„Arhitectura nu poate fi un act atât de spontan ca scrisul.”
Jean Baudrillard *
 |
| made by Mihai |
La zece ani de la marea evadare, încă mai doream să mă ascund. Visam cu ochii deschiși cum sap gropi, apoi tunele asemeni cârtițelor. O căldură ce vine de jos, din pământ, îmi dă protecția pe care vântul și frigul de-afară nu fac altceva decât să mă înnăbușe. Nu descoperisem lumina. Nu descoperisem etajul - locul care se află deasupra pământului. Încă uneori mai visez -de data asta cu ochii închiși, cum sap printr-un pământ moale și lipicios cu mâinile goale și treaba merge bine. Înaintez. Visul acesta devine coșmar.
 |
| pamântul |
Nu călca încă, poți face numai după ce scoatem crucile. După ce astupăm canalele, după curățenie.
 |
| cerul |
Rupt în gură adorm la ora zece seara. Dorm aproape nouă ore (mult pentru mine). Munca -oricare ar fi ea, tâmpește pe om, îl adoarme în final. Nu-i dă răgaz să privească. Abrutizarea omului devine imediată. Poate că norocul fiind de partea mea îmi dă savoarea unei beții finale, a unei echilibristici între real și imaginar ce are ca scop trecerea uneia în cealaltă. Nu pot scrie imediat după ce las ciocanul din mână, cu toate că gândurile o iau razna repede. Neputința are ca aliat lipsa confortului. Fără căldură, fără apă caldă menajeră, copiii exilați temporar, mă simt străin în noua mea casă. Să fie de vină că cerul a devenit mai aproape, că lumina zburdă atât de liber? Mai visez rar de tot că sap, cu mâinile goale, în pământ reavăn. Poate de aceea am scos crucile și-am pus piatră.
* Jean Baudrillard, Jean Nouvel, arhitectură și filosofie-obiecte singulare, Paideia, 2005, pag.85.
