Sun light

ivirea Nereidelor

≪[...]
Într-o dimineață de iulie, două oi ale părintelui lui Panaiotis au început să se clatine pe picioare. Molima s-a răspândit iute de tot, răpunând floarea turmei. Panaiotis plecă singur, în puterea soarelui și a arșiței, să-l caute pe medicul veterinar care locuiește de cealaltă parte a muntelui, într-un cătun ghemuit pe țărmul mării. Seara, nu se întorsese încă.

Temerile părintelui lui Panaiotis s-au strămutat de la oi la feciorul lui. Au răscolit degeaba câmpurile și văile din preajmă. Cât a fost noaptea de lungă, femeile din sat au murmurat rugăciuni în bisericuța satului, un biet hambar iluminat de douăzeci și patru de făclii, unde puteai să crezi în orice clipă că va intra Maria să-l nască pe Isus.

Peste o zi, pe seară, la ceasul de tihnă când oamenii se așază la mesele din piața satului în fața unui filigean de cafea, a unui pahar de apă și a unei chesele de dulceață, l-au văzut venind pe Panaiotis: era alt om, schimbat de parcă ar fi murit și înviat. Ochii îi străluceau, numai că albul lor și pupila păreau să-i fi mistuit irisul; era mai galben decât ar fi fost după două luni de friguri; un zâmbet silnic îi pocea buzele, însă nu vorbea. Totuși, nu era încă mut de tot. Crâmpeie poticnite de cuvinte îi ieșeau din gură, ca ultimele gâlgâituri ale unui izvor care seacă.

- Nereidele... Doamnele... Nereide... Frumoase... Goale... Minunate... Blonde... Părul... Blond...

Atât s-a putut scoate de la el. Încă de câteva ori, în zilele următoare, a mai putut fi auzit bâiguind: „Părul... Blond”, ca și când ar fi mângâiat mătase. Apoi a amuțit. Ochii și-au pierdut strălucirea; însă privirea lui, devenită vagă și fixă, a dobândit o însușire ciudată; cine știe dacă nu simte o plăcere anume să se uite la focul acesta de aur orbitor. Mai eram în sat în primele săptămâni ale delirului care îl stăpânea: nu avea febră și nu da niciun semn de insolație.

Părinții l-au dus la o mânăstire vestită, din vecinătate, ca să fie exorcizat. I-au făcut tot ce au vrut, se lăsa cu blândețea unui miel bolnav, dar nici sfintele slujbe, nici tămâierile, nici descântecele bătrânelor din sat nu i-au putut scoate din sânge nimfele nebune, de culoarea soarelui.
[...]≫

Marquerite Yourcenar, Povestiri orientale, Cel care le-a iubit pe nereide, Humanitas 2006, pag.87-89