Podul de a fi

Călătorul ne-a spus povestea datorită căreia el a ajuns la noi. Este povestea „Podului neterminat”.
Pe malul unui râu de pe un tărâm îndepărtat, familia lui Tepe s-a oprit. Tepe a privit râul învolburat, cuprins parcă de o panică identică cu a lui și atunci Tepe a hotărât să rămână acolo. Acolo Tepe a construit o casă mare pentru ca cei trei copii să crească în voie. După un timp nevasta lui Tepe a mai născut ceva copii, cam vreo cinci, așa, din timp în timp.

Râul nu era foarte mare, cu ușurință vedeai celălalt mal, dar Tepe niciodată nu a îndrăznit să-l traverseze. Avea de toate pe malul său și dealul pe care clădise casa îl proteja de vijelia tumultuoasă a fiecărei primăveri. Iarna râul nu îngheța niciodată, sau cel puțin de când era Tepe aciuiat acolo împreună cu familia nu văzuse asta.

În schimb Tepe, văzu într-o zi ceva mișcare pe malul celălalt. Un altul ca el, venind dintr-o direcție opusă, începu parcă pregătirile pentru a construi o casă. Acesta îi făcu cu mâna. Tepe se făcu că nu-l vede.

Am dori ca universul strâmt în care trăim să nu se schimbe, și nici noi să nu ne schimbăm. Tepe nu observă cât de mari au crescut copiii lui și se obișnui la greu cu gândul că dincolo de râu cineva își făcea o casă. Nevestele mai vorbărețe, când ieșeau la spălat, începuseră să schimbe câteva vorbe. Acestea se petrecură după ce una dintre ele începuse a cânta, cealaltă imediat, a început și ea să-i țină isonul. Limbile erau necunoscute pentru fiecare în parte, cuvintele loveau curentul râului și se prefăceau în stropi de apă. Apoi a început mimica, gestul și dansul, bucuria și plânsul. Cuvintele, este adevărat, au venit mult mai târziu.

Într-o zi, după mulți ani, nevasta lui Tepe îl rugă să facă ceva, să facă astfel ca o funie să ajungă pe malul celălalt. O funie pe care să poată circula un coș de-o parte și de alta. Tepe, ambițios din fire, făcu în câteva zile o balistă, care aruncă o săgeată cu funia prinsă de ea. Nu reuși din prima, dar reuși în final. Celălalt bărbat instală un scripete și prinse capătul funiei pe după el. A doua zi, Tepe găsi capătul funiei la el pe mal. Făcu și el un scripete și înnodă funia.

Ani în șir un coș circula de la un mal la celălalt cu alimente, cu obiecte făcute de fiecare în parte, cu cadouri. Tepe, învățat de nevastă-sa, pricepea deja din cele ce se petreceau pe malul celălalt. Se poate presupune limpede că și celălalt bărbat de pe malul celălalt era la fel de informat.

Când copiii au ajuns la vârsta maturității, deja se punea problema ca familiile să se viziteze, dar nu știau să facă o barcă, așa că se hotărâseră să facă un pod. Multe funii au traversat râul, fiind susținute de data aceasta de turnuri înalte de piatră pe fiecare mal. Încet, o punte de lemn aeriană, reuși să unească cele două familii.

Când șefii celor două clanuri se cunoscură, știau deja cuvintele cu care să se înțeleagă. Apropierea a desăvârșit de fapt entropia și în prima seară, când Tepe (luându-și inima-n dinți) a ajuns pe malul celălalt, a băut un lichid ce parcă i-a luat mințile. Tepe s-a luat la harță cu gazda și ajungând mai târziu acasă, a dărâmat turnul lui, puntea căzu în apă.