Fascinația unei renumerații orientale

A painting by Andre Castaigne depicting the phalanx attacking the centre during the Battle of the Hydaspes

 http://en.wikipedia.org/wiki/Battle_of_the_Hydaspes

aproape de iluzie și mai aproape de distopie

Alexandru cel Mare ajunge aproape de India (326 î.e.n./Î.H.), în fața lui este marele râu Hydaspes (astăzi Jhelum cum am găsit pe Google). Bătălia împotriva regelui Porus, este primul contact armat între Occident și Orient (adevăratul Orient, nu cel apropiat).

Câștigător, pierzându-și calul în luptă, pe sublimul Bucefal, Alexandru trage la o parte cortina unei scene, unde are loc reprezentația primului contact între mari civilizații (cel puțin așa știu eu din cele citite). Au loc întâlniri între înțelepții indieni și filosofii greci, au loc dialoguri în care firul se desparte în patru sau în șaisprezece, sunt și traducători, care mai mult sau mai puțin sunt extrem de încurcați în a relata exact întrebările și răspunsurile -translatorii sunt de fapt comercianți, care cu mult timp înainte pătrunseseră fără violență în inima Asiei.

Problema lui Aristotel este cea mai simplă de tradus. Sigur că marele filosof era și el de față. Sigur că de față era și marele Alexandru.

Problema sună cam așa:
Câți ani are Olimpia acum - mama lui Alexandru, dacă împreună au acum patruzeci și opt de ani, știind că Alexandru a fost născut pe când mama lui avea treizeci și doi de ani?!

Nu am fost informat dacă preaînțelepții hinduși au răspuns la întrebare. Sigur cititorii știu și răspunsul și informația.

About NEWS

imagine by http://www.mediamiser.com/news/inthenews.html

≪Toate diligențele poștale din regat, cu o singură excepție (cea din Liverpool), erau în acea vreme programate în așa fel încît să ajungă la Londra în cursul dimineții. Între orele patru și șase, la ceasul stabilit în orar, toate diligențele poștale din Nord-Est-Vest-Sud - de unde, după unii etimologi curioși, ar fi derivat și cuvîntul magic NEWS (știri) - trăgeau una după alta la oficiul poștal, nu mai devreme de ora patru și nu mai tîrziu de ora șase, și dădeau în primire pungile cu bani și scrisori pentru care tremuraseră de frică. Vorbesc despre vremurile cînd totul se mișca încet.≫

Thomas De Quincey, Confesiunile unui opioman englez, Polirom, 2010, pag158.

Insula carnivoră

Life of Pi - carnivorous island

În cele mai multe metafore vizuale predomină acțiunea, tocmai dinamismul dă sens tuturor simbolurilor. Într-una din cele mai liniștite vedenii, cea a insulei plutitoare din filmul „Viața lui Pi”, insula ne apare (repede) văzută din exterior și numai ochiul atent observă altceva. Insula aceasta este carnivoră și pentru cei care nu au văzut filmul, felul ei de a fi așa, se putea vedea doar noaptea.

Ceea ce te-a salvat ziua, te poate omorî noaptea. Ceea ce crezi conștient că faci bine, poate deveni la un moment dat magnetul tuturor coșmarurilor.

Omul din Tollund

http://alexdanemarca.wordpress.com/2011/06/15/omul-din-tollund/

Tepe descoperă un izvor

Râul curgea vijelios. Nici o piatră nu-i stătea în cale. Apa străvezie la mal, purta culoarea unei rele dorințe. Tepe a spus atunci că el nu va bea apă niciodată din râu. A băut. Asta-i altă poveste; cum a scris Herodot.

Tepe încearcă dealul. Într-o vale începe a săpa. Sapa de fier se opintește și crapă felii mari de țiglă. Tepe le scoate încet și le pune de-o parte. După mai mult de un cot, Tepe dă de pământ umed și lipicios. Tepe este fericit.

Tot ceea ce a găsit Tepe ca fiind pământ a fost pus deoparte, restul dus acasă, dus acolo unde trebuia să construiască o casă.

Fii lui Tepe au păstrat cu sfințenie tăblițele de lut. Astăzi ele fiind în colecții particulare. Tepe a găsit un izvor. Din acel izvor toată familia sa a trăit și s-a înmulțit. Astăzi datorăm lui Tepe celălalt izvor, cel înscris și încifrat. Tepe a dat drumul mitului pe care Ghilgameș l-a prins, astfel scriind acum unul din epilogurile romanelor ce l-au înfățișat pe Tepe, nici nu mai știu care, nu mai știu dacă nu cumva Tepe este Enkidu, sau chiar Ghilgameș, de parcă asta ar conta. Am înțeles că totuși contează pentru unii.

Podul de a fi

Călătorul ne-a spus povestea datorită căreia el a ajuns la noi. Este povestea „Podului neterminat”.
Pe malul unui râu de pe un tărâm îndepărtat, familia lui Tepe s-a oprit. Tepe a privit râul învolburat, cuprins parcă de o panică identică cu a lui și atunci Tepe a hotărât să rămână acolo. Acolo Tepe a construit o casă mare pentru ca cei trei copii să crească în voie. După un timp nevasta lui Tepe a mai născut ceva copii, cam vreo cinci, așa, din timp în timp.

Râul nu era foarte mare, cu ușurință vedeai celălalt mal, dar Tepe niciodată nu a îndrăznit să-l traverseze. Avea de toate pe malul său și dealul pe care clădise casa îl proteja de vijelia tumultuoasă a fiecărei primăveri. Iarna râul nu îngheța niciodată, sau cel puțin de când era Tepe aciuiat acolo împreună cu familia nu văzuse asta.

În schimb Tepe, văzu într-o zi ceva mișcare pe malul celălalt. Un altul ca el, venind dintr-o direcție opusă, începu parcă pregătirile pentru a construi o casă. Acesta îi făcu cu mâna. Tepe se făcu că nu-l vede.

Am dori ca universul strâmt în care trăim să nu se schimbe, și nici noi să nu ne schimbăm. Tepe nu observă cât de mari au crescut copiii lui și se obișnui la greu cu gândul că dincolo de râu cineva își făcea o casă. Nevestele mai vorbărețe, când ieșeau la spălat, începuseră să schimbe câteva vorbe. Acestea se petrecură după ce una dintre ele începuse a cânta, cealaltă imediat, a început și ea să-i țină isonul. Limbile erau necunoscute pentru fiecare în parte, cuvintele loveau curentul râului și se prefăceau în stropi de apă. Apoi a început mimica, gestul și dansul, bucuria și plânsul. Cuvintele, este adevărat, au venit mult mai târziu.

Într-o zi, după mulți ani, nevasta lui Tepe îl rugă să facă ceva, să facă astfel ca o funie să ajungă pe malul celălalt. O funie pe care să poată circula un coș de-o parte și de alta. Tepe, ambițios din fire, făcu în câteva zile o balistă, care aruncă o săgeată cu funia prinsă de ea. Nu reuși din prima, dar reuși în final. Celălalt bărbat instală un scripete și prinse capătul funiei pe după el. A doua zi, Tepe găsi capătul funiei la el pe mal. Făcu și el un scripete și înnodă funia.

Ani în șir un coș circula de la un mal la celălalt cu alimente, cu obiecte făcute de fiecare în parte, cu cadouri. Tepe, învățat de nevastă-sa, pricepea deja din cele ce se petreceau pe malul celălalt. Se poate presupune limpede că și celălalt bărbat de pe malul celălalt era la fel de informat.

Când copiii au ajuns la vârsta maturității, deja se punea problema ca familiile să se viziteze, dar nu știau să facă o barcă, așa că se hotărâseră să facă un pod. Multe funii au traversat râul, fiind susținute de data aceasta de turnuri înalte de piatră pe fiecare mal. Încet, o punte de lemn aeriană, reuși să unească cele două familii.

Când șefii celor două clanuri se cunoscură, știau deja cuvintele cu care să se înțeleagă. Apropierea a desăvârșit de fapt entropia și în prima seară, când Tepe (luându-și inima-n dinți) a ajuns pe malul celălalt, a băut un lichid ce parcă i-a luat mințile. Tepe s-a luat la harță cu gazda și ajungând mai târziu acasă, a dărâmat turnul lui, puntea căzu în apă.

Fotografii ale unor amintiri inconștiente

Marile beții se dau cu băuturi alese și rafinate de casă.
Este adevărat că trebuie ceva știință și îndemânare în a distila și a extrage esențele miraculoase care ne duc pe culmile extazului.
Din colecția de primăvară vă prezentăm jinars -distilatul de vin și distilatul de mere, numit de normanzi, Calvados.
În încheiere, doar tragem cu ochii la palinca de caise.
Deja mă doare capul și nu mai poci scrie.

Sfârșitul modernității, începutul secularității

Jurnal actual

Astăzi la prânz.

Am fost cu tata la Mall. Am găsit loc de parcare foarte greu, am ieșit din subteran de vreo câteva ori și lucrul acesta îl supăra pe tata. Contrastul brusc de lumină îi obosea ochiul -ăla cu care mai vedea. Afară, un soare foarte luminos, dădea naturii o altă notă dominantă, de primăvară.

Ne-am parcat undeva mai departe și-am remarcat (cu toate că știam asta) că tot drumul am vorbit singur, tata nu aude cu urechea stângă. Mă întâlnesc rar cu tata. Am coborât repede ca să-l extrag din mașină. Piciorul drept -în urma unei pareze, a devenit o legumă. Lipsit de nervii vii, piciorul stă drept în niște atele, astfel trupul se poate deplasa. Încet am ajuns la ușile rotative, i-am explicat ce rol au acestea în prezervarea microclimatului interior. I-am explicat tot pe partea stângă. Apoi am ajuns la scările rulante, de care nu era mirat; era mirat de volumul imens în care atâția oameni viermuiau fără nici un folos aparent.

Tata se uita curios prin vitrine, toate produsele expuse oricum nu aveau nici o legătură cu el. Am scurtat-o căci plimbarea devenea obositoare pentru mine. La restaurant, ceva lichid în farfurie și atât. Ba, și-o bere. Am intrat mai târziu într-o librărie, unde l-am lăsat o jumătate de oră țeapăn pe-un scaun. L-am pus într-un colț de unde vedea totul, aproape totul. Am ieșit pe cealaltă parte și mi-am rezolvat ceva treburi.

Când m-am întors, se conversa cu librarul, așa mai încet, căci pareza i-a afectat și fața. Librarul părea că înțelege foarte bine ce bânguiește  tata. La ieșire a trebuit să plătesc, căci tata comandase două cărți.

Acasă l-am întrebat cum s-a simțit. Mi-a făcut semn să mă apropii de gura lui și mi-a spus că:
„Am văzut femei foarte frumoase!”

Săptămâna viitoare merg din nou la Mall cu tata.

De rerum natura

Lungul mers al picăturilor printre spini

Un ghiocel cântă somnul unui melc

Primii ghiocei din ianuarie sunt cam gata

Icar - o turbulență

Undeva în mijlocul Athinei, Icar a căzut, fenomenul meteoritic nu a fost observat decât mult mai târziu și toată strădania mitică de călătorie a tânărului zburător ce a zvâcnit între Creta (Kriti) și Sicilia (Graecia Magna) a fost o pură invenție.
Icar a căzut acolo unde trebuia.

Fără nici o pudoare, în felul crizei de a traversa realitatea, Icar apare în jurul tumului arhitectonic, este ambiția modernității.
Fără nici o animozitate, strâns și legat la trup, suportându-și aerodinamicitatea frugală, Icar mă privește îndoielnic. Nici-o geometrie nu i-ar putea da dreptate, malnutriția este evidentă, coada coborâtă, picioarele crăcănate. Icar coboară din Infern (!)!

N-am avut niciodată ambiția zborului, dar este adevărat că visam asta noaptea. Mai târziu am aflat că era vorba de anemie, ambiția cunoașterii medicilor.

Am oprit brusc mașina între autocarele turiștilor și-am coborât turbat pentru a vedea punctul în care Icar a atins certitudinea.  Cei care au surprins momentul (cei care au creat momentul), au fost surprinşi la rândul lor. Cred că era vorba de aranjament, de val şi de marmură: ce condiţie umană.

Nu am și nu voi reuși să am comunicarea eroică cu publicul. Să fiu asistat în comunicare, tracul este evident, scriu atât de punctat, de necesar.

Eroicul transcede lașității doar prins în curbura supraviețuirii celor ce relatează fapta. Și dacă martorii mint, atunci istoria minte. Atunci minte și Herodot și Polybios, mint toți cei care cred că avem un trecut, mint cei care se nasc.

Cromatica disperată

Munții Țarcu

Un pui de rață, lăsat pe spate, vâslea liniștit deasupra norilor dând din aripioarele lui pufoase.
Sub el, în planul apropiat, capete de animale carnivore priveau cerul cu fața în sus.
Am văzut mâini disperate care reușeau să scoată din nori doar antebrațele cu degetele răsfirate, apucătoare de albastru.
Un dragon se mișca greu deasupra munților, oprind toată mișcarea meteorologică cu solzii lui întunecați.
Munții nu mai au acum nici o importanță, când deasupra lor totul este atât de viu, de fantastic și de impresionant.
„Iată munții!”
„Ce dacă...”
Se întâmplă în noi această reflecție de fiecare dată după ce am citit din vechii clasici, ca mai apoi să citim facturile primite prin poștă sau e-mail, valorile înscrise sunt înspăimântătoare, enorme.
„Ce dacă...”
 Cioran mă ajută:
≪Un lucru care dă încredere: disprețul lui Diogene pentru Platon.
(Diogene înțelesese; Platon, nu. Cinicul era un înțelept; „divinul”, nu.)≫ *

_______________________________

* Cioran, Caiete III, Humanitas, 2010, pag.252.

Spre dictatura păcii - Epoca Edo

http://commons.wikimedia.org/wiki/File:Sekigaharascreen.jpg

Danielle Elisseeff

≪         Victoria familiei Tokugawa pe calea armelor

     Toți copiii japonezi au învățat la școală timp de cel puțin trei secole că bătălia cea mai importantă din istoria lor, care nu duce totuși lipsă de ele, este cea de la Sekigahara, din 1600. Ea s-a desfășurat într-una din acele trecători muntoase situate în actuala prefectură Gifu, care fac în prezent legătura dintre Kanto și Kansai, adică între Japonia de est și cea de vest. După calendarul occidental, era luna octombrie (20-21) și ploua. Peste 200 000 de oameni se băteau din răsputeri, în esență cu arma albă, de mai mult de douăzeci și patru de ore, bălăcindu-se în noroi, fără ca vreuna din tabere să poată câștiga un avantaj decisiv asupra celeilalte. De o parte se afla Ieyasu, iar de cealaltă parte fiul răposatului Hideyoshi, fiecare tabără având numeroși aliați, adesea dintre cei mai nobili. Lupta ar fi putut dura până la epuizarea forțelor angajate, dacă Ieyasu nu s-ar fi priceput să negocieze rapid în timp ce se lupta; după ce a obținut (pe 21 octombrie) ralierea câtorva daimyo, a căror trădare l-a afectat grav pe adversar, soarta bătăliei s-a schimbat brusc, aducându-i victoria.

     Cu aceeași prudență care nu i-a lipsit niciodată, el a confiscat în 1601 și le-a împărțit unor oameni siguri fiefurile care, dacă ar fi fost lăsate în posesiunea unor personaje prea puțin fidele familiei Tokugawa, le-ar fi putut da puteri periculoase. Ieyasu și-a făcut astfel socotelile și a hotărât să micșoreze numărul fiefurilor independente, pentru a evita inconvenientele unei fărâmițări prea mari și deopotrivă alianțele efemere și instabile pe care le favoriza existența acestora: de-acum, fiefurile nu aveau să mai constituie parcelele izolate ale unei puteri regionale personale, fie ea și minusculă, ci unități administrative unde urma să-și aibă sediul personajul desemnat să reprezinte guvernul central. În acest proces de raționalizare, de concentrare a sarcinilor administrative și judiciare, mii de soldați – ai căror mici vasali trebuia la rândul lor să opteze între a redeveni țărani sau a accepta o slujbă militară la un senior mai puternic decât ei – s-au pomenit fără lucru și fără stăpân, îngroșând astfel rândurile spadasinilor fără rost, aruncați brusc în afara sistemului, lipsiți de orice sursă de venituri și devenind astfel ronin: această tragedie a semisoldaților – sau mai exact a ne-soldaților în stil japonez – avea să inspire peste cincizeci de ani cele mai frumoase piese ale repertoriului teatral al capitalei shogunale, Edo.

http://www.newworldencyclopedia.org/entry/File:Tokugawa_1.jpg

     Oficial, Ieyasu a ținut să pară plin de mărinimie și măreție, așa cum îi impunea funcția de shogun pe care i-a atribuit-o împăratul în 1603, ca recunoaștere a talentului său. Pentru a-și dovedi generozitatea, Ieyasu i-a acordat în același an învinsului de la Sekigahara mâna nepoatei sale, încheind astfel o alianță matrimonială flatantă, reprezentând totodată un gaj de pace pentru Hideyori, a cărui situație, atât militară, cât și politică era la pământ; pentru Ieyasu era totodată un mod de a-și arăta mărinimia aducându-i un omagiu tatălui adversarului său, genialul și din fericire defunctul Hideyoshi. Cât despre fată, ea a fost transformată, ca toate moștenitoarele familiilor de vază, în ostatic politic. Anii au trecut în aparență liniștiți. A sosit totuși ziua cînd ineluctabilul s-a produs în cele din urmă: Ieyasu a considerat că Hideyori respectul cuvenit. Indiferent că a fost vorba de un pretext sau de o realitate, Ieyasu a găsit un motiv pentru a asedia castelul din Osaka, unde Hideyori avea, în urma bătăliei de la Sekigahara, domiciliu forțat.

http://omoroiyona.blogspot.ro/

     Împresurarea fortăreței a avut loc în plină iarnă (1614-1615), ceea ce constituia o raritate, o noutate tactică. Atmosfera nu mai dădea loc toleranței, atât politice, cât și religioase: în acea iarnă au fost distruse bisericile construite la Kyoto, la fel ca tot ce risca să împiedice funcționarea noii puteri. În scurt timp, Hideyori, retras în ultimele bastioane ale fortăreței sale în flăcări, nu a mai avut altă scăpare decât sinuciderea, iar Ieyasu a intrat în ruinele castelului pe care l-a incendiat până la temelii. Apoi, sentimentele și chiar legile rudeniei cedând întotdeauna în fața celor ale puterii și ale răzbunării, Ieyasu deloc tulburat, a pus ca fiul lui Hideyori – deci propriul său strănepot – care avea doar șapte ani, să fie decapitat, în timp ce sora acestuia, în vârstă de șase ani – deci strănepoata sa – era trimisă neîntârziat la mănăstire. Fantoma lui Hideyoshi probabil că s-a răsucit în mormânt: urmașii lui, pe care îi dorise și îi iubise atât de mult, nu mai existau și nu aveau să-i mai umbrească niciodată pe membrii familiei Tokugawa. Și totuși, în mod paradoxal, pe acest act de o violență extremă s-au întemeiat două secole și jumătate de regim aducător al unui beneficiu și mai rar în Japonia decât în alte părți: pacea.≫

Danielle Elisseeff, Istoria Japoniei, ed. Lucman, pag.129-132.

Power, Play, and Dialogic Imagination in Late Tokugawa Japan

Turnir

scris în 2008, trimis la un site de știri. reply: nu ne interesează fabulațiile.

acum o dedic lui David Bowie

Peste deal se ţinea turnirul.
Lume amestecată, lume bună.
Arbitrul era vicontele de FeMeI, un tip adulat de toate virginele nobiliare, dar care avea un singur defect: înainte de a privi și asculta bine, trăgea un asistent de mânecă pentru a-l întreba ce-a ciripit interlocutorul; acesta din urmă, din politeţe: tăcea.
Soarele tocmai încălzea frunzele de plop din vârful dealului, atunci apăru prinţul de AmeRica, moştenitorul legal, real şi virtual al marilor posesiuni de peste ocean, rudă cu un navigator portughez ratat: AmeRigo Vespucci.

AR călărea un cal de la mama lui d-acasă, un Mustang rotat, cu coadă şuviţată, cal sălbatic din marile păduri californiene, calul era îmbrăcat cu o armură Pershing din al doilea război monahal. (Război purtat între cei mormoni şi cei scientologi, unii cu nevestele şi alţii cu "fu(o)ndurile".)

În partea cealaltă, era Fratele Dracu, alintat de regină: Francisc Drake, pe un pur sânge englez cu gleznele groase cât ştremeleul. Dacă veni vorba de armură aceasta era marca Llyod, cu un clopot drept emblemă pe scutul rectangular. Un steag flutura în faţa crupei iepei regale. Paharnicul ce-o călărea lăsă steagul jos. În praf şi ţărână steagul muri.

Caii păreau că latră mut, ţinuţi în frâu și doar neghezatul metalic al dinţilor pe zăbală se auzea. Brusc răbufniră. AR lansă mortal un parfum JPM, pe care S-ul îl schimbă în "M"organ în ultima clipă. Un duşman de moarte, Morgan Frey pe care Merlin însăşi îl ştia... O vrajă nouă îl protejă pe FD (Francis Drake), care înainte de a pleca îşi protejă toate "fundurile mutuale" cu promisiuni electorale. Vraja se numea Sophia Lorem, era o formulă pe care spionii de la Holywood o ştiau... dar nu ajunsese la AR.

Undeva la mijloc, toate privirile se orientau, atunci, acel loc se numi York. York, era un craniu ce denunţa centrul. Acolo în fiecare clipă, cavalerii trebuiau să se întâlnească. Prima bursă se deschise de la "Soare Răsăre", dar nu juca nimic, o aştepta pe cea de la New York. AR lansă o rachetă Wind... datorită lui EOL aceasta ratase ţinta, Eol a suferit o aducere aminte căci era AOL şi tot aşa AR era de fapt JR. Juriul nu protestă... la toţi le plăcură Ewing, petrolul, loviturile de stat şi în ultimă instanţă Chavez: noile trabuce columbiene; cele cubaneze intraseră în desuetudine.

FD visă la pampasul argentinian, la Malvine, la Exocet... frumosul cal negru englez cabră; clopotul bătu... o dată, scutul căzu... a doua oară, călăreţul căzu... a treia oară calul fugi! Praful iţit de tulburarea copitelor ce nu-şi găseau drumul orbi temporar competitorii: JR îl căutat pe Bobby în Nigeria, FD căuta publicul şi promitea o nouă asigurare financiară. Bobby nu era în Nigeria, ci într-o ţară arabă, unde Nixon, un alt derutat inventase "tsunamiul deşertului"; americanii i-au spus WaterGate, de parcă ai putea face un baraj.

O veste de peste Canal părea că va opri întrecerea; mari cavaleri blonzi ce nu fuseseră invitaţi ameninţau cu invazia: era vorba de noile bilete numite Euro, care mişto colorate rupeau sufletul copiilor din insulă. Arbitrul potoli strigătele spectatorilor care-şi cereau banii înapoi cu o infuzie de ceai indian. Sub efectul taninului se lăsă tăcerea. În praf... competitorii se căutau, ţeasta lui York rămânea la locul ei, cineva strigă totuşi: "To be or fuck with me", cel din spatele lui exclamă: „Panimaieşi!”

Universalitate și universal

Torțe pe Nordica, Muntele Mic

19 ianuarie 1971; Cioran notează:

„Conversație la telefon cu S. St. despre români. Constatăm că nu există nici măcar o singură operă universală produsă de compatrioții noștri. Poeți, da; nu însă și prozatori. Nici un roman important, semnificativ, nimic în nici un domeniu, nici un muzician, nici un filosof, nici un...

S. St. spune că lucrul acesta se datorează faptului că românului îi lipsește convingerea, că trăiește în simulacru. Îi răspund că nu i se cer convingeri, dar că mai grav este că-i lipsit de obsesii. Dostoievski este o sumă de obsesii; -numai dacă ești bântuit de ceva ajungi să ai un univers al tău și să-l proiectezi apoi în afară, adică să faci o operă. Fără obsesii nu există decât capricii. Asta și este românul: o sumă de capricii. Dacă ia totul în derâdere, e pentru că, el însuși nefiind nimic, nu-și poate închipui că altceva face mai multe parale decât el. Și de vreme ce nimic nu are realitate pentru el, ce ar putea să-l obsedeze? Nimic nu merită această demnitate, nimic nu merită osteneala atenției, a examinării, a gândului statornic, insistent, orbit. Nimicul universal este climatul în care trăiește, este fundamentul metafizic al existenței sale cotidiene.” *

Răsărit de soare spre Buziaș

Mai departe am surprins altceva:

≪Pînă acum circa douăzeci de ani [autorul, Stephen W. Hawking scrie acestea în anul 1988 n.m.] s-a crezut că protonii și neutronii erau particule „elementare”, dar experimentele în care protonii se ciocneau cu alți protoni sau electroni cu viteză mare arătau că ei erau formați, de fapt, din particule mai mici. Aceste particule au fost numite quarci de Murray Gell-Mann, fizician la Institutul Tehnologic din California, care a cîștigat premiul Nobel în 1969 pentru lucrările sale asupra acestora. (Originea numelui este un citat enigmatic din James Joyce: „Three quarks for Muster Mark!”. Se presupune că cuvîntul quark se pronunță ca și quart dar cu un k la sfîrșit în loc de t, pronunțîndu-se de obicei astfel încît să rimeze cu lark.)

Există mai multe varietăți de quarci: se crede că există cel puțin șase „arome” pe care le numim sus (up), jos (down), straniu (strange), fermecat (charmed), bază (bottom) și vîrf (top). Fiecare aromă apare în trei „culori”: roșu, verde și albastru. (Trebuie subliniat că acești termeni sînt doar denumiri: quarcii sînt mult mai mici decît lungimea de undă a luminii vizibile și deci ei nu au o culoare în sensul propriu al cuvîntului. Rezultă că fizicienii moderni par să aibă moduri mai imaginative de numire a noilor particule și fenomene - ele nu se mai limitează la limba greacă!) Un proton sau un neutron este format din trei quarci, cîte unul din fiecare culoare. Un proton  constă din doi quarci sus și un quarc jos; un neutron conține doi quarci jos și unul sus. Putem crea particule făcute din ceilalți quarci (straniu, fermecat, bază și vîrf), dar toate acestea au o masă mult mai mare și se dezintegrează foarte rapid în protoni și neutroni.

Știm acum că nici atomii, nici protonii și neutronii din atomi nu sînt indivizibili. Astfel, problema este: Care sînt adevăratele particule elementare, cărămizile de bază din care este făcut totul? Deoarece lungimea de undă a luminii este mult  mai mare decît dimensiunea unui atom, nu putem spera să „privim” în mod obișnuit părțile unui atom. Avem nevoie să utilizăm ceva cu o lungime de undă mult mai mică.≫ **

Ceață pe Munții Țarcu

Pentru Eugen

Trepăduș Vasile este monitor de schi, locuiește în Ruieni, din casa lui, aflată pe deal, se vede Turnul lui Ovidiu. Povestea lui este binecunoscută de toți și face parte deja din folclorul local. Evenimentele s-au petrecut doar cu câțiva ani în urmă undeva pe Muntele Mic, pe versantul vecin cu Țarcu, în luna februarie.

Trepăduș Vasile este un om simplu, crescut în țarina locului cu o brumă de carte, neștiind nimic mai mult decât a putut să-i ofere o școală primară și religia ortodoxă. Vasile nu este un practicant și nici nu crede în preoți, dar se teme de Dumnezeu și de natură, el despărțindu-și așadar teama în cele nevăzute și în cele văzute. Vasile nu este căsătorit și mama lui are grijă de el, nu este unicul fiu, numai că restul au plecat din sat, la oraș sau chiar în alte țări. Trăiește vara din munca la câmp și iarna învață copiii să schieze de la cele mai fragede vârste. Munca lui este deci împărțită și ea în două, iar contrar obiceiului locului, iarna câștigă cel mai mult, chiar foarte mult.

Într-o după-masă, pe pârtia lină, cea pentru începători, o ceață înghiți repede teleski-ul, parcarea din apropiere și se arunca acum spre vârf; mai târziu, jos la bază, unul dintre copii era de negăsit. Vasile plecă pe schiuri să-l caute ciulind urechea în așteptarea fluierului pe care fiecare copil îl avea la el în mod obligatoriu. În tăcerea umedă a ceții, sunetele trec prea repede și ecourile formate le deformează direcția. În lumina păstoasă pe care ceața o are, văzul este cuprins de teamă și lucrul acesta îl îngrijorează cel mai tare pe Vasile, teama de natură și lipsa unui ajutor divin. În două ore a ocolit prin vale toată zona, obosit, transpirat, disperat, începe să vadă culori și fiecare culoare avea mirosul ei. Alege o culoare și încearcă să-i dea de origine, a mai alergat el vara după curcubee, dar acum sigur era altceva, cel puțin așa credea. La câteva minute de mers, găsește copilul. Fluierul, plin de zăpadă, înghețat nu mai putea scoate nici un sunet, erau foarte aproape de locul de unde plecase, dar ceața îl înșelase.

Vasile nu povestește la nimeni ce s-a întâmplat, iar copilul nu și-a dat seama de timpul trecut. A doua zi, în momentul când ceața revine, Vasile duce copiii la cabană și iese pe pârtie, coboară pe partea cealaltă, spre vale, gonește și schiurile prind scântei, prind pietre. Obosit, urcă din nou, și din nou, apoi apar culorile, mirosurile, vin de sus, de jos, unele se învârt ca ceasul, altele se opresc o clipă. Vasile cade, sar schiurile, sare și casca cu ochelari. Cu fața plină de zăpadă începe să râdă și întorcându-se pe spate, cu fața în sus, ridică mâinile spre cer. Apoi, plânge.

Vasile

Ziua ce veni, fu plină de soare și serbările erau în toi. Copiii zburdau fericiți. La prânz ațipi puțin și spre după-masă, mai trase o tură cu ei. Soarele ardea Semenicul, apunea.
Pe pârtia cealaltă, pe Nordica, începea balul mascat. Vasile s-a dus Tigaie, la o terasă închisă și se-mbătă brusc. Când ieși afară, culorile îl amețiră și mai tare, lumea dansa, striga, de parcă era ultima zi înaintea sfârșitului lumii. În fața lui o tânără ce purta o mască asemeni unei zeițe, se rotea ca un titirez. De ce i se părea atât de cunoscută?

Nu căzu fata, căzu Vasile, căzu de la atâta rotit și fata îl ajută să se ridice. Mai târziu puțin stăteau împreună la o masă lungă, el vorbind și turuind întruna, ea ascultându-l atentă. Vasile vorbea despre culori și despre arome, despre numărul lor și despre felul în care se manifestau, se roteau, apoi se opreau brusc și se împreunau... apoi se opri și-o întrebă cine este. Fata ridică din umeri și spuse: „- Nemesis.” Vasile nu pricepu și o mai întrebă o dată și ea răspunse la fel: „- Nemesis.” Repetă în mintea lui numele de câteva ori, până îi dispăru sensul de nume, devenindu-i lucru.
„- Vrei să dă o tură?” îl întrebă Nemesis. Vasile tăcu.

„-Mergem sus la Cruce și ne dăm pe partea cealaltă...” și pentru că Vasile tăcea, fata își scoase masca și mii de scântei îi împleteau părul, se ridică.
„-Vin, vin, cum să nu!” și Vasile, mai treaz ca niciodată, o urmă afară și se agăță în urma ei pe teleski. În cele câteva minute cât dură urcarea, își aminti de mii de ori chipul celei pe care o urma acum. Își aduse aminte cu greu de nume. Numele nu-i spunea nimic, nu auzise niciodată un asemenea cuvânt. Chipul îi apăru din nou în minte uitat de nume.

O luară pe coastă, și Crucea părea că se mișcă venind spre ei. Când trecură coama, din capul fetei începură să sară scântei, asemenea unor artificii, asta chiar văzuse undeva la televizor. O aură îl cuprinse și pe el și atunci văzu cum verdele se împletește cu roșu, cum albastrul le înfășoară. Își văzu corpul cuprins de lumină, de ciocniri, de căutări, de drumuri.

Vasile zbura. Aerul îi ciuruia trupul și mintea lui deveni un șvaițer ale cărui găurele se curățau de orice parazit, de orice informație. Era atât de liber.

De a doua zi nimeni nu l-a mai văzut pe Vasile. Unii spun că a plecat cu fata -unii chiar au văzut-o. Alții spun că Vasile a înnebunit și că este la Gătaia. Cineva l-a văzut la Chamonix antrenând copii. Altcineva povestea că lucrează într-un Institut de cercetări și că este un phenomenon. Nimeni nu l-a căutat cu adevărat, zvonurile reușind să aplatizeze orice ambiție din partea fiecăruia. Eu brusc m-am gândit la Flori pentru Algernon, nu chiar devenind mai deștept datorită unei operații, ci retrăgându-se singur undeva, lipsit de orice contact uman care să-l altereze.

Epilog divin

- De ce l-ai pedepsit pe muritor, Nemesis?
- Mi-am dat seama că din întâmplare a început să cunoască prea mult. Știți bine că prea-frumosul, prea-deșteptul, prea-puternicul -uman, trebuie pedepsit.
- Așa este, numai că nu cred că putea să ajungă prea!
- Universul nostru este deja plin de prea-acești oameni, dorința lor de cunoaștere trebuie oprită și stăvilită mult mai devreme decât am făcut-o până acum.
- Cred că ai dreptate Nemesis, ne-am umplut deja de pitagoreici, platonicieni, isuși, leonarzi, sțefani...u(e)mili...


_________________________________________________

* Cioran, Caiete III, 1969-1972, Humanitas, 2010, pag.288-289,
** Stephen W. Hawking, Scurtă istorie a timpului, Humanitas, 1995, pag.88-89.

Pârtieeee!

Site recomandat

http://agent-silent.livejournal.com/82804.html

Înviorarea

Ciocnirea

Muntele Mic seara, sâmbăta 16.02.2013

Pentru că meteoriții au trecut prin aproape același loc prin care acum peste o sută de ani Tungus făcea ravagii în Siberia și la Londra se putea citi ziarul în miez de noapte; Titanicul încă nu era lăsat la apă. Astăzi la emisiunea numită; „Ce dracu' ați văzut în weekend? - Ce calu' mă_si ați mai urmărit sau mâncat?!” vă prezentăm un extras din clipul câștigător premiat cu „Banana de aur”, clip din care vedeți doar o parte -știți cu copy-paste ce se întâmplă, în care un tânăr a crezut că poate trece fără ca să-l vadă nimeni. L-am văzut noi și vi-l arătăm acum. Avem și făclii, la lumina cărora nu se poate citi (umbla) voie-nevoie pe tabletă, dar avem reflectoare, căci pentru asta s-a inventat nocturna. Ca încheiere țin să precizez că primul serial din primul sezon de iarnă polară Tunguska II se amână pentru prima dată.

P.S. Aveți grijă cui lăsați camera, că la întoarcere, la descărcare, poate aveți vreo surpriză. Imaginile nu-mi aparțin, dar aparatul da.

Fidelis

Pe spinarea balenei Moby Dick

Fidelis, cuvânt respectat într-o epocă imperială, preluat apoi de toate lojele și partidele politice, enunțat ca patriotism, astăzi el se revede într-o oglindă strict casnică, familială. Fidel, cine-i fidel? Nu despre cel din Cuba vreau să scriu acum -cu toate că-i admir fidelitatea, fie ea deviantă (asta-i repede).

Fidel ar fi, să-ți fi tu însuți cititor, povestitor, dar și antrenor, dornic de viteză, de vânt.
A venit vremea când secunda este prețuită și paharul măsurat, toate se comprimă, anii trec repede.
Iubesc sportul, și cred că mai presus de el este doar conștiința, restul; cele citite, văzute, învățate, pot fi uitate repede într-un alzheimer ivit pe neașteptate, la toaletă te duce doar sportul, sau sportivul/sportiva.

Nu uitați  de mens sana in corpore sano, mă repet de fapt.
Trebuie să-ți înghețe puțin degetele, să ai febră musculară, să dormi buștean -ca niciodată, să dorești -ca niciodată, să vorbești -tot ca niciodată... poți asta în vârf de munte sau pe o plajă.

Habar n-am de ce am scris asta acum. Poate din pricina emoției călătoriei ce va urma. Eu nu am de fapt astfel de emoții, eu am impresia că doar ceva s-ar întâmpla. Vreun fulger poate în plină ninsoare.

Paul Rumsey - message

 

Hello,

I am happy for you to use my drawings, and I am pleased to see that someone has taken the time to look and understand the subjects.

The Egypt drawing began as a detail in a larger drawing called 'Dream of De Quincey', which was inspired by a passage in the book "Confessions of an English Opium Eater", where De Quincey describes his dream ..... 
"I was buried, for a thousand years, in stone coffins, with mummies and sphinxes, in narrow chambers at the heart of eternal pyramids."
You can see here... 

http://arteoscurodarkart.blogspot.co.uk/2012/12/paul-rumsey.html

And then a few years later I took this detail and made a picture from it.

Best regards,
Paul

_____________________________
Addenda
This message was sent after I ask for permission, for copyrights. :)

Paul Rumsey

http://www.angelfire.com/pa5/rumsey/SelfPortrait.jpg

AUTOBIOGRAPHY
http://www.angelfire.com/pa5/rumsey/gallery.htm

Things went wrong from the first hour of my first day at school. We were told to write our ABC. I wrote a couple of capital As, got bored and prompted by the shape turned the rest into a row of boats. I was drawing happily until I found the teacher standing over me. She said that babies couldn't be trusted with nice school books, so I would spend the rest of the week writing with chalk on a piece of slate.

Sitting in the corner, scratching away with the crumbling chalk, smirked at by my classmates, epitomised my school days. I developed a deep hatred for the teacher and for school in general. My attitude was resistance and defiance. Contrariness became a matter of honour and a pattern was set. My school work remained poor, while the drawings improved and became my one area of achievement. I was always bottom of the class but winning children's art prizes.

Egypt

Lecţia de anatomie a lui Rembrandt a intrat atât de mult în clasicismul reprezentării corpului uman încât a apărut chiar pe coperțile atlaselor de anatomie, cadrul ei artistic a decăzut astfel.

Egypt-ul lui Paul Rumsey reușește să integreze lumea mitologică a antichității egiptene în ritualul sacru al mumificării umane. Zeii sunt alături de mort, Horus este atent la Anubis, Sobek și Khepri stau aproape, iar Thoth devenit scrib, începe așternerea testamentului organic. Fiecare organ va avea locul lui de depozitare, fiecare organ va fi descris înainte de a fi mutat, astfel corpul golit, sărăcit de toate păcatele va fi liber.

Zeii veghează tot timpul, aici este reușita lui Paul Rumsey, un tablou laic de fapt. Este așa, pentru că abundența simbolurilor îl face pe privitor să se desprindă de acțiunea în sine și este pus că caute în alte registre înțelegerea și pătrunderea acțiunii.

Spre exemplu, Khepri - Scarabeul, zeu principal, este cel ce se ocupă cu renașterea, este cel ce veghează răsăritul de soare, este cel care acum se află la picioarele mortului, de acolo (racursi) poate vedea capul într-un unghi de meditație, unghi folosit și astăzi. Chiar Osiris poartă uneori pe cap un scarabeu, are legătură cu renașterea sa, cu bucățile corpului său împrăștiate în Delta Nilului de către Seth, pe care Isis le-a adunat, le-a întrupat, le-a înviat.

Jupiter lightning

Elfa celei fiind „al cincilea element”

Echidna

http://www.angelfire.com/pa5/rumsey/gallery9.htm

O mamă cu adevărat bună are mare grijă de copiii ei.
Echidna, femeia pe jumătate șarpe și cealaltă jumătate, superioară; femeie, este în desenul lui Paul Rumsey o mamă iubitoare. Atât de iubitoare încât își iubește și privește, cu mult drag, nepotul ei Sfinx-ul. Tot acest caz al celor patru frați-surori născuți de Echidna au un parcurs mitologic celebru. Ar trebui să ridicăm la rang de virtute monstruoasă, acele ființe care au participat la marea inaugurare a omului ca ființă înțeleaptă. Punct, ca să nu pomenim și de centauri.

Asistăm așadar, în grafica lui Paul Rumsey, la o tandrețe colțuroasă, la o sfâșiere demnă de cele mai mușcătoare gesturi, la acea iubire, pe care tot omul, amintindu-și de atavic, o pune pe seama animalicului, o face adânc cu frica de a nu o pune pe seama monstruozității. Îmi aduc aminte acum de marele Frank Herbert , când descria ființa născută repede, tot feminină, cu o descendență străin fremenă, dar adânc înrădăcinată în nisip, ca fiind monstruozitatea.

Ca o încheiere tandră, țin să amintesc că Echidna a avut patru copii. Am aflat asta dintr-o hartă ce descrie toată mitologia greacă.

Muzeul de Arheologie și Istorie Națională Athina, Grecia

Albert Camus on Nihilism

Happy Allen Ginsberg - new

http://salingering.tumblr.com/post/42845558973/happy-allen-ginsberg

 Poezia vine data viitoare!

Starea de asediu

http://artportraiture.blogspot.ro/2010/05/henri-cartier-bresson-albert-camus.html

Spectacol în trei părți

Lui Jean-Louis Barrault

Personajele

CIUMA
SECRETARA
NADA
VICTORIA
JUDECĂTORUL
SOȚIA JUDECĂTORULUI
DIEGO
GUVERNATORUL
ALCADELE
FEMEILE DIN ORAȘ
BĂRBAȚII DIN ORAȘ
GARDIENII
ÎNSOȚITORUL MORȚILOR

CUVÎNT ÎNAINTE

     În 1941, Barrault a avut ideea să monteze un spectacol privind mitul ciumei, care îl tentase și pe Antonin Artaud. În anii care au urmat, i s-a părut mai simplu să adapteze, în acest scop, marea carte a lui Daniel de Foe, Jurnal din anul ciumei. Realizaseră atunci schița unei puneri în scenă.

     Când a aflat că și eu urmam să public un roman pe aceeași temă, mi-a propus să scriu dialoguri pe baza acestei schițe. Aveam alte idei și, mai ales, mi se părea preferabil să-l uit pe Daniel de Foe și să revin la prima concepție a lui Barrault.

     Era vorba, în fond, de a închipui un mit care să fie pe înțelesul tuturor spectatorilor din 1948. Starea de asediu e ilustrarea acestei tentative, de care am slăbiciunea să cred că merită ca lumea să se intereseze.

     Dar:
      1. Trebuie să fie limpede că Starea de asediu, orice s-ar fi spus în această privință, nu e sub nici o formă o adaptare a romanului meu.

     2. Nu e vorba de o piesă cu o structură tradițională, ci de un spectacol a cărui ambiție mărturisită este să amestece toate formele de expresie dramatică, de la monologul liric pînă la teatrul colectiv, trecînd prin jocul mut, dialogul obișnuit, farsa și corul.

     3. Dacă e adevărat că am scris tot textul, nu e mai puțin drept că numele lui Barrault să fie pus alături de al meu. Acest lucru nu s-a putut face din motive care mi s-au părut întemeiate. Dar e de datoria mea să spun limpede că îi rămîn îndatorat lui Jean Louis Barrault.

[Albert Camus] 20 noiembrie 1948

Partea întîi

Prolog

[...]

Sfîrșitul prologului

[...]
PRIMUL CERȘETOR: Pomană, om bun, pomană, maică!
AL DOILEA CERȘETOR: E mai bine s-o faci cât mai degrabă decît niciodată!
AL TREILEA CERȘETOR: Nu înțelegeți!
PRIMUL CERȘETOR: Nu s-a întîmplat nimic, firește.
AL DOILEA CERȘETOR: Dar poate că se va întîmpla ceva.

Îi fură ceasul trecătorului

AL TREILEA CERȘETOR: Dați totuși pomană. Două măsuri de prevedere fac mai mult decît una.
[...]

Sfârșit

Albert Camus, Teatru, Rao, 1996,pag. 125-139, pe sărite.

Athina 2011 - Muzeul de Arheologie și Istorie Națională

Frații Cerber și Himera, vezi descendența

Analogia cunoașterii este o formă subtilă prin care reușim să înțelegem natura ființei noastre.
Am fost obișnuiți cu sensul anumitor cuvinte sau nume ce au penetrat adânc în mentalitatea noastră. Putem, asta numai dacă ne interesează, să stabilim alte pârghii pentru ceea ce ni s-a părut a fi evident în cunoașterea de zi cu zi. Cu alte cuvinte putem intra în hiper-realitate doar prin analogii.

Un labirint cu pereți-oglindă ne ne va arăta tot timpul ceea ce vrem să vedem; propriul nostru trup, ale acelora din jurul nostru, al lucrurilor ce ne înconjoară în general. Viața noastră este asemeni unui drum printr-un labirint plin de oglinzi. De aceea suntem atenți la ceea ce facem, la felul cum ne purtăm și răspundem de oglindirea noastră în societate. Sigur că sunt oameni care n-au dat și nu dau socoteală acestui fel de educație normală, au ieșit din labirint fiind mult mai liberi astfel. Prețul acestei hiper-libertăți se cunoaște și s-a transmis mai departe.

Sfinx-ul cel vestit

Antichitatea greacă are o zestre bogată de exemple, de mituri, prin care se transmite o cunoaștere bazată pe analogii. Personal n-am reușit decât să văd reflexia clară și să deosebesc lumina.

P.S. Termenul de hiper l-am împrumutat de la Baudrillard.

Al doilea psihopat

http://www.imdb.com/title/tt1931533/

O poveste în 45 de imagini din filmul Seven Psychopaths. 

Întrevedere

-Pentru că nu știm cum se naște sunetul,

presupunem că un cuvânt este mai scurt

dacă este șoptit decât dacă este strigat.

-Poate, cu siguranță că numai cel care îl aude

ne poate spune asta.

Dialoguri presocratice netraduse

Am fost invitat. Toate demersurile mele au dus la bun sfârșit dorința unei întrevederi. Nu voi fi primit în salon și nici la mansardă, grădina va fi locul dialogului. Frigul de afară sper să nu devină mai aprig. Grădina moartă, lipsită de culorile vieții, va fi pentru un timp decorul desfășurării emoțiilor noastre vorbite. Doamna M și-a dat acordul în măsura unui singur subiect, ar putea fi doar o relatare, o amintire. Nu cred că aș putea să mă regăsesc într-un astfel de subiect, de aceea -în lipsa spectacolului care-l fac amintirile cu iz de grandoare, voi fi mai rapid și mai introspectiv. Nu văd paloarea vie în povestea eroică a unui om în viață, a unui eveniment în care el se decupează clar. Lipsa oricărei interpretări ulterioare duce la căutarea unor martori și auzindu-i apoi pe aceia povestea devine o mare păcăleală.

Așadar ne aflăm în grădină, lângă noi un bazin gol ține de ecou, un piedestal în mijlocul lui ține o statuie, nu încerc să ghicesc ce reprezintă. La o masă de fier forjat, două scaune tremură de frig. Mă așez, apoi mă ridic, un domn îmi dă o pernă din burete, îmi pare că mi se lipește de fese. Apoi, iar mă ridic, pentru ca doamna să se așeze. A venit în urma mea fără ca eu să fi simțit asta.

Mă privește lung -cred că știe aproape totul despre mine, mă domină.
- Vreau să mă asigurați că nu vom discuta astăzi despre amintiri, despre gloria unor vremuri, despre gloria mea.

- Vreau la rândul meu să vă asigur că vom discuta numai despre amintirile mele, și m-am speriat imediat de spusele mele.

- Ce vă face atât de interesat să fiți interesant să vă povestiți trecutul?
- Doar farmecul că am avut parte de o copilărie fericită.

- Este un lucru rar în ziua de azi?
- Nu, nicidecum, dar este fericirea mea pe care vreau să v-o împărtășesc.
Într-un timp scurt am lămurit câte frunze mai avea pomul din spatele ei, nici nu era nevoie să număr. În schimb mă bucuram că această întrevedere îi stârnea curiozitatea și dacă aș fi așteptat mai mult era sigur că se va ridica... A făcut un semn domnului ce m-a condus prima dată pe mine. Transpiram. Am luat inițiativa.

- Am furat o scrisoare când eram de vârsta școlară, poștașul o pusese pe cutiile poștale ce erau lipite una de alta din casa scărilor, neștiind cui era adresată, negăsind destinatarul.
- ...
- N-am deschis-o niciodată. Este talismanul meu.
- Ați făcut un lucru necugetat, fiind copil, bineînțeles că vi se iartă, dar datorită acestei fapte, un lanț a fost rupt.
- Ar trebui să caut poate destinatarul, dar cum pot face asta fără să deschid scrisoarea?
Doamna M mă privi îndelung, sosi domnul cu o pătură groasă și o înveli bine. Eu deja tremuram de frig numai la vederea mițoasei.

- Doriți să beți ceva? Avem, ceai, lapte...
- Vreau o vodcă, și mare dacă se poate, aduceți și sticla, sau mai bine nu, poate mai faceți un drum, vă mai încălziți, eu nu pot încă; l-am interpelat eu pe domnul bun la toate.

Ieșirea mea verbală o făcu să zâmbească. Mi-am închipuit și nu a fost nevoie de atâta închipuire, când știam cât de frumoasă a fost femeia asta. Și este și acum.

- Pentru a afla ce se întâmplă pe pământ, zeii se metamorfozau în cele create de ei, lucrul acesta era extrem de simplu având în vedere că tocmai ei proiectaseră totul.
- Vă referiți la zeii antici greci? am întrebat eu repede.
- Nu numai, lumea este creată de o ordine exterioară ei, altfel n-ar mai exista interiorul.
- Ar trebui să fiu scrisoare deci, ca să-mi dau seama cui era adresată; dar pot asta?
- Acum este mai greu, atunci erați copil, prea mic, prea gingaș pentru a da piept cu dorințele oamenilor.
- Și dacă vă spun, acesta fiind secretul meu, că am ținut un jurnal, cu numele tuturor locatarilor, cu copiii lor, cu faptele lor, cu numerele de la mașină (aveau pe vremea aceea același tip de mașină), cu locul unde locuiau, cu... aproape totul.

- Domnule, dumneata vrei să mă intrigi, în fața unui asemenea jurnal polițist, nimeni nu poate face față!
A venit vodca. Pahar înalt, lichid trei sferturi, restul, până sus, gheață. M-am uitat sus și el se uita jos. „Ai ceva cu mine?” am gândit repede.

- Pot să doresc și o cafea? Am nevoie de-o linguriță.
Doamna zâmbi a doua oară și felul acesta de manifestare mă îmboldi să continui repede. Am băut ceva repede, noroc că gheața nu reușea să se topească.

- Am o hartă, nu o am cu mine, este prea mare pentru a fi transportată, ea explică jurnalul... sau invers?! adevărul este că mi-am pierdut ani din viață dezvoltând himera.

- Chimera, ființă mitologică antică grecească, origine ambivalentă; numai că zeii au mai reușit să se strecoare în conștiința noastră, în schimb titanii au murit demult. Vreți să reinventați felul eroic al cunoașterii?

Doamna M avea dreptate, întindeam o cursă, poate încercam să leg ceva, niște subiecte, simboluri, și dacă mă rătăcesc acum?

- Un labirint în care harta să fie felul de a reuși, de a cunoaște, de a ști. Este adevărat că ne trebuie un fir. Ne trebuie și o stare, indefinită... am luat o gură de vodcă cu bucăți de gheață pe buze.

A venit cafeaua. Cu lingurița am scos repede cuburile de gheață din paharul de vodcă. Am dat cafeaua repede pe gât. Era deja rece. M-am uitat în sus. Nu mai era nevoie, știam totul, știam cum vine furtuna, numai din privire știam totul.

- Continuați...
- Când povestesc, pun pe ascultător să privească într-o lunetă defectă, într-o optică a neprevăzutului, totul neclar și mărit, detalii multe și absența coeziunii.
- Cred că întrevederea noastră se termină aici, totuși am să las loc de următoarea.