Sava

Eridanus - Eridanos

Acel râu al eternității ce traversează unul dintre cele mai vechi cimitire din Athina, se numește Eridanos (Eridanus), esența chiparosului.

Râul stelar privit ca o agățare, ce pornește de la picioarele Orion-ului, pierzându-se în orizont, ne apare azi, pe zidul unei case uitate de vreme, ca vița de vie. Poate că subtilul morții lui Phaeton, asemeni lui Icar, are vreo legătură cu Dionysos, cu beția înălțimilor și a avântului.

Durează foarte puțin să prinzi o legătură -asemeni cârcelului viței de vie, mai apoi, odată prinsă imaginea, povestea să vină de la sine.

Urmează să facem un altar și mai târziu un templu. Sacrul se ivește tocmai în acele locuri unde el a fost chemat, sau poate că tocmai sacrul ne-a chemat în acele locuri prin care noi am trecut. O problemă pentru religie; ea -religia, există pentru că oamenii au nevoie de ea, sau pentru că fără oameni, existența ei nu-și are rostul. Ori geometria unui râu stelar, ca Eridanus, există și fără ca oamenii să o observe, mai bine scris, un râu se varsă în mare fără a fi nevoie de prezența oamenilor. Acesta este sacrul, este ceea ce observabil dăinuie și își modifică lent prezența în fața civilizațiilor umane. Azi un vârf de munte, mâine uitat, devenit mai apoi un izvor, mai departe un arbore... tot așa, regăsit mai târziu un pisc.

Trofeu

Leneș curge Timișul la vale

Râul Timiș în dreptul podului (la stânga - nu se vede) de la Șag

Sunt datorită perceperii și nu percep datorită existenței.
O linie dreaptă n-ar putea descrie niciodată orizontala unui lac, a unei întinderi acvatice.
Aici ne încurcăm cu tensiunea superficială a lichidului.
Depărtându-ne la câțiva milimetri vom vedea cum aburul a ceea ce percepeam mai devreme lichid, perfecționează orizontala, linia dreaptă, orizontul.
Unde ne aflăm?
Suntem în poziția nebunului ce atacă turnul, peste care un cal poate da șah!
Suntem în poziția voalării ideii, mai departe fumul -ce se transformă în nori, va fi urmărit doar de cei cu foarte multă răbdare.

Podul de a fi

Călătorul ne-a spus povestea datorită căreia el a ajuns la noi. Este povestea „Podului neterminat”.
Pe malul unui râu de pe un tărâm îndepărtat, familia lui Tepe s-a oprit. Tepe a privit râul învolburat, cuprins parcă de o panică identică cu a lui și atunci Tepe a hotărât să rămână acolo. Acolo Tepe a construit o casă mare pentru ca cei trei copii să crească în voie. După un timp nevasta lui Tepe a mai născut ceva copii, cam vreo cinci, așa, din timp în timp.

Râul nu era foarte mare, cu ușurință vedeai celălalt mal, dar Tepe niciodată nu a îndrăznit să-l traverseze. Avea de toate pe malul său și dealul pe care clădise casa îl proteja de vijelia tumultuoasă a fiecărei primăveri. Iarna râul nu îngheța niciodată, sau cel puțin de când era Tepe aciuiat acolo împreună cu familia nu văzuse asta.

În schimb Tepe, văzu într-o zi ceva mișcare pe malul celălalt. Un altul ca el, venind dintr-o direcție opusă, începu parcă pregătirile pentru a construi o casă. Acesta îi făcu cu mâna. Tepe se făcu că nu-l vede.

Am dori ca universul strâmt în care trăim să nu se schimbe, și nici noi să nu ne schimbăm. Tepe nu observă cât de mari au crescut copiii lui și se obișnui la greu cu gândul că dincolo de râu cineva își făcea o casă. Nevestele mai vorbărețe, când ieșeau la spălat, începuseră să schimbe câteva vorbe. Acestea se petrecură după ce una dintre ele începuse a cânta, cealaltă imediat, a început și ea să-i țină isonul. Limbile erau necunoscute pentru fiecare în parte, cuvintele loveau curentul râului și se prefăceau în stropi de apă. Apoi a început mimica, gestul și dansul, bucuria și plânsul. Cuvintele, este adevărat, au venit mult mai târziu.

Într-o zi, după mulți ani, nevasta lui Tepe îl rugă să facă ceva, să facă astfel ca o funie să ajungă pe malul celălalt. O funie pe care să poată circula un coș de-o parte și de alta. Tepe, ambițios din fire, făcu în câteva zile o balistă, care aruncă o săgeată cu funia prinsă de ea. Nu reuși din prima, dar reuși în final. Celălalt bărbat instală un scripete și prinse capătul funiei pe după el. A doua zi, Tepe găsi capătul funiei la el pe mal. Făcu și el un scripete și înnodă funia.

Ani în șir un coș circula de la un mal la celălalt cu alimente, cu obiecte făcute de fiecare în parte, cu cadouri. Tepe, învățat de nevastă-sa, pricepea deja din cele ce se petreceau pe malul celălalt. Se poate presupune limpede că și celălalt bărbat de pe malul celălalt era la fel de informat.

Când copiii au ajuns la vârsta maturității, deja se punea problema ca familiile să se viziteze, dar nu știau să facă o barcă, așa că se hotărâseră să facă un pod. Multe funii au traversat râul, fiind susținute de data aceasta de turnuri înalte de piatră pe fiecare mal. Încet, o punte de lemn aeriană, reuși să unească cele două familii.

Când șefii celor două clanuri se cunoscură, știau deja cuvintele cu care să se înțeleagă. Apropierea a desăvârșit de fapt entropia și în prima seară, când Tepe (luându-și inima-n dinți) a ajuns pe malul celălalt, a băut un lichid ce parcă i-a luat mințile. Tepe s-a luat la harță cu gazda și ajungând mai târziu acasă, a dărâmat turnul lui, puntea căzu în apă.

Direcția de curgere

≪ Voiam să stau pe malul noroios și să privesc fluviul. În loc să fac asta, a trebuit să mă uit la el cu nasul lipit de un gard de sîrmă. Cu ce mai rămîi cînd începi să pui garduri între oameni și rîurile lor? ≫

Jack Kerouac, Pe drum, Polirom 2009, pag.211 jos.

Fiind Pe drum, m-a interesat direcția, când s-a terminat, mi-am ascuns pudoarea, ce prostie, să te intereseze direcția!


Privesc de acum încolo curgerea ca fiind acea renumită bandă a lui Möbius, undeva sus merge la stânga, undeva jos la dreapta, undeva la dreapta merge în sus, undeva la stânga merge jos, undeva mă aflu și eu, undeva și voi...


Mai contează direcția?
Hai să fim sinceri că toți știm încotro ne îndreptăm, atunci mai contează direcția?
Drumul în schimb contează, la fel ca albia, ca valea, ca țărmurile mărilor și crestele munților, ca orice ce mișună prin capul nostru; când toate acestea se vor încheia, ne vom aminti doar ceva ce n-am întâlnit. Atât.

Boem - Boemia - Bohemia

Vltava - vedere din dreptul Muzeului Rudolfinium

Gândul că poţi trăi o viaţă nepăsător, neatins, nebăgat în seamă, invizibil, mi-a ascuţit tot timpul mintea, am realizat aşa existenţa confuziei - dorind, este adevărat, dorind să fiu păcălit măcar o dată. Viaţa pe care am trăit-o până acum nu mi-a dovedit asta: adept al principiilor civilizatoare, chiar beat urlam la opoziţia lenei faţă de muncă, conştiinţă şi datorie versus vis şi plutire; două medii ce nu se întâlnesc niciodată.

La Praga am fost atent, încărcat de stresul călătoriei, al timpului scurt, aşa am reuşit să surprind şi să mă surprind; nu ăsta este scopul călătoriei?

Admirând vaporaşele, atât de multe pe râu - Vltava este de două ori cel puţin mai mică ca Dunărea, am privit la barca ostentativ de singuratică ce totuşi avea o direcţie şi nu mergea în derivă. Când s-a apropiat de ţărm am urmărit spectacolul dat de cei doi ce ocupau plutitoarea.

Impresia teribilă, irezistibilă în a privi frapiera în care tolănea o şampanie cu o soră a ei, pe bancheta bărcii şi, un individ de vârsta mea sau cam aşa, servind un pahar spumos.

Pe loc, în acea clipă, am simţit cea mai mare bogăţie spirituală transmisă telepatic pe care un bărbat o poate transmite hedonistic celorlalţi, fără şă-şi de-a seama, fără să fie un promotor sau o modă a purtărilor sale, a exhibiţionismului sau pur şi simplu a evaluării în real a eu-lui personal.

Am continuat să fac poze fără să fiu invidios măcar o clipă, dar trebuie să recunosc că odată primit acest mesaj din mediul exterior, eu nefiind chiar într-un turn de fildeş, am căutat să mă bucur -telepatic sigur am transmis lucrul acesta celorlalţi, că sunt martor al acestui eveniment. Iubesc întâmplarea şi voi face negreşit toată viaţa să o întâmpin aşa cum se cuvine.

Pentru că ştiu că mulţi cititori citesc impresiile mele ca fiind total pur imaginare, vreau să-i răsfaţ cu o imagine a colegei de masă, a celei ce stătea la masa alăturată, care la rândul ei, chiar fiind din Spania, privea tot acest răsfăţ masculin. 

Viaţa din acest mileniu este de fapt o luptă continuă a stresului ce doreşte să-i suprime omului dramul de libertate pe care-l mai are, nu discutăm felul în care libertatea se pierde continuu, dar omul reuşeşte prin toate subterfugiile, păcăleli şi confuzii, stări boemice, să reducă presiunea, cei care reuşesc devin în fapt cei mai adaptabili, ultima formă de refugiu uman -adaptabilitatea; exteriorul lor - interiorul ţie!

Moara de la Praga

Moara de pe Vltava, vedere în amonte, pe dreapta de pe podul Carol

În urma discuţiilor purtate, concluzia multora era că Praga are frumoase poveşti, unele sunt inedite nu numai în istoricul cetăţii, originale prin simultaneitatea evenimentelor, dar ascund adevărate drame interioare, şi ce alt oraş l-ar fi putut îmboldi pe Kafka să scrie Procesul, să simuleze un nou Sisif; stânca fiind în felul acesta întrebarea, sau cârligul, forme geometrice foarte asemănătoare, evenimente care întoarse pot să spânzure atunci ideea.

Povestea pe care am s-o scriu ar merge bine cu o muzică apreciată, Sonata Lunii spre exemplu, sau Appassionata, cineva poate m-ar contra şi mi-ar pune cârligul întors amintind de Dvořák, sau Smetana, dar eu rămân vienez de data aceasta optând pentru Beethoven.

Lucrurile nu stau atât de simplu scriind despre Vltava, o mamă urs care domol vine la vale, când are pui şi aceştia zglobii umblă peste tot, mama urcă după ei, se rostogoleşte alături de ei, calcă totul în picioare în dorinţa de-ai proteja; atunci râul umflat inundă toate insulele şi în cotul oraşului vechi loveşte stânca, podurile rămase în urmă tremură!

Moara alerga, dorinţa ei nu era plutirea, neobişnuită purtare, pentru că nu citise încă poveştile cu morile care vin pe Siret, în schimb ştia că numele secret al Vltavei este Moldova, fără nici o legătură aparentă cu ţara ce este spre soare răsare. Apa venea şi-i îneca rotirea, nivelul crescut îi domolea viteza, se năştea astfel echilibrul. Apa odată ajunsă la osie, ar fi smuls-o de acolo şi moara, ca o mână singuratică, lipsită de trup, ar fi încălecat disperat de repede ceva înaintea scufundării.

Moara în schimb a alergat pe apă, susţinută orizontal, cu gândul că va reuşi să mute debitul de sus jos. În toată această poveste vedem doar chinul sisific, al celei ce macină, când pericolul se apropie, tensiunea acestuia îi dă avans, prin asta visul! Să alergăm mai repede decât în vis, atunci trăim mai mult, reuşim mai multe, merită tot efortul. Regret nu există, poate uşor şi subţire o umbră de patimă, pe care o am şi eu povestind despre moara ce alerga teribil de repede odată cu pericolul, oare noi oamenii nu facem la fel? (cheia sol :) )