 |
| http://www.mlahanas.de/Greeks/Mythology/OdysseusAndNausicaaValentinSerov.html |
“
A existat o teorie, de dată recentă, că Nausicaa, ar fi autoarea Odiseei. Probabil că teoria este eronată, dar ea, în orice caz, este interesantă prin aceea că propune asupra ideii de feminitate un punct mai nou de vedere, feminitatea ca putere de a percepe amănuntul, de a percepe amănunţit epicul, fundalurile lui.
Nausicaa este eterna adolescentă, ea reprezintă nedisimulat splendoarea ingenuităţii. A fi ingenuu înseamnă să crezi în moralitatea şi în puritatea ritualurilor, înseamnă să nu accepţi ritualul iubirii decît ca pe un destin pur, ca pe ceva ce se opune senzualităţii.
În acest caz senzualitatea devine simţ al observaţiei : fiind ridicată în zona eposului, sprijinit cu o mie de tentacule pe obiecte şi întîmplări amănunţite, transformate în nuclee şi electroni ai lumii sensibile.
Imaginea Nausicăi este prima imagine de adolescent şi de adolescenţă pe care ne-o oferă literatura lumii.
În mod simbolic primul adolescent reprezentat literar este o fată, Nausicaa, de neuitat, a sufletelor noastre. Foarte tîrziu va apare în literatură consemnată adolescenţa masculină. Tinerii efebi antici nu erau adolescenţi. Poate că Rimbaud a fost acela care a întruchipat ideea de adolescent. Este adolescenţa masculină de natură lirică, net diferenţiată, dar în deplină armonie cu adolescenţa feminină, epică, a Nausicăi. Epica este aceea care are un caracter inefabil, pentru că ea este un fenomen care se desfăşoară dintr-un punct spre altul, de la o cauză spre un efect. Traiectoria epicii este natural sinuoasă, între cauza iniţială şi efectul ultim survenind, în mod succesiv, noi cauze şi noi efecte, nedezvoltate, neîmplinite, adică survenind însăşi tribulaţia mişcării vii, încercînd să se supună unui sistem de referinţă dat. Inefabilul este însăşi epica, este însăşi eterna adolescentă, Nausicaa.
Deşi pare paradoxal, liricul nu este şi inefabil. Îndeobşte atitudinea lirică e o atitudine de exaltare a legii. Adică a cauzei, sau a efectului, adică a sistemului de referinţă existenţial.
Eternul adolescent Rimbaud, devenit el însuşi personaj creat de opera sa poetică, este un fapt tîrziu de psihologie şi tipologie a adolescenţei.
Dar adolescenţa masculină, lirică, adică exaltînd legea (negarea legii este ea însăşi o exaltare a legii) îşi are în mod ciudat rădăcina în cea mai frumoasă figură feminină a lumii antice, în Penelopa.
Penelopa nu este numai simbolul credinţei şi al loialităţii casnice, mai înainte de asta, este cea care îndeplineşte ritualul. Ea realizează ritualul dorit şi visat cu ingenuitate de către Nausicaa. Ea este cea care îndeplineşte legea, identificîndu-se cu însăşi legea. Penelopa nu are o “epică” psihologică sau de revelaţie, caracterul şi destinul ei sunt statice, pentru că destinul ei moral este plasat pe înseşi abscisa şi ordonata întîmplărilor. Ea asistă la întîmplări ; întîmplările se raportează la ea. Ea este punctul final al întîmplărilor. Atitudinea ei e o atitudine lirică. Penelopa întruchipează ideea de adolescentă masculină. Ea este mama eternului adolescent, de aceea statuaritatea ei e magică. De aceea reprezintă un punct fix al valorilor morale. Omul viu fiind Nausicaa, ea reprezintă tensiunea şi emoţia oricărui mare început. Şi nimic nu reprezintă mai plastic şi mai emoţionant existenţa, deci ideea de geneză, de început, de facere. Sîntem cu toţii îndrăgostiţi de Nausicaa, dar cu toţii vedem în ea şi dorim în ea o Penelopă.
1982
“ *
Homer în Cântul VI din Odiseea ne spune:
17 Se furişă zeiţa în iatacul
Bogat-împodobit, unde-adormise
Domniţa Nausicaa, deopotrivă
20 Cu zînele la chip şi la făptură;
Cu ea dormeau, de-o parte şi de alta
La uşă, două gingaşe-odăieşe
De-o frumuseţe dată lor de Graţii.
Închise-au fost lucioasele canaturi,
25 Dar zîna răzbătu uşor şi iute
Ca o suflare pîn’ la patul fetei,
La creştet îi stătu.
[...] Cîntul VII
625 Şi-l îmbrăcară cu manta şi haină.
Ieşind din baie, el porni pe urmă
Să meargă printre băutori la masă.
Dar la usciorul sălii măiestrite,
Oprindu-se, frumoasa Nausicaa
630 Se minuna cu ochii la Ulise
Şi-aşa pe dînsu-l a grăi: “Străine,
Să nu mă uiţi, că-ntîi şi-ntîi tu mie
Îmi datorezi răsplata pentru viaţă.”
635 Viteazul îi răspunse: “Nausicaa,
Odraslă a lui Alcinou măritul,
Dea Dumnezeu s-ajung odat-acasă,
Să văd şi ziua-aceea mult dorită,
C-atunci şi-acolo pururea la tine
640 M-oi închina ca la dumnezeire,
Căci tu de moarte m-ai scăpat, copilo”.
**
__________________________________________
*
Nichita Stănescu, Amintiri din prezent, ed. Sport-Turism, 1985, pag.180
**
Homer, Odiseea, ed. Univers, 1979, Cântul VII, pag.153-154 şi Cântul VII, pag.201
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
mesajele anonime nu se citesc