Universalitate și universal

Torțe pe Nordica, Muntele Mic

19 ianuarie 1971; Cioran notează:

„Conversație la telefon cu S. St. despre români. Constatăm că nu există nici măcar o singură operă universală produsă de compatrioții noștri. Poeți, da; nu însă și prozatori. Nici un roman important, semnificativ, nimic în nici un domeniu, nici un muzician, nici un filosof, nici un...

S. St. spune că lucrul acesta se datorează faptului că românului îi lipsește convingerea, că trăiește în simulacru. Îi răspund că nu i se cer convingeri, dar că mai grav este că-i lipsit de obsesii. Dostoievski este o sumă de obsesii; -numai dacă ești bântuit de ceva ajungi să ai un univers al tău și să-l proiectezi apoi în afară, adică să faci o operă. Fără obsesii nu există decât capricii. Asta și este românul: o sumă de capricii. Dacă ia totul în derâdere, e pentru că, el însuși nefiind nimic, nu-și poate închipui că altceva face mai multe parale decât el. Și de vreme ce nimic nu are realitate pentru el, ce ar putea să-l obsedeze? Nimic nu merită această demnitate, nimic nu merită osteneala atenției, a examinării, a gândului statornic, insistent, orbit. Nimicul universal este climatul în care trăiește, este fundamentul metafizic al existenței sale cotidiene.” *

Răsărit de soare spre Buziaș

Mai departe am surprins altceva:

≪Pînă acum circa douăzeci de ani [autorul, Stephen W. Hawking scrie acestea în anul 1988 n.m.] s-a crezut că protonii și neutronii erau particule „elementare”, dar experimentele în care protonii se ciocneau cu alți protoni sau electroni cu viteză mare arătau că ei erau formați, de fapt, din particule mai mici. Aceste particule au fost numite quarci de Murray Gell-Mann, fizician la Institutul Tehnologic din California, care a cîștigat premiul Nobel în 1969 pentru lucrările sale asupra acestora. (Originea numelui este un citat enigmatic din James Joyce: „Three quarks for Muster Mark!”. Se presupune că cuvîntul quark se pronunță ca și quart dar cu un k la sfîrșit în loc de t, pronunțîndu-se de obicei astfel încît să rimeze cu lark.)

Există mai multe varietăți de quarci: se crede că există cel puțin șase „arome” pe care le numim sus (up), jos (down), straniu (strange), fermecat (charmed), bază (bottom) și vîrf (top). Fiecare aromă apare în trei „culori”: roșu, verde și albastru. (Trebuie subliniat că acești termeni sînt doar denumiri: quarcii sînt mult mai mici decît lungimea de undă a luminii vizibile și deci ei nu au o culoare în sensul propriu al cuvîntului. Rezultă că fizicienii moderni par să aibă moduri mai imaginative de numire a noilor particule și fenomene - ele nu se mai limitează la limba greacă!) Un proton sau un neutron este format din trei quarci, cîte unul din fiecare culoare. Un proton  constă din doi quarci sus și un quarc jos; un neutron conține doi quarci jos și unul sus. Putem crea particule făcute din ceilalți quarci (straniu, fermecat, bază și vîrf), dar toate acestea au o masă mult mai mare și se dezintegrează foarte rapid în protoni și neutroni.

Știm acum că nici atomii, nici protonii și neutronii din atomi nu sînt indivizibili. Astfel, problema este: Care sînt adevăratele particule elementare, cărămizile de bază din care este făcut totul? Deoarece lungimea de undă a luminii este mult  mai mare decît dimensiunea unui atom, nu putem spera să „privim” în mod obișnuit părțile unui atom. Avem nevoie să utilizăm ceva cu o lungime de undă mult mai mică.≫ **

Ceață pe Munții Țarcu

Pentru Eugen

Trepăduș Vasile este monitor de schi, locuiește în Ruieni, din casa lui, aflată pe deal, se vede Turnul lui Ovidiu. Povestea lui este binecunoscută de toți și face parte deja din folclorul local. Evenimentele s-au petrecut doar cu câțiva ani în urmă undeva pe Muntele Mic, pe versantul vecin cu Țarcu, în luna februarie.

Trepăduș Vasile este un om simplu, crescut în țarina locului cu o brumă de carte, neștiind nimic mai mult decât a putut să-i ofere o școală primară și religia ortodoxă. Vasile nu este un practicant și nici nu crede în preoți, dar se teme de Dumnezeu și de natură, el despărțindu-și așadar teama în cele nevăzute și în cele văzute. Vasile nu este căsătorit și mama lui are grijă de el, nu este unicul fiu, numai că restul au plecat din sat, la oraș sau chiar în alte țări. Trăiește vara din munca la câmp și iarna învață copiii să schieze de la cele mai fragede vârste. Munca lui este deci împărțită și ea în două, iar contrar obiceiului locului, iarna câștigă cel mai mult, chiar foarte mult.

Într-o după-masă, pe pârtia lină, cea pentru începători, o ceață înghiți repede teleski-ul, parcarea din apropiere și se arunca acum spre vârf; mai târziu, jos la bază, unul dintre copii era de negăsit. Vasile plecă pe schiuri să-l caute ciulind urechea în așteptarea fluierului pe care fiecare copil îl avea la el în mod obligatoriu. În tăcerea umedă a ceții, sunetele trec prea repede și ecourile formate le deformează direcția. În lumina păstoasă pe care ceața o are, văzul este cuprins de teamă și lucrul acesta îl îngrijorează cel mai tare pe Vasile, teama de natură și lipsa unui ajutor divin. În două ore a ocolit prin vale toată zona, obosit, transpirat, disperat, începe să vadă culori și fiecare culoare avea mirosul ei. Alege o culoare și încearcă să-i dea de origine, a mai alergat el vara după curcubee, dar acum sigur era altceva, cel puțin așa credea. La câteva minute de mers, găsește copilul. Fluierul, plin de zăpadă, înghețat nu mai putea scoate nici un sunet, erau foarte aproape de locul de unde plecase, dar ceața îl înșelase.

Vasile nu povestește la nimeni ce s-a întâmplat, iar copilul nu și-a dat seama de timpul trecut. A doua zi, în momentul când ceața revine, Vasile duce copiii la cabană și iese pe pârtie, coboară pe partea cealaltă, spre vale, gonește și schiurile prind scântei, prind pietre. Obosit, urcă din nou, și din nou, apoi apar culorile, mirosurile, vin de sus, de jos, unele se învârt ca ceasul, altele se opresc o clipă. Vasile cade, sar schiurile, sare și casca cu ochelari. Cu fața plină de zăpadă începe să râdă și întorcându-se pe spate, cu fața în sus, ridică mâinile spre cer. Apoi, plânge.

Vasile

Ziua ce veni, fu plină de soare și serbările erau în toi. Copiii zburdau fericiți. La prânz ațipi puțin și spre după-masă, mai trase o tură cu ei. Soarele ardea Semenicul, apunea.
Pe pârtia cealaltă, pe Nordica, începea balul mascat. Vasile s-a dus Tigaie, la o terasă închisă și se-mbătă brusc. Când ieși afară, culorile îl amețiră și mai tare, lumea dansa, striga, de parcă era ultima zi înaintea sfârșitului lumii. În fața lui o tânără ce purta o mască asemeni unei zeițe, se rotea ca un titirez. De ce i se părea atât de cunoscută?

Nu căzu fata, căzu Vasile, căzu de la atâta rotit și fata îl ajută să se ridice. Mai târziu puțin stăteau împreună la o masă lungă, el vorbind și turuind întruna, ea ascultându-l atentă. Vasile vorbea despre culori și despre arome, despre numărul lor și despre felul în care se manifestau, se roteau, apoi se opreau brusc și se împreunau... apoi se opri și-o întrebă cine este. Fata ridică din umeri și spuse: „- Nemesis.” Vasile nu pricepu și o mai întrebă o dată și ea răspunse la fel: „- Nemesis.” Repetă în mintea lui numele de câteva ori, până îi dispăru sensul de nume, devenindu-i lucru.
„- Vrei să dă o tură?” îl întrebă Nemesis. Vasile tăcu.

„-Mergem sus la Cruce și ne dăm pe partea cealaltă...” și pentru că Vasile tăcea, fata își scoase masca și mii de scântei îi împleteau părul, se ridică.
„-Vin, vin, cum să nu!” și Vasile, mai treaz ca niciodată, o urmă afară și se agăță în urma ei pe teleski. În cele câteva minute cât dură urcarea, își aminti de mii de ori chipul celei pe care o urma acum. Își aduse aminte cu greu de nume. Numele nu-i spunea nimic, nu auzise niciodată un asemenea cuvânt. Chipul îi apăru din nou în minte uitat de nume.

O luară pe coastă, și Crucea părea că se mișcă venind spre ei. Când trecură coama, din capul fetei începură să sară scântei, asemenea unor artificii, asta chiar văzuse undeva la televizor. O aură îl cuprinse și pe el și atunci văzu cum verdele se împletește cu roșu, cum albastrul le înfășoară. Își văzu corpul cuprins de lumină, de ciocniri, de căutări, de drumuri.

Vasile zbura. Aerul îi ciuruia trupul și mintea lui deveni un șvaițer ale cărui găurele se curățau de orice parazit, de orice informație. Era atât de liber.

De a doua zi nimeni nu l-a mai văzut pe Vasile. Unii spun că a plecat cu fata -unii chiar au văzut-o. Alții spun că Vasile a înnebunit și că este la Gătaia. Cineva l-a văzut la Chamonix antrenând copii. Altcineva povestea că lucrează într-un Institut de cercetări și că este un phenomenon. Nimeni nu l-a căutat cu adevărat, zvonurile reușind să aplatizeze orice ambiție din partea fiecăruia. Eu brusc m-am gândit la Flori pentru Algernon, nu chiar devenind mai deștept datorită unei operații, ci retrăgându-se singur undeva, lipsit de orice contact uman care să-l altereze.

Epilog divin

- De ce l-ai pedepsit pe muritor, Nemesis?
- Mi-am dat seama că din întâmplare a început să cunoască prea mult. Știți bine că prea-frumosul, prea-deșteptul, prea-puternicul -uman, trebuie pedepsit.
- Așa este, numai că nu cred că putea să ajungă prea!
- Universul nostru este deja plin de prea-acești oameni, dorința lor de cunoaștere trebuie oprită și stăvilită mult mai devreme decât am făcut-o până acum.
- Cred că ai dreptate Nemesis, ne-am umplut deja de pitagoreici, platonicieni, isuși, leonarzi, sțefani...u(e)mili...


_________________________________________________

* Cioran, Caiete III, 1969-1972, Humanitas, 2010, pag.288-289,
** Stephen W. Hawking, Scurtă istorie a timpului, Humanitas, 1995, pag.88-89.