Se afișează postările cu eticheta acoperiș. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta acoperiș. Afișați toate postările

vineri, 5 aprilie 2019

Felul de a vedea lumea

Acoperiș reconstituit și modernizat de la Monemvasia

Una din marile intrări „răsucite” în lumea artei a fost Giorgio de Chirico.
Merită să-i căutați creațiile, unghiurile, perspectivele.
Înainte de-ai cuprinde opera, un soi de atitudine geometrică merită evidențiat.
Tatăl său, inginer constructor a proiectat o cale ferată, prin povârnișul munților din peninsula Pelion, Grecia.
Casele de altitudine au acoperișul acoperit cu piatră plată, asemeni solzilor de pește. Există o structură internă lemnoasă ce poartă o greutate imensă a acestei învelitori pietroase. Astăzi se întrebuințează o colivie turnată din beton armat pe care se așează piatra, imitând trecutul.

La casele de joasă altitudine s-a întrebuințat țigla, jumătatea unui trunchi de con; forma geometrică specifică acoperirii scurgerii apelor. Contrar echilibrului, această țiglă se zidește, se pune pe un maltăr din ciment, nisip și var. Toate acestea din pricina vântului, dacă piatra, prin greutatea ei și prin forma neregulată, rezista portanței, țigla rotundă zboară asemeni aripilor. Zidirea presupunea unghiuri, ca și plane de scurgere, nimic paralel și orizontal.

Ochind acoperișurile solzoase cu coamele orientate spre vânt, ai impresia că un Leviathan ceramic își face loc în drumul privirii tale stricând-ți orice perspectivă.

joi, 16 octombrie 2014

Arta de a cădea


Natura le amestecă pe toate. În final fiecare își găsește locul. Locul unde să moară.
Începând de ieri, o ploaie fină, caldă, potoli un soare prea cald pentru acest mijloc de octombrie.
Via neculeasă, strugurii lentilă, graba de-a ascunde bicicletele, dispariția cățelei prin spatele curții, ne arată părăsirea locului, fuga de ploaie. Lipsa luminii solare.

Undeva, pe umbrarul construit curând, am văzut fluturele eșuat asemeni unui avion ce-a aterizat forțat. Și-a găsit locul; în culorile lui, camuflat. Probabil că în lumea paralelă nouă, sălbatică, toate ființele își caută un loc de eșuare, un cimitir; precum elefanții.

Apa și-a făcut culcuș pe aripile lui datorită tensiunii superficiale. Ochii - două boabe de cristal, pe o aripă o sămânță de chihlimbar. De câteva zile era companionul meu de înălțime, acum, în lipsa lucrului pe scară, îmi revine sarcina de-a cerceta pe unde se scurge apa. Așa l-am întâlnit.


Din satelit, imaginea pare un model, o pregătire de lansare, un viitor zbor. Privit de sus, de cele mai multe ori totul apare fals. Jos, dorința de a trăi nu răzbate până sus. Nici măcar căderea.

marți, 29 iulie 2014

Casa vinului

În marginea podgoriei se află casa vinului; locul unde toate instrumentele și volumele privitoare la vin stau în așteptarea recoltei. Încă mai putem vedea aceste minunate construcții, ateliere familiale ale unui ev în care munca manuală dădea cele mai mari satisfacții. Casa nu are geamuri, este în sensul propriu și fabrică și depozit. Se muncea numai ziua, sau un felinar ajungea noaptea pentru a duce la bun sfârșit ceea ce a fost început diurn.

Înăuntru nu există tavan, ba chiar avem și o pivniță. De fapt avem o construcție pe trei nivele. Sigur că aria nivelului de la subsol este la jumătate decât aria parterului, la fel cu etajul, undeva o mansardă mică pentru depozitarea recipientelor goale și a unor lucruri ușoare.

Este răcoare și liniște. Datorită acoperișului stricat pe o parte intră lumina, interiorul este feeric așa. Miroase a stătut, a vechi, miroase un secol trecut. Asemeni vinului ce reușește prin vechime să poarte o aromă distinctă, personală, aici ne întâlnim cu necunoscutul. Noi n-am trăit asemenea vremuri.

Undeva se aude cum un tăune s-a prins în plasa unui păianjen. Este greu de detectat cu precizie locul de unde vine aceste bâzâit disperat, mai ales că la anumite intervale nu se mai aude, intervine liniștea.

Este greu de fotografiat un asemenea loc. Tocmai că nu este loc pentru noi.

vineri, 20 septembrie 2013

Locuri interzise

„Arhitectura nu poate fi un act atât de spontan ca scrisul.” 
Jean Baudrillard *
made by Mihai

La zece ani de la marea evadare, încă mai doream să mă ascund. Visam cu ochii deschiși cum sap gropi, apoi tunele asemeni cârtițelor. O căldură ce vine de jos, din pământ, îmi dă protecția pe care vântul și frigul de-afară nu fac altceva decât să mă înnăbușe. Nu descoperisem lumina. Nu descoperisem etajul - locul care se află deasupra pământului. Încă uneori mai visez -de data asta cu ochii închiși, cum sap printr-un pământ moale și lipicios cu mâinile goale și treaba merge bine. Înaintez. Visul acesta devine coșmar.

pamântul
Nu călca încă, poți face numai după ce scoatem crucile. După ce astupăm canalele, după curățenie.

cerul
Rupt în gură adorm la ora zece seara. Dorm aproape nouă ore (mult pentru mine). Munca -oricare ar fi ea, tâmpește pe om, îl adoarme în final. Nu-i dă răgaz să privească. Abrutizarea omului devine imediată. Poate că norocul fiind de partea mea îmi dă savoarea unei beții finale, a unei echilibristici între real și imaginar ce are ca scop trecerea uneia în cealaltă. Nu pot scrie imediat după ce las ciocanul din mână, cu toate că gândurile o iau razna repede. Neputința are ca aliat lipsa confortului. Fără căldură, fără apă caldă menajeră, copiii exilați temporar, mă simt străin în noua mea casă. Să fie de vină că cerul a devenit mai aproape, că lumina zburdă atât de liber? Mai visez rar de tot că sap, cu mâinile goale, în pământ reavăn. Poate de aceea am scos crucile și-am pus piatră.

* Jean Baudrillard, Jean Nouvel, arhitectură și filosofie-obiecte singulare, Paideia, 2005, pag.85.

miercuri, 7 august 2013

Pânze


Felul în care acoperișul vine peste tine, devine felul în care visele curg la vale, uneori foarte repede, alteori extrem de domol, din toate câte puțin.

luni, 22 iulie 2013

Imagini din timpul construcției

ca să nu-și dea seama nimeni ce acoperiș am proiectat

raza scanner, teleportare sau felia de lumină

luni, 1 iulie 2013

Singurătatea ce dărâmă totul



Fără ziduri, fără acoperiș, fără coș, doar intrările și ieșirile, zidurile interioare, fără plafoane, fără acoperiș, doar podelele, doar ușile.
Rămâi și privești distrugerea intenționată, vandalismul programat, munca unei zile.
Privești totul ca pe un nou început, mintea desenează acoperișul, unghiurile, curgerile.
Spre seară, te urci și privești coșul singuratic, becul de serviciu, și globul pământesc uitat în pod de ceilalți proprietari.
Sunt atâtea lucruri într-un pod despre care s-ar putea scrie un volum de poezie, nu un roman.

Coșul cu fusta ridicată,
Rușinea ploilor,
Cum se vede tencuiala mâncată și
... cărămida afumată.

Rușine coșule, că te-ai lăsat așa,
... și mai vrei să piști și porumbițe, 
Ura băi moșule.

duminică, 21 octombrie 2012

Acoperiş, lumină, poartă

Imagini din Bastionul Timişoarei reconstituit şi reconstruit
Pentru că acoperişul a ferit mii de ani oamenii de ploaie, de frig şi de soare, astăzi acoperişul se doreşte a fi decupat, lumina să pătrundă în locuri unde altă dată numai porumbeii reuşeau să se ascundă.

Poarta nici ea nu a rămas mai prejos, poarta devine descuiată, deschisă. Altădată cetate ermetică, astăzi ce-a mai rămas din Cetatea Timișorii, Bastionul este un spațiu liber.

Peste alte mii de ani oameni se vor întoarce să trăiască sub cerul liber, printre stele, lumina va fi la fel de căutată.