treapta visului

mycenean gate at messenia

Dintre toate neștiutele, amintirea acelui vis îl tulbură cel mai mult în așteptarea anilor cei ofileau trupul. Și oricât încerca să-l deslușească, mai mult creșteau temerile în aflarea unui deznodământ.

Întocmai ca o poartă prin care trebuie să te strecori, să urci treptele care-ți convin, potrivit staturii tale, era acel vis. Vis care era un ghemotoc de ceață pe care călcai și acolo unde te sprijineai apăreau colțuri de piatră ce defineau un zid, jos trepte, sus triunghiuri de piatră, boltite. Portaluri. Porți una lângă cealaltă; gemene, dar nici o intrare, sau ieșire, doar ceață.

Visul l-a visat o singură dată, nu era un coșmar cel urmărea periodic sau meteoric, era un punct definit în calendarul vieții lui, de atunci, de la acea bornă temporală, viața lui s-a schimbat.

În prima lui călătorie a căutat două lucruri așa zis esențiale pentru el: trepte de piatră cu bolți triunghiulare și camere ieftine, liniștite. Greșise țara.

A doua călătorie a avut loc după zece ani de la vis. Învățase că o călătorie nu rezolvă un vis, așa cum o cană de apă nu ajunge să ude o floare.

În zece ani învățase tot ce se putea despre simbolurile distribuite în visul său, pentru asta mai învățate și vreo două limbi străine, scrise un eseu publicat în revista culturală a orașului natal.

Întâlnise oameni noi, se deprinse să-i înțeleagă. Încercă o relație. Nu reușise, visul nu-i dădea pace, lipsea mult datorită studiului individual. Călătorea din nou.

Pământul roșu, măslinii răsuciți de sute de ani, țărmul abrupt, valurile albe și ceva neliniști îi măsurară noua călătorie. Spre sud.

Găsi triunghiul, zidul și treapta. Visă din nou. Trebuia doar să urce și să spargă ceața din capul treptelor, dar asta nu putea.

Pentru a deschide ușa

Castelul Bran - prima ușă - poarta

Încă o dată la castelul Bran, o conjunctură. Drum prin Zărnești privind Piatra Craiului. Înghesuială mare la casa de bilete. Adulții 25 de lei. Nu-i mult. Zi senină după ploi repezi cu o seară înainte. Turiști din toată lumea. Primul urcuș pe piatră bătută, apoi la stânga printre o stâncă și-o cruce mare de piatră dăm de primele trepte. Sus în fața treptelor, poarta. Poarta dată pe spate cu o ouvrière în partea superioară. Nu vă lăsați păcăliți de crucea ca model, așa am vrut eu. Ca privire avem de-a face cu Medusa, de ce n-ar fi așa când în fața porții suntem împietriți o clipă. Înainte de a intra un gând te face să mai aștepți. Atunci nu mai intri în Castel, te întorci și asemeni lui Kafka rescrii toată istoria și Castelul apare altfel. Totul de la intrare, fără a vedea înăuntru nimic. Ajunge doar să fie clanța neapăsată.

Ușă de interior din Castel

Etnografie contemporană

Gard protejat magic de bujii

≪O anecdotă va explica destul de bine acest lucru: aceea a indianului scăpat singur, printr-un miracol, din campania de exterminare a triburilor californiene încă sălbatice și care a trăit ani de zile, necunoscut, în apropierea marilor orașe, cioplindu-și vîrfurile de piatră ale săgeților cu care vîna.

Încetul cu încetul însă, vînatul a dispărut; indianul fu descoperit într-o zi, înfometat, la marginea unei periferii. Și-a sfîrșit viața în tihnă ca portar al Universității din California. ≫

Claude Lévi-Strauss *

Orice privire asupra lucrurilor din jurul nostru necesită o mare atenție. Distribuim în felul acesta cunoștințele noastre asupra obiectelor ce ne înconjoară, asupra naturii însăși creatoare. În felul cum aceste cunoștințe se reflectă imediat (înapoi) asupra noastră putem determina repede unde ne aflăm.

Cei obișnuiți cu locurile pe care le bântuie determină exact mărimea unui pantof doar din privire, fără să-l mai încerce, sau doar privind o prăjitură își dau seama repede de calitatea acesteia, în sensul lor propriu bineînțeles. De aceea oamenii, așa cum sunt ei acum, reușesc să fie contemporani foarte repede cu ei înseși, adică se acomodează foarte repede cu vreo modă, stil sau tipic. Lumea din jurul lor, din cercul lor, fiind cunoscută devine repede și prietenoasă. Când apar schimbări, apar repede și necunoscutele.

Mă aflu în posesia unor imagini inedite, pe care oricum nu reușesc să le caracterizez până la capăt.
O poartă, marcată de mine ca gard, are ca modele terminale verticale puse niște bujii. Bujiile sunt sudate, acolo unde ar fi fost electrodul (a cărui distanță față de fișă de măsura cu lera), este un ghemotoc de metal ce le prind de o transversală.

Inițial am crezut că felul acesta i-ar descuraja pe hoți, căci ne aflăm în periferia unei comune. Am fost imediat contrazis de o altă transversală ce trecea la zece centimetri pe deasupra bujiilor și care, la o adică, putea fi lesne folosită pentru a sări poarta.

Când vezi un lucru, următorul gând te duce la folosirea lui, ori aici am stat o vreme să mă gândesc (și să interpretez) la ce bun (tehnic) ar duce folosirea bujiilor la un gard. Modele estetice pur și simplu mi-am declarat în final. Dar la o privire atentă proprietarul sau cel care a făcut poarta a întrebuințat mai multe feluri și chiar felul în care au fost sudate, lasă loc de mare incertitudine. Aici estetica lasă de dorit.

Sigur era un mecanic auto și sigur toată această compunere metalică este semnul vreunui joc, al unei destinderi fizice prin care poarta să-l reprezinte - o carte de vizită.

Tot acest eșafodaj cade dacă ne gândim că poate cineva i-a făcut poarta -un mecanic auto chiar, schimbul, trocul, fiindu-mi acum necunoscut.

Oricum ar fi, gândul mă duce permanent la curentul electric, la acea scânteie, la acea desprindere. Rămân aici cu toate presupunerile mele.

În încheiere trebuie să amintesc că ne află la Albertirsa, în sudul Budapestei, acolo unde se află una din cele mai mari stații de transformare a curentului electric din lume. În urmă cu mai bine de douăzeci și cinci de ani liniile de 750 de kV (un reactor de la Cernavodă) aduceau curent electric din Uniunea Sovietică, Ungaria urmând să devină o țară în care minereul de fier de la Krivoi-Rog ar fi trebui topit și purificat.

La șantierul de la Krivoi-Rog, din Ucraina de astăzi, și țara noastră a avut o participare masivă.
În genere, curentul electric venea de la Cernobîl de fapt și linia virtuală mai există și astăzi.

Nu pot data cu precizie perioada când poarta a fost făcută, poarta cu bujiile sudate în partea de sus, ceea ce am determinat este că felul lor de dispunere este eterogen și ține poate de o anumită magie, logică neexistând deloc. De aici accidentul.

__________________________________________
* C. Levi Strauss, Tropice triste, ed. Științifică, 1968, pag.65 .

Poarta infernului

LA PORTE DE L'ENFER - Bande-annonce VO de CoteCine

 „Poarta infernului. Film japonez cam în stilul american. Dar pe lîngă arta asta barbaria artei noastre”

Albert Camus, Caiete, iulie 1954

___________ 
Albert Camus, Caiete, Rao,2002, pag.446

O graniță romană a Athinei

O femeie de bronz plantează nuferi, sau poate că așterne cenușă. În spatele ei la mai puțin de o sută de metri se înalță poarta lui Hadrian. Hadrian este împăratul care a dat imperiului roman zeci de ani de pace. A trasat o linie imaginară ce desparte Athina astfel încât templul lui Zeus -terminat din porunca lui, să se evidențieze cel mai bine. Prin poartă se vede astfel Parthenonul. Este o linie dreaptă ce unește Templul lui Zeus cu Poarta și cu Akropolis. De aceea pe poartă, pe frontispiciul acesteia a scris că „Aceasta este Athina, orașul vechi al lui Theseu”, citind asta priveai în față marele templu.

ΑΙΔ' ΕΙΣ' ΑΘΗΝΑΙ ΘΗΣΕΩΣ Η ΠΡΙΝ ΠΟΛΙΣ  (This is Athens, the old city of Theseus)

Odată intrat, întorcându-te spre Akropolis, citeai pe cealaltă parte a porții; „Acesta este orașul lui Hadrian și nu al lui Theseu”.
http://www.ancientathens3d.com/Roman/adri.jpg

ΑΙΔ' ΕΙΣ' ΑΔΡΙΑΝΟΥ Κ'ΟΥΧΙ ΘΗΣΕΩΣ ΠΟΛΙΣ (This is the city of Hadrian and not of Theseus)

http://www.ancientathens3d.com/Roman/adr1.jpg
Astăzi, această alăturare pare bizară, chiar trufașă - din partea unui împărat.
Sunt sigur că prin reconstrucțiile pe care Hadrian le-a făcut în Athina a vrut să traseze nu numai un hotar temporal, dar și unul spațial. Sunt oameni care își doresc în viață o graniță, o linie de unde să poată lua totul de la început, o prefacere să aibă loc după aceasta. Ceea ce citim de multe ori este dorința, sau chiar rezultatul unui scop. De aici voi fi altfel. Hadrian chiar a demonstrat lucrul acesta.

Acoperiş, lumină, poartă

Imagini din Bastionul Timişoarei reconstituit şi reconstruit

Pentru că acoperişul a ferit mii de ani oamenii de ploaie, de frig şi de soare, astăzi acoperişul se doreşte a fi decupat, lumina să pătrundă în locuri unde altă dată numai porumbeii reuşeau să se ascundă.

Poarta nici ea nu a rămas mai prejos, poarta devine descuiată, deschisă. Altădată cetate ermetică, astăzi ce-a mai rămas din Cetatea Timișorii, Bastionul este un spațiu liber.

Peste alte mii de ani oameni se vor întoarce să trăiască sub cerul liber, printre stele, lumina va fi la fel de căutată.