Nu pot măsura în timp acel sentiment ce-mi provoacă o amintire. Nu am metrul dorit și orice dimensiune mi se pare prea mare și amintirile sunt atât de mici. Și se strecoară ca apa prin nisip.
Am avut ocazia unică de a întâlni pe cineva care putea să-mi povestească la nesfârșit despre felul cum sunt eu, despre ceea ce reprezint eu și totuși, nu mă putea identifica cu nimic, nu putea realiza o comparație cu nimeni. Am înțeles atunci că deja-vu-ul se datora unei boli, chiar citisem deunăzi despre asta. În schimb nu-mi puteam dezlipi privirea de privirea ei, de fiecare dată când vorbea de mine, ochii ei se aplecau spre pământ.
Mi-am făcut un program să o vizitez și, ca o mare curiozitate, să o ascult ce-mi povestește despre mine. Am ales o oră de dimineață, când mintea, încă trează și lipsită de medicamente mă purta pe teritorii necunoscute. Am crezut de multe ori că mintea îmi joacă feste și felul acesta de rătăcire chiar îmi plăcea căci nu știusem să fiu așa un mare călător. Teritoriile acelea nesfârșite evocate de ea îmi trezeau vise, ca și cum trenurile apucă gara ca să plece, visele se petreceau care încotro printre macaze.
Cu o mare voință, sigur la chemarea ei, reușeam să o văd, fiind ocupat cu zbaterea mea de zi cu zi. În final, descurajat fiind, am apucat să abandonez, aveam atâta de mult de lucru.
 |
| Muzeul din Cimitirul Antic al Athinei, Athina, Grecia |
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
mesajele anonime nu se citesc