Spre dictatura păcii - Epoca Edo

http://commons.wikimedia.org/wiki/File:Sekigaharascreen.jpg

Danielle Elisseeff

≪         Victoria familiei Tokugawa pe calea armelor

     Toți copiii japonezi au învățat la școală timp de cel puțin trei secole că bătălia cea mai importantă din istoria lor, care nu duce totuși lipsă de ele, este cea de la Sekigahara, din 1600. Ea s-a desfășurat într-una din acele trecători muntoase situate în actuala prefectură Gifu, care fac în prezent legătura dintre Kanto și Kansai, adică între Japonia de est și cea de vest. După calendarul occidental, era luna octombrie (20-21) și ploua. Peste 200 000 de oameni se băteau din răsputeri, în esență cu arma albă, de mai mult de douăzeci și patru de ore, bălăcindu-se în noroi, fără ca vreuna din tabere să poată câștiga un avantaj decisiv asupra celeilalte. De o parte se afla Ieyasu, iar de cealaltă parte fiul răposatului Hideyoshi, fiecare tabără având numeroși aliați, adesea dintre cei mai nobili. Lupta ar fi putut dura până la epuizarea forțelor angajate, dacă Ieyasu nu s-ar fi priceput să negocieze rapid în timp ce se lupta; după ce a obținut (pe 21 octombrie) ralierea câtorva daimyo, a căror trădare l-a afectat grav pe adversar, soarta bătăliei s-a schimbat brusc, aducându-i victoria.

     Cu aceeași prudență care nu i-a lipsit niciodată, el a confiscat în 1601 și le-a împărțit unor oameni siguri fiefurile care, dacă ar fi fost lăsate în posesiunea unor personaje prea puțin fidele familiei Tokugawa, le-ar fi putut da puteri periculoase. Ieyasu și-a făcut astfel socotelile și a hotărât să micșoreze numărul fiefurilor independente, pentru a evita inconvenientele unei fărâmițări prea mari și deopotrivă alianțele efemere și instabile pe care le favoriza existența acestora: de-acum, fiefurile nu aveau să mai constituie parcelele izolate ale unei puteri regionale personale, fie ea și minusculă, ci unități administrative unde urma să-și aibă sediul personajul desemnat să reprezinte guvernul central. În acest proces de raționalizare, de concentrare a sarcinilor administrative și judiciare, mii de soldați – ai căror mici vasali trebuia la rândul lor să opteze între a redeveni țărani sau a accepta o slujbă militară la un senior mai puternic decât ei – s-au pomenit fără lucru și fără stăpân, îngroșând astfel rândurile spadasinilor fără rost, aruncați brusc în afara sistemului, lipsiți de orice sursă de venituri și devenind astfel ronin: această tragedie a semisoldaților – sau mai exact a ne-soldaților în stil japonez – avea să inspire peste cincizeci de ani cele mai frumoase piese ale repertoriului teatral al capitalei shogunale, Edo.

http://www.newworldencyclopedia.org/entry/File:Tokugawa_1.jpg

     Oficial, Ieyasu a ținut să pară plin de mărinimie și măreție, așa cum îi impunea funcția de shogun pe care i-a atribuit-o împăratul în 1603, ca recunoaștere a talentului său. Pentru a-și dovedi generozitatea, Ieyasu i-a acordat în același an învinsului de la Sekigahara mâna nepoatei sale, încheind astfel o alianță matrimonială flatantă, reprezentând totodată un gaj de pace pentru Hideyori, a cărui situație, atât militară, cât și politică era la pământ; pentru Ieyasu era totodată un mod de a-și arăta mărinimia aducându-i un omagiu tatălui adversarului său, genialul și din fericire defunctul Hideyoshi. Cât despre fată, ea a fost transformată, ca toate moștenitoarele familiilor de vază, în ostatic politic. Anii au trecut în aparență liniștiți. A sosit totuși ziua cînd ineluctabilul s-a produs în cele din urmă: Ieyasu a considerat că Hideyori respectul cuvenit. Indiferent că a fost vorba de un pretext sau de o realitate, Ieyasu a găsit un motiv pentru a asedia castelul din Osaka, unde Hideyori avea, în urma bătăliei de la Sekigahara, domiciliu forțat.

http://omoroiyona.blogspot.ro/

     Împresurarea fortăreței a avut loc în plină iarnă (1614-1615), ceea ce constituia o raritate, o noutate tactică. Atmosfera nu mai dădea loc toleranței, atât politice, cât și religioase: în acea iarnă au fost distruse bisericile construite la Kyoto, la fel ca tot ce risca să împiedice funcționarea noii puteri. În scurt timp, Hideyori, retras în ultimele bastioane ale fortăreței sale în flăcări, nu a mai avut altă scăpare decât sinuciderea, iar Ieyasu a intrat în ruinele castelului pe care l-a incendiat până la temelii. Apoi, sentimentele și chiar legile rudeniei cedând întotdeauna în fața celor ale puterii și ale răzbunării, Ieyasu deloc tulburat, a pus ca fiul lui Hideyori – deci propriul său strănepot – care avea doar șapte ani, să fie decapitat, în timp ce sora acestuia, în vârstă de șase ani – deci strănepoata sa – era trimisă neîntârziat la mănăstire. Fantoma lui Hideyoshi probabil că s-a răsucit în mormânt: urmașii lui, pe care îi dorise și îi iubise atât de mult, nu mai existau și nu aveau să-i mai umbrească niciodată pe membrii familiei Tokugawa. Și totuși, în mod paradoxal, pe acest act de o violență extremă s-au întemeiat două secole și jumătate de regim aducător al unui beneficiu și mai rar în Japonia decât în alte părți: pacea.≫

Danielle Elisseeff, Istoria Japoniei, ed. Lucman, pag.129-132.

Power, Play, and Dialogic Imagination in Late Tokugawa Japan