Dușmanii cerului

muncitor cu picamer penetrând acoperișul unui garaj deja prăbușit

Într-o poveste chinezească, un nobil de prin sud, talentat nevoie mare în ale vânătorii, dorește ca în camera de vază, acolo unde-și primește supușii, să deseneze pe perete un tigru, un imens tigru dacă se poate. Pentru cel ce va reuși să vadă asta, toată viața lui nu va fi nevoit să muncească fiindu-i pregătit un contract de rentă viageră cum am spune noi, în schimb dacă imaginea nu reprezintă ceea ce dorește înaltul nobil să creadă că a făcut, criticului i se va tăia capul.

Atrași mai ales de promisiune, mulți pictori și-au pierdut capul, nobilul nefiind mulțumit deloc de explicațiile lor în care marea felină își făcea loc în camera de vază. Așa că această sală, am putea scrie, a rămas încărcată cu marele desen nimeni neștiind ce este cu adevărat.

După un timp, nu mare, un pipernicit de chinez promite că va ști dacă acolo este cel mai mare tigru și chiar știindu-și pedeapsa în caz de nereușită, se apucă îndată de lucru la îndemnul fericit al gazdei. După o lună, străduindu-se în spatele unui paravan, astfel încât munca sa să rămână voalată de orice privire curioasă, micul pictor își începe perorația în largul unei adunări, strânse ad-hoc de nobil. Dar lumea rămâne uimită atunci când aude explicațiile. Neînțelegând nimic, nimeni nu poate scoate nici măcar un șuierat, toate privirile sunt ațintite asupra marelui dregător.

Nobilul atotputernic privește și el uimit și nevenindu-și să creadă ochilor, îl întreabă calm pe micul chinez ce a îndrăznit să-i murdărească zidul:

- Te temi?
Micul pictor răspunde încet:
- Da.
- Eu mă tem? întrebă din nou nobilul, asezonând viitoarea acțiune prin aceste interpelări.
- Da, spune mai încet micul pictor.
- De cine mă tem?
- De zei, reia repede umil pictorul cu o voce curajoasă.

- Zeii, zeii de cine se tem? mută din mâini o piesă de șah imaginară marele dregător.
- Zeii se tem de vânt, enunță la fel de repede interlocutorul.
- Vântul de cine se teme? din nou vine întrebarea nobilului.
- De ziduri mărite, de obstacole...
- Și zidurile de cine se tem? pistonează din nou gazda.
- Zidurile se tem de șoareci, căpătă curaj deja micul chinez.

- Dar șoarecii de cine se tem?
- Ei bine, șoarecii se tem de cel pe care l-ați desenat pe perete, speriat spuse și nevenindu-și să creadă cele emise, slujitorul se lăsă umil în genunchi.
- Știu că am desenat o biată pisică, dar nimeni nu a încercat să-mi sugereze așa cum ai reușit tu, toți au fost atât de sinceri încât și-au pierdut capul. Se pare că tu meriți premiul.

Sursa acestei povești este dintr-un volum bpt de povești ale Orientului Îndepărtat, nu mă întrebați care, că nu mai știu.

Moartea Marelui Reporter

Marți, orele 10 dimineața.

Marele Reporter a primit un telefon anonim -cum primea el de obicei. La rândul său a dat și el câteva telefoane. Prima mașină care a sosit în fața vilei sale, a fost Buick-ul argintiu, apoi duba albastră și apoi camionul-macara, cumpărat special pentru reportaje ce necesitau o vedere de ansamblu, mai ales de la înălțime.

Din duba albastră, Marele Reporter a filmat marile sale dezvăluiri asupra consilierilor ce puneau la cale tot felul de tertipuri care să ducă la îmbogățirea lor rapidă. Cu ajutorul macaralei a plasat microfoane omnidirecționale în arborii de lângă vilele judecătorilor, de unde a aflat cum plăteau și reușeau bogații orașului să câștige procese rapid privind ipotecile puse asupra celor ce dețineau anumite terenuri cheie în oraș.

În fine, în Buick au fost înregistrate convorbiri între comercianții ce doreau să se înțeleagă asupra prețurilor ridicate, între amanții de pe diferite scări sociale, între asociații veroși ai multor firme dubioase, între avocați ce lucrau cu procurorii și multe alte fapte date în vileag.

Toată lumea știa că Marele Reporter, prin veleitățile sale, prin capacitățile sale, a reușit să pună ordine în oraș. Astăzi Buick-ul lui era taxi, vopsit în galben, mâine, cu aripioare pe aripile din spate și vopsit în roz, era mașina mirilor. La fel cu duba și cu macaraua mobilă, adevărați spioni aparent nevăzuți. Astăzi lucrau la linia de curent electric, mâine la canalizare, poimâine duba împărțea pâine săracilor, era vopsită-n alb; macaraua își pierdea timpul în gară mutând marfă între vagoane, de acolo vedea multe și auzea și mai multe.

O liniște dubioasă se așternu peste oraș. Frica unui lucru făcut aiurea, sau fără responsabilitate, apăsa asupra făptuitorului. Apăreau astfel autodenunțări; zugraful care a dat cu var peste priza electrică, șoferul ce a ocolit sau vânzătorul de zarzavaturi ce a cântărit și pământul de pe morcovi. Oamenii doreau să facă numai fapte bune, dar ele de multe ori nu ieșeau precum au plănuit; podul a căzut la viitură, o antenă a zburat de pe o casă și s-a împlântat într-o babă, umbrela babei a luat-o vântul și a produs un scurt-circuit pe liniile aeriene de curent electric. Au fost arestați, atât cel ce a fabricat umbrela cât și cel ce a turnat stâlpii de beton vibrat cu ajutorul cărora s-au instalat liniile aeriene de transport al energiei electrice în oraș. Asupra acestora, în afara celorlalți a planat mult ideea unei înțelegeri tacite, ea nu a fost dezvăluită nici astăzi, dar bănuiala a făcut pe mulți jurați să dea dreptate procurorilor.

Orașul se îndrepta încet spre o ordine deplină. Nici găina nu mai făcea ouă fără ca și cocoșul să cânte. Cocoșul nu cânta aiurea și soarele nu răsărea când vroia el. Nici ploaia nu venea nechemată, la fel ca trenul, trebuia anunțată. În închisoare erau deja doi meteorologi.

Marele Reporter dezvăluia totul. A picat chiar și înțelegerea șobolanului cu șoarecele, a vulpii cu lupul, oamenii deja erau pe planul secund. Marele Reporter aranja deja natura. Cât efort, câtă durere, de aceea îl apuca din când în când durerile de inimă. Ducea mâna pe piept și se plângea că-i singur și că numai el duce totul și că fără el totul se duce de izbeliște. Armata de sclavi se ruga să nu-i lase singuri că ei nu mai știu ce să facă, etc.

Tot orașul era cu Marele Reporter, știrile lui erau sughițate de copii în fașă, nici sânul mamei nu mai dădea lapte dacă nu apărea la știri fără ceva senzațional. În timp senzaționalul a rămas la pomul uscat ce a înfrunzit după un an sau la norul ce a acoperit în sfârșit luna. Un om ce a băut toată viața cinci litri de bere pe zi avea acum constipație, o găină nu mai oua, un cocoș nu mai cânta.

O celulă de criză s-a instituit în oraș fără știrea lui: Marele Reporter trebuia să moară!
Cum?!

Asasinatul a ieșit repede din discuție, medicamente ce puteau să-i provoace moartea? nicidecum, mai ales cu armata de medici de lângă el. Un accident? poate o rachetă termonucleară care să distrugă și orașul și pe toți odată.

Totuși, marți dimineața cineva a dat telefon și la receptor s-a auzit cum dă o adresă exactă și dezvăluirea unui eveniment grozav. Telefonul îi era adresat Marelui Reporter pe numărul lui special de urgență. Care,la rândul său a dat și el câteva telefoane. Prima mașină care a sosit în fața vilei sale, a fost Buick-ul argintiu, apoi duba albastră și apoi camionul-macara, cumpărat special pentru reportaje ce necesitau o vedere de ansamblu, mai ales de la înălțime.

La ora 10 și jumătate erau (toți) pe pod. Pe pod era multă lume. La telefon i se comunicase că va avea loc o sinucidere a primarului orașului undeva în zona podului de peste râul ce traversa orașul.
Buick-ul s-a avântat primul în intersecție, semaforul nu conta, dar din stânga și dreapta două camioane s-au lipit de portiere, cât pe-aci să strivească limuzina, în spate nu mai putea da, că era duba și în spatele dubei macaraua și spatele macarelei alte mașini și tot așa.

Podul blocat de lume. Marele Reporter a deschis geamul și tot întreba ce se întâmplă și lumea se văita și dădea din cap. Marele Reporter ducea mâna la inimă. Mai apoi s-a auzit un strigăt, o bufnitură, un pleoșc...

Marele Reporter tot întreba ce se întâmplă și lumea deja își smulgea părul din cap. Marele Reporter mai ducea și cealaltă mâna la inimă. Mai apoi s-a auzit o împușcătură și iar un strigăt și Marele Reporter a scos mâna pe geam și dădea din ea făcând semne, cei din spate făceau și ei, toată lumea făcea semne. Marele Reporter a făcut infarct. Totul pe seama evenimentului la care nu putea asista, pe care nu-l putea prelucra, materializa. Inima lui a făcut poc ca o împușcătură și răsuflarea lui a icnit ca un strigăt.

Afară pe râu, sub pod, apa curgea la vale așa cum o făcea de sute de ani sau poate de milenii, pe margine, cetățenii se simțeau bine, beau bere sau vin, mâncau ceva sau se uitau, toți participau la un spectacol dat în onoarea Marelui Reporter. Pe apă nu întâmpla nimic, nici pe pod, nici sub el. Toți au venit că se dădea o bere și un mic pe gratis. În final totul a ieșit ieftin, Marele Reporter a murit chiar repede, după moartea lui știută, cetățenii au plătit berea și micii.

Articol semnat de Micul Reporter.

Universalitate și universal

Torțe pe Nordica, Muntele Mic

19 ianuarie 1971; Cioran notează:

„Conversație la telefon cu S. St. despre români. Constatăm că nu există nici măcar o singură operă universală produsă de compatrioții noștri. Poeți, da; nu însă și prozatori. Nici un roman important, semnificativ, nimic în nici un domeniu, nici un muzician, nici un filosof, nici un...

S. St. spune că lucrul acesta se datorează faptului că românului îi lipsește convingerea, că trăiește în simulacru. Îi răspund că nu i se cer convingeri, dar că mai grav este că-i lipsit de obsesii. Dostoievski este o sumă de obsesii; -numai dacă ești bântuit de ceva ajungi să ai un univers al tău și să-l proiectezi apoi în afară, adică să faci o operă. Fără obsesii nu există decât capricii. Asta și este românul: o sumă de capricii. Dacă ia totul în derâdere, e pentru că, el însuși nefiind nimic, nu-și poate închipui că altceva face mai multe parale decât el. Și de vreme ce nimic nu are realitate pentru el, ce ar putea să-l obsedeze? Nimic nu merită această demnitate, nimic nu merită osteneala atenției, a examinării, a gândului statornic, insistent, orbit. Nimicul universal este climatul în care trăiește, este fundamentul metafizic al existenței sale cotidiene.” *

Răsărit de soare spre Buziaș

Mai departe am surprins altceva:

≪Pînă acum circa douăzeci de ani [autorul, Stephen W. Hawking scrie acestea în anul 1988 n.m.] s-a crezut că protonii și neutronii erau particule „elementare”, dar experimentele în care protonii se ciocneau cu alți protoni sau electroni cu viteză mare arătau că ei erau formați, de fapt, din particule mai mici. Aceste particule au fost numite quarci de Murray Gell-Mann, fizician la Institutul Tehnologic din California, care a cîștigat premiul Nobel în 1969 pentru lucrările sale asupra acestora. (Originea numelui este un citat enigmatic din James Joyce: „Three quarks for Muster Mark!”. Se presupune că cuvîntul quark se pronunță ca și quart dar cu un k la sfîrșit în loc de t, pronunțîndu-se de obicei astfel încît să rimeze cu lark.)

Există mai multe varietăți de quarci: se crede că există cel puțin șase „arome” pe care le numim sus (up), jos (down), straniu (strange), fermecat (charmed), bază (bottom) și vîrf (top). Fiecare aromă apare în trei „culori”: roșu, verde și albastru. (Trebuie subliniat că acești termeni sînt doar denumiri: quarcii sînt mult mai mici decît lungimea de undă a luminii vizibile și deci ei nu au o culoare în sensul propriu al cuvîntului. Rezultă că fizicienii moderni par să aibă moduri mai imaginative de numire a noilor particule și fenomene - ele nu se mai limitează la limba greacă!) Un proton sau un neutron este format din trei quarci, cîte unul din fiecare culoare. Un proton  constă din doi quarci sus și un quarc jos; un neutron conține doi quarci jos și unul sus. Putem crea particule făcute din ceilalți quarci (straniu, fermecat, bază și vîrf), dar toate acestea au o masă mult mai mare și se dezintegrează foarte rapid în protoni și neutroni.

Știm acum că nici atomii, nici protonii și neutronii din atomi nu sînt indivizibili. Astfel, problema este: Care sînt adevăratele particule elementare, cărămizile de bază din care este făcut totul? Deoarece lungimea de undă a luminii este mult  mai mare decît dimensiunea unui atom, nu putem spera să „privim” în mod obișnuit părțile unui atom. Avem nevoie să utilizăm ceva cu o lungime de undă mult mai mică.≫ **

Ceață pe Munții Țarcu

Pentru Eugen

Trepăduș Vasile este monitor de schi, locuiește în Ruieni, din casa lui, aflată pe deal, se vede Turnul lui Ovidiu. Povestea lui este binecunoscută de toți și face parte deja din folclorul local. Evenimentele s-au petrecut doar cu câțiva ani în urmă undeva pe Muntele Mic, pe versantul vecin cu Țarcu, în luna februarie.

Trepăduș Vasile este un om simplu, crescut în țarina locului cu o brumă de carte, neștiind nimic mai mult decât a putut să-i ofere o școală primară și religia ortodoxă. Vasile nu este un practicant și nici nu crede în preoți, dar se teme de Dumnezeu și de natură, el despărțindu-și așadar teama în cele nevăzute și în cele văzute. Vasile nu este căsătorit și mama lui are grijă de el, nu este unicul fiu, numai că restul au plecat din sat, la oraș sau chiar în alte țări. Trăiește vara din munca la câmp și iarna învață copiii să schieze de la cele mai fragede vârste. Munca lui este deci împărțită și ea în două, iar contrar obiceiului locului, iarna câștigă cel mai mult, chiar foarte mult.

Într-o după-masă, pe pârtia lină, cea pentru începători, o ceață înghiți repede teleski-ul, parcarea din apropiere și se arunca acum spre vârf; mai târziu, jos la bază, unul dintre copii era de negăsit. Vasile plecă pe schiuri să-l caute ciulind urechea în așteptarea fluierului pe care fiecare copil îl avea la el în mod obligatoriu. În tăcerea umedă a ceții, sunetele trec prea repede și ecourile formate le deformează direcția. În lumina păstoasă pe care ceața o are, văzul este cuprins de teamă și lucrul acesta îl îngrijorează cel mai tare pe Vasile, teama de natură și lipsa unui ajutor divin. În două ore a ocolit prin vale toată zona, obosit, transpirat, disperat, începe să vadă culori și fiecare culoare avea mirosul ei. Alege o culoare și încearcă să-i dea de origine, a mai alergat el vara după curcubee, dar acum sigur era altceva, cel puțin așa credea. La câteva minute de mers, găsește copilul. Fluierul, plin de zăpadă, înghețat nu mai putea scoate nici un sunet, erau foarte aproape de locul de unde plecase, dar ceața îl înșelase.

Vasile nu povestește la nimeni ce s-a întâmplat, iar copilul nu și-a dat seama de timpul trecut. A doua zi, în momentul când ceața revine, Vasile duce copiii la cabană și iese pe pârtie, coboară pe partea cealaltă, spre vale, gonește și schiurile prind scântei, prind pietre. Obosit, urcă din nou, și din nou, apoi apar culorile, mirosurile, vin de sus, de jos, unele se învârt ca ceasul, altele se opresc o clipă. Vasile cade, sar schiurile, sare și casca cu ochelari. Cu fața plină de zăpadă începe să râdă și întorcându-se pe spate, cu fața în sus, ridică mâinile spre cer. Apoi, plânge.

Vasile

Ziua ce veni, fu plină de soare și serbările erau în toi. Copiii zburdau fericiți. La prânz ațipi puțin și spre după-masă, mai trase o tură cu ei. Soarele ardea Semenicul, apunea.
Pe pârtia cealaltă, pe Nordica, începea balul mascat. Vasile s-a dus Tigaie, la o terasă închisă și se-mbătă brusc. Când ieși afară, culorile îl amețiră și mai tare, lumea dansa, striga, de parcă era ultima zi înaintea sfârșitului lumii. În fața lui o tânără ce purta o mască asemeni unei zeițe, se rotea ca un titirez. De ce i se părea atât de cunoscută?

Nu căzu fata, căzu Vasile, căzu de la atâta rotit și fata îl ajută să se ridice. Mai târziu puțin stăteau împreună la o masă lungă, el vorbind și turuind întruna, ea ascultându-l atentă. Vasile vorbea despre culori și despre arome, despre numărul lor și despre felul în care se manifestau, se roteau, apoi se opreau brusc și se împreunau... apoi se opri și-o întrebă cine este. Fata ridică din umeri și spuse: „- Nemesis.” Vasile nu pricepu și o mai întrebă o dată și ea răspunse la fel: „- Nemesis.” Repetă în mintea lui numele de câteva ori, până îi dispăru sensul de nume, devenindu-i lucru.
„- Vrei să dă o tură?” îl întrebă Nemesis. Vasile tăcu.

„-Mergem sus la Cruce și ne dăm pe partea cealaltă...” și pentru că Vasile tăcea, fata își scoase masca și mii de scântei îi împleteau părul, se ridică.
„-Vin, vin, cum să nu!” și Vasile, mai treaz ca niciodată, o urmă afară și se agăță în urma ei pe teleski. În cele câteva minute cât dură urcarea, își aminti de mii de ori chipul celei pe care o urma acum. Își aduse aminte cu greu de nume. Numele nu-i spunea nimic, nu auzise niciodată un asemenea cuvânt. Chipul îi apăru din nou în minte uitat de nume.

O luară pe coastă, și Crucea părea că se mișcă venind spre ei. Când trecură coama, din capul fetei începură să sară scântei, asemenea unor artificii, asta chiar văzuse undeva la televizor. O aură îl cuprinse și pe el și atunci văzu cum verdele se împletește cu roșu, cum albastrul le înfășoară. Își văzu corpul cuprins de lumină, de ciocniri, de căutări, de drumuri.

Vasile zbura. Aerul îi ciuruia trupul și mintea lui deveni un șvaițer ale cărui găurele se curățau de orice parazit, de orice informație. Era atât de liber.

De a doua zi nimeni nu l-a mai văzut pe Vasile. Unii spun că a plecat cu fata -unii chiar au văzut-o. Alții spun că Vasile a înnebunit și că este la Gătaia. Cineva l-a văzut la Chamonix antrenând copii. Altcineva povestea că lucrează într-un Institut de cercetări și că este un phenomenon. Nimeni nu l-a căutat cu adevărat, zvonurile reușind să aplatizeze orice ambiție din partea fiecăruia. Eu brusc m-am gândit la Flori pentru Algernon, nu chiar devenind mai deștept datorită unei operații, ci retrăgându-se singur undeva, lipsit de orice contact uman care să-l altereze.

Epilog divin

- De ce l-ai pedepsit pe muritor, Nemesis?
- Mi-am dat seama că din întâmplare a început să cunoască prea mult. Știți bine că prea-frumosul, prea-deșteptul, prea-puternicul -uman, trebuie pedepsit.
- Așa este, numai că nu cred că putea să ajungă prea!
- Universul nostru este deja plin de prea-acești oameni, dorința lor de cunoaștere trebuie oprită și stăvilită mult mai devreme decât am făcut-o până acum.
- Cred că ai dreptate Nemesis, ne-am umplut deja de pitagoreici, platonicieni, isuși, leonarzi, sțefani...u(e)mili...


_________________________________________________

* Cioran, Caiete III, 1969-1972, Humanitas, 2010, pag.288-289,
** Stephen W. Hawking, Scurtă istorie a timpului, Humanitas, 1995, pag.88-89.