Citindu-l pe Dino Buzzati la schi

Kapaonik (Serbia) - Ski Cafe „Skituljo” - Mali Karaman

episodul 1

„În rest, după o zi, plecă cu Soranza, prietenul lui, să schieze. Rămase o săptămână la Sestriere. Era acolo Dede, o fată de familie foarte bună, pe care o cunoscuse anul trecut la Cortina. Mergeau să schieze ziua întreagă. Laide nu existase niciodată.” *

episodul 2

„ — Atunci, spuse el, ne putem vedea?
  — Cum să nu? Vrei să ne vedem azi?
  — Azi nu pot. Merg la schi. Dar mă întorc duminică.
  — Ah... Bine, atunci îți telefonez luni.
  — La ce oră? 
  — La prânz.
  — De acord. La revedere! Și mulțumesc pentru telefon.
  — N-ai pentru ce. La revedere! spuse ea și lui Dorigo i se păru că distinge în vocea ei o nuanță de dezamăgire, ca și cum Laide ar fi sperat ca el să renunțe la schi numai ca s-o revadă imediat.” **


Dino Buzzati, O dragoste, Polirom, 2013, pag 37 jos,
idem, pag. 65 sus.

Viața ca o pârtie de schi - Jackie Chamoun

my hands, my foots...

Din mine celălalt caută geamănul. Este trist că suntem pe stânga, sau pe dreapta; pe față, sau pe spate; spre soare, sau spre umbră.
Sunt fericit că pot să vă scriu povestea mea, a mănușii pierdute în umbra deasă a brazilor. Povestea de dragoste a fetiței ce și-a pierdut mănușa pe telescaun, mănușa mâinii.

În viața fiecăruia există o clipă de neatenție, și clipa aceea naște (monștri) și alte închipuiri... precum mănușa lipsă.

Ori toate închipuirile de mai sus nu pot întrece suferințele mănușii lipsă, mănușii pierdute de pe telescaun. De aici povestea mănușii gemene ce își caută cealaltă pereche, soră.
Scriitorul a fost întrebat. De ce în romanul său accentul cade pe celălalt și nu pe cel ce petrece evenimentul. ( Atenție la verbul petrece ). Scriitorul (politicos fiind) a răspuns:

Am înțeles permanent în viața pe care am petrecut-o că un geamăn ar fi petrecut-o altfel; altfel alături de mine și altfel eu alături de el.
Ce ne lipsește? Este cel ce poate fi înaintea noastră și atunci când putem fi noi înaintea lui.
Michel Tournier în Meteorii a încercat asta, repede totul a căzut în derizoriul unei personalități homosexuale; de parcă ne-am trage-o singuri.
Povestea mea este un pic altfel. Este povestea unei încercări, a mâinii stângi împotriva celei drepte, a catargului înclinat, a vântului rostogolit, a valului răsucit. Este povestea unei călătorii a celor cinci degete în întregirea zecimală.

Sigur, că putem nuanța evenimentele personale a fiecăruia dintre degete, ca să nu pomenim de ceilalți, în oglindire, gemeni fiind; dar lucrul acesta ne-ar pierde timp din schiat, așa că mai bine citiți povestea.

O parte din Kopaonik

Stațiile de plecare

Din telescaunul cu 4 persoane spre pârtia 4 - Pančićev vrh

Stația cu 6 persoane - în spate Grand Hotel și Camelot Hotel

Altitudinea stațiunii Kopaonik este de 1770 metri.
Altitudinea maximă atinsă de stațiile de telescaun este de 2017 metri.
Lungimea totală a pârtiilor este de 62.000 metri.
Capacitatea maximă de urcarea a persoanelor este de 32.000.
Stații de telescaun și teleschi (ski-lift) este de 24.
Pârtiile ușoare (albastre) sunt în număr de 19.
Pârtiile cu dificultate (roșii) sunt în număr de 9.
Pârtiile dificile (negre) sunt în număr de 6.
Diferența de nivel maximă a unei pârtii este de 512 metri.
Lungimea maximă a unei pârtii este de 3.500 metri.
Lungimea pârtiei nocturne este de 450 de metri.
Lungimea pârtiei de schi fond este de 12 km.

Accidentul de ski

...ficțiunea măsii !

Eu mă mir, voi vă mirați?

Despre accidentul de schi de acum aproape o lună știe toată lumea. Veștile s-au suprapus cu zvonurile sau chiar cu minciunile.
O istorie nebănuită se născu repede din cauza unui accident de schi, ori nu asta așteaptă toată lumea?

Undeva în Vest, o echipă de cercetători inventară un aparat bazat pe infrasunete, prin care se detecta orice destructurare atomică a unui material supus unor șocuri imediate. Casca schiorului accidentat a făcut obiectul unui adevăr al acestui aparat.
Harpa este sistemul geostaționar compus din șaisprezece sateliți staționari deasupra pământului care gestionează vitezele corpurilor ce au viteze mai mari de 50 km/h. Din start omul, umbra sa văzută din satelit, a fost principial considerată obiect. Schiorul cu pricina nu a fost înregistrat deloc ca fiind purtător de vector cu o elongație tradusă de peste 50 km/h.

Din cauza acestui accident bizar, echipe de chirurgi și interniști din întreaga lume și-au dat cu părerea asupra acestui caz. Aparent nu exista nici o vină. Chiar și judecătorii de instrucție din arondismentul respectiv au refuzat în final să dea o vină clară cuiva, fie persoană, fie instituție sau firmă privată. Era vorba de un cumul de evenimente, și într-o conferință de presă, cineva a pomenit de lebăda neagră a lui Taleb, iar un călugăr iezuit prezent a râs.

Permanent  tabloidele emiteau noi știri despre soarta accidentalului și n-ar fi făcut asta, dacă persoana în cauză nu ar fi o celebritate. Din această celebritate s-au născut pe rând; frustrarea familiei, minciuna reporterilor, neputința medicilor, atitudinea celorlalți. Nici nu mai contează ordinea.

În momentul în care schiorul a putut fi transport, inconștient fiind, doctorii au luat decizia de-al muta într-o locație secretă. Familia a fost de acord. Locul a fost ales undeva în Nord, în preajma unui fiord. Și ca o răzbunare împotriva jurnaliștilor ce nu dădeau pace spitalului, asemeni unor lupi, medicii au adus un alt pacient în camera unde fusese schiorul. A fost adus un pacient din Sud.

Când unul dintre jurnaliști a reușit să ajungă în salonul respectiv, travestit într-o infirmieră, acesta a dat alarma media și ca niciodată, la ușile spitalului s-a îngrămădit lumea. Toți puneau întrebări despre schiorul care nu mai era de găsit. Purtătorul de cuvânt al spitalului a liniștit lumea spunând că pacientul a fost transportat undeva în Vest, poate chiar peste Ocean. Deruta creată de veste nu a reușit să-mprăștie imediat toate carele de reportaj din curtea spitalului, în câteva zile totuși, liniștea de dinainte reveni subtil. Și clădirea spitalului apărea ca de obicei sumbră și anonimă.

Doi reporteri mai glumeți, doriră totuși să știe cine este personajul anonim ce a luat locul schiorului și asta poate numai din dorința de a mai scrie cu ironie un nou articol. Astfel au aflat că bătrânelul venea din Sud de lângă orașul ce străjuia vărsarea marelui fluviu. Era printre puținii eroi ce mai trăiau, trecuse prin războiului mondial fiind pilot. Suferea de o aritmie gravă cumulată cu o tensiune intracraniană crescută a cărei cauză se dovedea a fi necunoscută încă.

Astfel reporterii au dat fuga acasă la el și cu acordul nepoților au reușit să cotrobăie podul și să găsească documente inedite din timpul războiului, ba chiar caiete întregi scrise de acesta, reprezentând o memorialistică ce aducea mai mult a un tratat de filosofie. Publicare unor fragmente au stârnit emoții în rândul publicului.

Așadar ne întoarcem din nou la spitalul cu pricina, unde zilele aglomerate și lipsa locurilor de parcare revin, unde întrebările sunt la ordinea zilei. Se dorește un interviu în direct, se fac presiuni mediatice, se amenajează un studio la etajul cinci, foarte aproape de salonul pacientului, devenit acum celebru.

Bătrânelul poate răspunde în direct, în capul oaselor, în pat, sprijinit de spate...

„Binele, ca opoziție față de rău, ne surprinde numai în momentul în care ne cuprinde; de aceea restul celorlalte, ca plăcerea, dorința ... parvin repede, confuzia fiind totală.
În lipsa Binelui ar trebui să fie Răul, dar nu este nimic, este doar plictiseala și monotonia; Răul de care vorbim tot timpul este o sfidare, căci el de fapt nu există și faptul că-l inventăm este o dovadă a neputinței noastre de a face Bine.
Răul acela nevăzut și greu, ce ne bântuie, ce ne doboară de fiecare dată, este vidul...”

Astfel s-au născut o serie de emisiuni, ce au grupat veștile dintr-o lume demult apusă, cunoscută doar pentru foarte puțini. Moșul a ajuns celebru.

Undeva în Nord, schiorul a murit într-o primăvară. Lumea l-a uitat, familia nu, și dorința ei a fost doar în privința venirii unor vremuri în care vreunul dintre nepoți, dacă vor fi, să-i povestească viața, așa cum el la rândul său a aflat-o de la părinții lui.

Unii oameni mor pentru a deveni celebri, alții suferind de această boală pe parcursul vieții mor într-un mare anonimat. De fapt pentru fiecare merită scrisă o carte, pomenit într-un loc, la o dată, cândva, tot timpul.
Eu din Est vă scriu aceste rânduri.

Lumea prin ochelari de schi

Pârtieeee!

Fidelis

Pe spinarea balenei Moby Dick

Fidelis, cuvânt respectat într-o epocă imperială, preluat apoi de toate lojele și partidele politice, enunțat ca patriotism, astăzi el se revede într-o oglindă strict casnică, familială. Fidel, cine-i fidel? Nu despre cel din Cuba vreau să scriu acum -cu toate că-i admir fidelitatea, fie ea deviantă (asta-i repede).

Fidel ar fi, să-ți fi tu însuți cititor, povestitor, dar și antrenor, dornic de viteză, de vânt.
A venit vremea când secunda este prețuită și paharul măsurat, toate se comprimă, anii trec repede.
Iubesc sportul, și cred că mai presus de el este doar conștiința, restul; cele citite, văzute, învățate, pot fi uitate repede într-un alzheimer ivit pe neașteptate, la toaletă te duce doar sportul, sau sportivul/sportiva.

Nu uitați  de mens sana in corpore sano, mă repet de fapt.
Trebuie să-ți înghețe puțin degetele, să ai febră musculară, să dormi buștean -ca niciodată, să dorești -ca niciodată, să vorbești -tot ca niciodată... poți asta în vârf de munte sau pe o plajă.

Habar n-am de ce am scris asta acum. Poate din pricina emoției călătoriei ce va urma. Eu nu am de fapt astfel de emoții, eu am impresia că doar ceva s-ar întâmpla. Vreun fulger poate în plină ninsoare.

Detaliu - Clopotul de sticlă

≪ Stăteam în vîrful pistei de schi de pe muntele Pisgah și mă uitam în jos. N-aveam niciun motiv să mă aflu acolo sus. Nu mai schiasem niciodată în viața mea. Totuși, mă gîndeam să mă bucur de peisaj cît mai aveam prilejul să o fac.


În stînga mea, cablul de teleschi depozita schior după schior pe piscul acoperit de zăpadă care, bătătorită de atîta traversare și retraversare și ușor topită de soarele amiezii, se întărise acum pînă căpătase consistența și luciul sticlei. Aerul îmi pedepsea plămînii și sinusurile, aducîndu-i o claritate vizionară. [...]


Trăgîndu-mă spre buza culmii, mi-am înfipt vîrfurile bețelor în zăpadă și mi-am făcut vînt într-un zbor pe care știam că nu-l pot opri prin iscusință sau printr-un act tardiv de voință.
M-am îndreptat direct în jos.
Un vînt tăios, care se ascunsese pînă atunci, m-a izbit din plin în gură și mi-a ridicat părul la spate, făcîndu-l să fluture orizontal. Eu coboram, dar soarele alb nu se ridica deloc. Atîrna peste valurile suspendate ale dealurilor, un pivot impasibil, fără de care lumea n-ar fi existat.


Un punct mic din corpul meu zbura spre el, răspunzîndu-i. Simțeam cum mi se umflă plămînii de năvala peisajului -aerul, munții, oamenii. Mă gîndeam:
- Așa e cînd ești fericit.≫


Sylvia Plath, Clopotul de sticlă, Polirom, 2003, pag.115-116,118-119