De altundeva oamenii-corăbii

Plaja pietroasă de la Perati

Din toată călătoria lor, din toată cunoașterea împărtășită, s-au păstrat trei artefacte. Astăzi studiate pe rând, la coadă, în toate toate muzeele lumii. Au fost găsite pe rând -nu în ordinea aranjată; o ramă de ochelari, o carcasă -partea superioară, de ceas electronic și o cheie, încă nedefinită precis a cărei încuietori.

Toți cei care analizând la prima vedere obiectele pierdute, au bănuit ca fiind zestrea popoarelor mării, alții ca fiind obiectele lui Oannes, o parte din cercetători, bănuindu-l chiar pe Ulise.

„Există la începutul secolului al XVII-lea o interesantă discuție privind sursele cunoașterii. Întrebarea umaniștilor este: de unde aflăm mai multe, din cărți sau din călătorii? Erasmus sau Lipsius elaborează un răspuns ce pledează în favoarea cărților. În De Constantia, un tratat care s-a bucurat de mare succes în Anglia secolului XVII-lea, Lipsius argumentează calitatea superioară a cunoașterii obținute din cărți și pledează în favoarea unei vieți întemeiate pe lectură. Odată cu Bacon, balanța pare să se încline în favoarea studiului naturii. Așa spun, cel puțin, manualele care-l clasifică pe Bacon printre întemeietorii empirismului. În fapt, lucrurile nu stau chiar așa. Bacon însuși este destul de aproape de spiritul umanist. De pildă, într-o serie de scrisori care conțin sfaturi privind modul în care putem învăța din călătorii, scrisori trimise Ducelui de Rutland, Bacon subliniază, asemenea lui Lipsius, pericolele călătoriilor și avantajele cărților. Ecourile acestei discuții se mai aud încă la Descartes, în prima parte a Discursului asupra metodei.” *

≪Și chiar dacă acela care călătorește într-o țară străină cunoaște, de regulă, mai multe cu ochii săi decât cel care stă acasă și află despre ea din relatările călătorului, totuși ambele căi duc la constituirea unei cunoașteri comune, cu un anumit grad de certitudine pentru amândoi.≫ (Francis Bacon, Noua Atlandită, vezi *)

≪De la vârsta de zece ani tânărul Leopardi se închide în biblioteca părintească. Iese de acolo un deceniu mai târziu, cocoșat, ftizic și acrit; nu mai era decât un „sepulcru ambulant”, pe jumătate orb. Dacă Pascal lăsa moștenire posterității tulburarea confuză a Cugetărilor sale, Leopardi abandonează în mâinile noastre, cu Zibaldone, jurnalul său intelectual, fragmente dintr-o confesiune pe care ar fi vrut să o numească Enciclopedia lucrurilor inutile.

Schopenhauer, pentru care orice biografie este o patografie, prețuia mult mesajele de condoleanțe pe care Leopardi și le adresa lui însuși: „Deriziunea și mizeria existenței noastre, iată tabloul pe care-l trasează în fiecare pagină a operelor sale, și totuși cu o așa diversitate de forme și túrnuri, cu o așa bogăție de imagini că, departe de a plictisi vreodată, suscită de fiecare dată interesul și produce emoția.”

Schopenhauer insista astfel pe ceea ce este esențial la Leopardi, mai exact: că în opera de artă, chiar și neantul prinde viață. Arta nu disecă decât pentru a ne deschide inima și a o însufleți.

Leopardi distingea trei categorii de oameni. Prima, rasa oamenilor fericiți, pentru care lucrurile au mai mult spirit decât materialitatea: totul vorbește inimii și imaginației lor, ei își urmează elanurile sufletești. A doua, cortegiul oamenilor obișnuiți: în ochii lui, lucrurile au materialitate, fără a avea deloc spirit. În sfârșit, ultima categorie, cea mai funestă, acelor mai mizerabili: pentru ei, lucrurile nu au nici materialitate, nici spirit, ci sunt toate zadarnice și golite de substanță.

Leopardi își petrece sfârșitul vieții plimbându-se prin Napoli, pe versanții Vezuviului. Când îl copleșea oboseala, se instala pe terasa unei cafenele, degustând băuturi și gândindu-se că totul este nebunie pe această lume, în afară de a te abandona nebuniei... Adeseori era auzit șoptind: „Dacă aș deveni nebun în acest moment, cred că nebunia mea ar face să rămân mereu așezat, cu ochii larg deschiși, cu gura căscată, cu mâinile între genunchi, fără să râd, să plâng sau să mă mișc, dacă nu aș fi obligat, din locul unde mă aflu.” ≫**

Spre liceu (spre vârsta respectivă), în plimbările mele de la Păltiniș, o dată pe săptămână, plimbări care niciodată nu s-au intersectat cu cele ale lui Noica, eu fiind prea mic, Noica prea mare și păzit; am văzut la chioșcul din stația de autobuz o carte pe a cărei copertă era bustul unui bărbos. A doua zi, după rugăminți fierbinți am primit banii de la mama și am alergat să cumpăr unicul exemplar (aflat acolo) din Odiseea lui Homer. Am alergat de la Șanta, căci noi acolo stăteam de câteva ori pe lună, la cinci km de stațiune, prin bunăvoința șefului de Ocol Silvic.

De fiecare dată, o dată la câțiva ani, urc la Păltiniș și opresc pe stânga, mai urc puțin spre fratele Alexandru, văd crucea și mă închin lui. Poposesc în parcarea lată unde nu mai întoarce decât rar vreun microbuz și printre gratiile subțiri ale ghioșcului ruginit, ghicesc marile păcăleli ale acestui ev.

Am decis că este mai bine să călătoresc, și ar fi și mai bine dacă mi-aș cumpăra o barcă.

______________________________
* Francis Bacon, Noua Atlantida, Nemira, 2007, nota 183, pag 113,
** Roland Jaccard, Tentația nihilistă, Bastion, 2008, pag 78-79.