Roland Jaccard

« Printre măştile pe care nu le putem procura de la bazarul disperării, există una pe care şi-o dispută cunoscătorii: aceea a nevrozatului imaginar.


Spre deosebire de nevrozatul obişnuit care, asemeni unui buştean pe ocean, este "acţionat" de simptomele sale şi nu are niciun control asupra lor, nevrozatul imaginar îşi fabrică, plecând de la câteva urme ale unor traumatisme infantile şi ale câtorva reminescenţe dureroase, un simulacru de suferinţă psihică, în care va crede cu atât mai mult cu cât un profesionist în ale sănătăţii mintale îl va fi autentificat. Nevrozatul imaginar nu prezintă simptome precise, dar vorbeşte din plin despre insondabila angoasă care-l sugrumă, despre atrocele sentiment de neîmplinire care-l torturează. Pe scurt, "undeva, ceva nu-i în regulă". I se întâmplă chiar să fie patetic, căci se agaţă de embrionul lui de nevrozat ca de un colac de salvare. Ce sens, ce interes ar avea existenţa sa fără aceste savuroase dureri sufleteşti, fără aceste frământări metafizice care-i semnalează apartenenţa la aristocraţia sensibilităţii?


Caută el, oare, "să facă pe interesantul", cum susţine înţelepciunea populară? Cu siguranţă, ca oricare, dar fără să plătească preţul. El este pentru nevrozat ceea ce diletantul este pentru artist şi, când ăşi plânge soarta, i-am spune bucuroşi, dacă nu ne-ar opri tactul, că nicio depresie nu rezistă unei ore de lucru manual. Ca terapeut, i-aş cere să înceapă prin a învăţa aceste patru versuri de Alfred de Vigny:


  "Să gemi, să plângi, să te rogi este o laşitate.
   Du-ţi la bun sfârşit, zâmbind, lunga-ţi activitate
   Pe drumul pe care destinul a vrut a te-ntâlni
   Apoi, ca mine, suferă şi mori fără-a vorbi."


Dar este evident că nu în acest mod este întâmpinat de psihanalişti şi de psihoterapeuţi simpaticul nostru naufragiat. trebuie şi să-i scuzăm: piaţa nevrozei nu mai este ce era odată; oferta este mai mare decât cererea, iar pacientul este rar. Şi, apoi, psihanaliştii îi iubesc mult pe aceşti nevrozaţi imaginari: ei aparţin lumii lor şi se pliază tuturor exigenţelor lor. Nimic de temut din partea lor, nici izbucniri, nici excese, poate doar un exces de zel, mai degrabă linguşitor: ei sunt cei care asistă la seminariile analistului lor şi se grăbesc în librării, de îndată ce idolul lor publică un eseu. Îl vor comenta cu aceeaşi afectare, cu aceeaşi mină gurmandă şi complice precum imperativele acestor mistificatori ai profunzimilor, care se înghesuie în avanscenă. Nu ştim prea multe despre ce vorbesc, dar, după modul în care o fac, nu am îndrăzni să ne îndoim că ne dezvăluie viitorul în scrierile lor.
»

Roland Jaccard, Tentaţia nihilistă, Bastion, 2008, pag. 38-39.