A visa un ou

http://wielka-sztuka-w-malych-dawkach.blog.pl/tag/car-aleksander-iii/

Pentru că Sărbătorile Pascale se apropie cu iuțeală, mi-am adus adus aminte de cel care a visat un ou în chingi atârnat de pat.

Ne aflăm în antica Romă republicană. Pe colinele acesteia apar cu repeziciune cartiere noi. Într-unul dintre ele, într-o casă nou construită se află Mucius, care într-o binefăcătoare siestă de după-amiază, adoarme și visează un ou atârnat de patul său. Atât de real a fost visul, încât Mucius caută oul până și sub pat și negăsindu-l aleargă la interpret. Acesta, un etrusc bătrân, expert în arta divinației, îi spune că trebuie să sape prin pardoseală și va găsi o comoară. Ajuns acasă, Mucius nu stă pe gânduri și dă patul la o parte. Sapă și găsește o comoară, un boț mare de aur învelit în foi de argint bătut. Adoarme nemaivisând nimic, în schimb cuprins de remușcări, dimineața aleargă la bătrânul etrusc cu ceva argint decupat din foițe. Acesta privind argintul spune: „Despre gălbenuș nu-mi spui nimic?!”

Nu vom putea întoarce niciodată ajutorul dat de cineva, întotdeauna va mai fi ceva de făcut pentru cele primite în ajutor și chiar dacă facem mai mult, balanța se va schimba în favoarea noastră și celălalt va trebui să intervină în a o echilibra. Și tot așa.

Textul original este scris de Cicero, eu l-am adaptat, acum vi-l redau așa cum este el tradus în Despre divinație.


≪ 
LXV
Cineva îi povestește unui interpret că a visat un ou atîrnînd de chingile patului din dormitorul său (această întîmplare este relatată în cartea lui Hrisip despre vise): interpretul îi spune că asta înseamnă că o comoară se află îngropată sub pat. Omul sapă; găsește o cantitate de aur, înconjurată de argint. Trimite interpretului un pic argint, doar cât l-a lăsat inima. Atunci acela întreabă: dar din gălbenuș nimic? Căci el interpretase, prin analogia cu oul, că gălbenușul ar însemna aur, iar albușul argint.

Oare nimeni altcineva n-a mai visat vreodată un ou? De ce doar acest om oarecare e singurul care a găsit o comoară? Cîți necăjiți, demni de ocrotirea zeilor, au fost vreodată anunțați în vis de găsirea unei comori? Și de ce acel om a primit un semn atît de neclar, încît printr-un ou să i se sugereze că e vorba de o comoară, în loc să fie îndemnat direct să caute comoara, așa cum lui Simonides i s-a interzis să se îmbarce? Aceste vise neclare nu se potrivesc deloc cu maiestatea zeilor.
≫

Cicero, Despre divinație, Polirom, 1998, pag.189.

Mai târziu una dintre întrebările lui Cicero a primit răspuns în Oul lui Fabergé.
Dar despre maiestatea zeilor nimic?

Studiu - urna funerară ca obiect de artă

http://www.summagallicana.it/lessico/c/Chiusi.htm

Raymond Bloch - Etruscii


"În arta plastică etruscă este bătătoare la ochi atât sărăcia, cît şi calitatea adeseori mediocră a sculpturii basoreliefurilor în piatră: în Grecia, în schimb acestea au avut întotdeauna un mare succes. Artiştilor etrusci le plăcea să lucreze în argilă şi bronz; ei excelau în folosirea acestor materiale, obţinînd rezultate deosebite. Sărăcia Etruriei în marmură nu constituie o explicaţie suficientă pentru ciudata lipsă. Adevăratele cauze se află neîndoielnic mai adînc. Sculptura nu juca acelaşi rol la etrusci ca la greci şi, în ciuda contactelor dintre ei, temperamentul artistic al celor două popoare a rămas foarte deosebit.


Spiritul Greciei antice se defineşte mai ales prin simţul de umanitate şi de măsură. Poezia homerică l-a făcut pe om centrul întregii cugetări, tot aşa cum el era măsura tuturor lucrurilor. Zeii grecilor sînt făcuţi după chipul omului. um se întîmplă de obicei la naşterea civilizaţiilor, sculptura, în tentativa ei de a glorifica pe zei, şi-a ales ca model fundamental corpul uman. Animat de un sentiment profund şi înnăscut pentru frumos, sculptorul grec îşi punea toate puterile sale pentru a reproduce, lucrînd în marmură, corpul omenesc în forma cea mai armonioasă.


Etruscii, cum am văzut, aveau preocupări cu totul diferite. Zeii lor aveau un caracter misterios, tainic; omul era totdeauna pradă mîniei şi a groazei de moarte. Artistul etrusc trebuia să urmeze cărarea dictată de necesităţile sale. Datoria lui era să păstreze o imagine fidelă a celor morţi, care trebuia să perpetueze trăsăturile feţei lor şi, în oarecare măsură, să-i smulgă din împărăţia nopţii. Aceasta este originea portretului etrusc. Începuturile lui au fost modeste. În cazul unei urne canopice de argilă de la Chiusi, primul pas a constat pur şi simplu din aplicarea unei măşti de bronz. Mai tîrziu acoperişul urnei a fost înlocuit cu un cap rudimentar sculptat, în timp ce pe vasul însuşi sînt desenaţi sînii; toarta, printr-o ciudată metamorfoză, reprezintă primitiv braţele. Din această compoziţie hibridă, care ne aminteşte de arta primitivă sau băştinaşă, se trece, în fine, la statuia propriu-zisă."

Raymond Bloch, Etruscii, ed. Ştiinţifică, 1966, pag.153-154