filosofia antică?”, tradiția universitară răspunde printr-o istorie a doctrinelor și a sistemelor, răspuns determinat, de la începuturi, de voința creștinismului de a-și însuși înțelepciunea ca asceză.

La aceeași întrebare, Pierre Hadot aduce un răspuns cu totul nou: de la Socrate și Platon, poate chiar de la presocratici, pînă la începuturile creștinismului, filosofia decurge întotdeauna dintr-o opțiune inițială pentru un mod de viață, o viziune globală a universului, o decizie fermă de a trăi lumea cu ceilalți, în colectivitate sau în școală.

Din conversiunea individului rezultă discursul filosofic care va mărturisi alegerea de existență ca reprezentare a lumii.

Filosofia antică nu este, așadar un sistem, ci un exercițiu pregătitor la înțelepciune, un exercițiu spiritual.≫ 

Cristian Bădiliță, cuvânt înainte la „Ce este filosofia antică?” de Pierre Hadot

coperta din spate

Ar fi trebuit să ignor din titlu cuvântul repetat. Acest cuvânt pietrifică fraza, fără el fraza ar fi fost de-a dreptul romantică. Repetat amplifică. Ceea ce este real și ceea ce este privit prin repetare este repede învățat. Repetat repede duce la monotonie la un brânci pe scară-n jos, atunci treptele nu se mai repetă, se sar.

Anticii greci, pentru a nu lăsa monotonia să li se urce la cap, au inventat plimbarea, astăzi unii profită de ea ca să înnebunească -de atâta plimbare. Felul peripatetic de a vorbi și de a nuanța o idee ține de pasul, ritmul și pauza pe care vorbitorul în dialogul său cu însoțitorul îl are. În acest fel o construcție trebuia să definească această filosofie. De aceea stoa, este locul pe unde se umblă, loc acoperit, ferit de vânt și ploaie, dar în același timp liber printre coloanele sale pentru vânt și ploaie.

În stoa nu se discuta numai filosofie. În stoa neguțătorii propuneau afaceri, meșteșugarii prin reprezentanții lor găseau noi piețe, agricultorii învățau și schimbau unii cu alții experiență, copiii se pierdeau repede printre trecători. Dintre cele mai celebre; pomenim Stoa lui Attalos și Stoa lui Eumenes, prima reconstituită și restaurată complet pe banii lui Rockefeller jr.

Cele scrise mai sus țin de idealul unei lumi, necunoscute astăzi decât prin obiecte și prin semnele de pe obiecte -scrisul. Această lume era o lume repetitivă; pasul, ritmul și pauza erau date de oameni. Coloanele, martore ale acestui traseu, ale acestei plimbări, decupau imagini exterioare prin care antichitatea, vântul și ploaia, stabileau realitatea unei lumi. Dacă vă plimbați prin dreptul unor stâlpi verticali, destul de apropiați, veți observa că stâlpii n-au nici o legătură cu privitul în exteriorul lor, în schimb privind numai stâlpii, riscați să vă pierdeți direcția. Astfel că aceste coloane nu întrerupeau legătura cu spațiul exterior - nici filosofia peripatetică nu se adresa unui club exclusivist, cum a fost cea pitagoreică. Acest open space, cum definesc astăzi arhitecții acele goluri în marile clădiri, era destul de restrâns, un pic peste o sută de metri lungime. Și plimbăreții se întorceau și-și continuau dialogul, ideile, părerile, fără să observe că lumea de dinafară era văzută invers.

Totul se repetă în lumea antică grecească; în primul rând coloanele, apoi țiglele, restul nu mai contează. Lumea ce a venit după a schimbat acest gol, al coloanelor și nu s-a atins de țigle. Între coloane au apărut ziduri, s-au construit ziduri și aparent, în exterior s-au pus coloane -fără nici un rost, stâlpii de susținere erau îngropați în ziduri deja. Mai târziu au dispărut coloanele. A dispărut repetiția și comunicarea cu exteriorul. A venit creștinismul. Lumânarea.

Un asemenea ideal sigur că nu ține astăzi. Dacă am decupa din toată această poveste numai figura care se repetă, ne-am da seama că lumea era sigur altfel mai interesantă decât cea prezentă, în felul ei spiritual.

Fereastră de la Castelul Bran, curtea interioară

Stoa mea nu există, ea a fost compusă din ferestra de marmură ce se află în curtea interioară a Castelului Bran, unde în lipsa turiștilor și a ghizilor, sigur vă puteți rătăci, dacă veți reuși asta, înseamnă că repetați ceva, castelul devine cunoscut, înțelegeți mai bine lumea în care ne aflăm.

Recomand și:
http://scorchfield.blogspot.ro/2012/11/templul-de-elie-faure-1909.html

"Mai şede puţin!"

Castelul-templu Iulia Haşdeu

Dacă lucrurile s-ar opri aici, dacă toată uitarea ar putea fi ...uitată?! aş putea să reinventez mitul labirintului -în  lipsa minotaurului, toate acestea în urma trecerii prin Câmpina în prima zi de octombrie a acestui an. Scriu acum sub impulsul celor văzute.


În calendarul turistic al călătorului se află destinaţii care se lasă uneori prea mult aşteptate; una dintre acestea era şi castelul-templu închinat de B.P. Haşdeu, celor două Iulii, soţie şi fiică, dar mai ales în ordinea a ceea ce castelul este adăpostul soţiei, a maternului, iar în cazul de faţă, templu închinat copilului, fiicei.


Dar, ca de fiecare dată când cred că neobişnuitul nu face parte din ordinea unei zile, la Câmpina, la castelul-templu construit de B.P. Haşdeu, creierul meu antrenat în a percepe şi interpreta rapid cele privite, a obosit de îndată. Construit pe principiul nimic pieritor, castelul-templu are în componenţa sa de bază numai granit şi fier, iar dacă granitul este ascuns în ziduri, în pavaje, în tavane, fierul este pretutindeni: la uşi şi ferestre, scări şi mobilier, candelabre şi decoraţiuni, prin asta totul devine apăsător.


Încă de la intrare, de pe trepte, în faţa ta apar simboluri, transced prin ele învăţurile ermitice şi ermetice antice, pitagoreice, astăzi cei necunoscători le numesc masonice. Şi aşa cum mi-am propus, ca nimic să nu mă mai mire, să primesc asemeni unui bolnav hapul, să nu mă întreb prea mult asupra celor privite şi nici măcar să nu mă intereseze poziţia în care mă aflu, am înregistrat automat cele din jurul meu. Acum în clipe de linişte, dar şi mai târziu, şi mâine, toată viaţa chiar, voi descărca fluent cele memorate, acolo unde mintea se va bâlbâi, o voi ajuta cu cele fotografiate, cele filmate şi cele înscrise, cărţile cumpărate de acolo.


Există o apăsare enormă datorată existenţei metalului, cei de acolo povestesc că s-a folosit pentru a alunga spiritele rele, până şi ghizii alunecă, cărţile de fapt scriu cea mai mare parte a adevărului. Nu căutaţi coincidenţe, vă caută ele pe voi.

Copie după tabloul în ulei, azi dispărut, în care Iulia Haşdeu apare pentru ultima dată.

Am citit despre Iulia Haşdeu, fiica marelui cărturar B.P. Haşdeu, dar n-am fost atins niciodată de marginea existenţei ei, aici în templul închinat ei am fost cuprins de-o disperare interioară, de-o fugă, de-un clivaj al simţurilor; nu este plăcut deloc să simţi o asemenea apăsare.

Fereastra camerei de spiritism în care  B.P. Haşdeu comunica cu spiritul Iuliei

Am primit o educaţie materialistă, mai ales existenţialistă, cu toate acestea am învăţat să respect nebunia celorlalţi, starea lor de veghe atunci când toată lumea doarme. Am plecat din Câmpina în starea omului nesalvat de explicaţiile optimiste ale vieţii de mai apoi, în urma mea am lăsat uitarea, peste toate praful. Castelul-templu nu poate fi salvat, starea lui, sigur mai bună decât în trecut, este totuşi lăsat în paragină, amănuntele nu folosesc nimănui.


Mergeţi şi vizitaţi acest monument eclectic, amestecat în religii şi simboluri, cumpăraţi cartea scrisă de dr. Jenica Tabacu; "Castelul Julia Haşdeu": merită.

De departe

http://www.aboutromania.com/brancastle1.html

Să ai un castel. Să posezi un domeniu. Să priveşti de sus întinderea pământului tău. Să spui: "Nu văd unde se termină, trebuie să mă uit pe hartă?", iată noua felaţie nobilă a unui spirit renăscut sau reîncarnat (ce mai contează) asupra unui capitalism pueril pierdut în consum.


Să fii feudal, să nu cumperi nici o maşină, automobil, cu nume terminate cu litere exotice, urmate de cifre impare, vopsite strident. Să ai cal, să ai şi câine, să ai şi servitor şi nevastă şi amantă, iată adevărata viaţa, nicidecum tabela electronică purtată oriunde împreună cu celularul.


Să cauţi în păduri, să tai copacii care-ţi trebuie, să vânezi doar ceea ce-ţi face foame şi dacă rămâne să dai câinelul tău. Să respiri aerul şi să bei apa muntelui pe care castelul tău stă. Să stai şi tu privind păsările în zborul lor cuceritor, să cazi pe gânduri asemeni lor privind prada şi să te ridici apoi; privind norii.


Dar toate acestea se pot încheia repede, nimic mai mult decât dorinţa de-a fi burghez şi de-a răspunde la telefon, de-a comanda o pizza prin SMS şi o sticlă de Cola să vină cadou.


Dar nu îţi trebuie un castel pentru aceste prime dorinţe de-a străbate codrii, nu îţi trebuie multe, nici măcar bani, încă pădurile se pot vizita gratis şi munţii nu au vârfurile înconjurate de bariere. Încă vreau să fiu om şi nu maşină, nu automat, nu fise, nu joc de comandă, nu politic, nu economic.