Zborul ca dorință sau ca vis?

Oamenii visează că zboară, mai ales copiii, pediatrii susțin în aceasta lipsa unei vitamine, am auzit chiar că lipsa fierului din sânge dă astfel de manifestări onirice; zborul, anemia, ușureala fizică.

Dacă visul dă amploare dorinței, atunci toți cei care au dorit să zboare, aveau de fapt o problemă organică, sau a ceea ce ține de-o funcție a organicului, astfel că cei ce doresc să picteze au altceva și cei ce scriu versuri posedă o deviație, și tot așa. Din marele mundus o parte din oameni sunt bolnavi, sigur este așa, nu s-a aplecat nimeni să constate neapărat asta cu strășnicie -vă dați seama ce bolnav ar fi! Să constați că cei ce creează sunt de fapt duși puțin -sau mai mult, cu pluta.

Ar fi ca spitalele să fie la fel de dese ca școlile, muzeele, case de cultură, cinematografe, săli de expoziții, librării, biblioteci etc.: toate la un loc. Astfel că același mundus a făcut mai bine ca acestea de mai sus să ascundă creațiile celor ce trebuiau vindecați, este mai ieftin, mai vin și ceva bani, se numește cultură, la fel ca cel din agricultură.

Bogăție

lui Eugen

De pe coama dealului, la vale, aproape de pădure, am văzut și am întâlnit bogăția. Pe Valea Malița, la marginea satului Stanciova, spre stejari, pe drumul de lemne, stă una dintre marile bogății ale lumii; oamenii: mulți, mulți și dintre cei mici și dintre cei mari.

Pierdut mai apoi printre umbre, lumini și umbre (!), aerul împrumuta de la cer lumină și de la sol umezeală. Nu era nimeni, nu putea să fie nimeni. După o ploaie ce părea că inundă pădurea și stejarii vor supraviețui doar prin ghindele plutitoare, noaptea a negat orice zi, câteva ore mai târziu, soarele a inundat la rândul său ceea ce prindea în cale, astfel că după o noapte de pomină, a doua zi, marea familie umană își întinde îmbrăcămintea la uscat. În casă se doarme, este ora prânzului, nu ne aflăm la capătul lumii, ci chiar în centrul ei, astfel că nimeni nu știe de existența celorlalți, ei radiază de fapt viața și ea-viața, se învârte în jurul lor!

Au primit bec din cauza celorlalți, se credea într-o expansiune rezidențială, spre pădure, spre natură. Acum când a murit asta, nu natura, stâlpul de beton marchează hotarul, dar nici măcar nu era nevoie, toată lumea știa asta.

N-am bătut la poartă de frică -poarta era deschisă, n-am bătut de o posibilă mirare.
Ce să spun dacă în fața mea apărea un OM, chemat de mine!

Și-acum pisica...

Stăvilarul

≪ O altă poveste sufi ne arată cum puterea știe să se folosească de harța păguboasă dintre supuși.

O văduvă și cei cinci fii ai săi trăiau dintr-o bucățică amărâtă de pământ. Un tiran ridicase un stăvilar, care oprea toată apa. În mai multe rânduri, fratele mai mare a încercat să dărâme stăvilarul, ca să ude pământul, dar n-a izbutit. Nu avea destulă putere, iar frații lui erau prea mici.

Fratele cel mare s-a dus într-o cetate îndepărtată, unde a lucrat timp de câțiva ani la un negustor. De câte ori putea, trimitea ceva bani acasă, prin mijlocirea unor negustori. pentru ca nici mama, nici frații săi să nu simtă în vreun fel datori, îi sfătuia pe negustori să le ceară băieților în schimb unele treburi mărunte.

Când s-a întors acasă, doar unul dintre frații săi l-a recunoscut ori a părut că-l recunoaște, nu fără o oarecare șovăire, pentru că anii lăsaseră urme. Mezinul a spus:

- Aveai părul negru.

- Da, dar am îmbătrînit.

- Noi nu suntem negustori, a spus altul. De ce am avea un frate negustor?

- M-am îngrijit de voi cât ați fost mici, a spus fratele cel mare. Îmi aduc aminte cum visați să dărâmați stăvilarul ca să vină apa.

- Eu nu mai țin minte, a spus unul dintre frați.

- Nici eu, a spus altul. Despre ce apă vorbești?

- V-am trimis bani și așa v-ați putut descurca, a zis atunci fratele cel mare.

- Bani? Niciodată. Am câștigat câte ceva slujindu-i pe călători, asta-i tot.

- Spune-ne cum arată mama, i-a cerut un frate.

Numai că mama lor murise de mult, iar amintirile erau învăluite în ceață. N-au crezut ce le spunea fratele cel mare. I-au zis, așadar, plini de arțag:

- Dacă ești într-adevăr fratele nostru, de ce ai venit?

- Am venit să vă spun că tiranul a murit. Că oștenii lui au plecat în căutarea altor stăpâni. Că a venit vremea să facem ca ogorul nostru să înverzească și să rodească.

- Care tiran? a întrebat unul dintre frați.

- Nu-mi aduc aminte de nici un tiran, a spus altul.

- Ogorul a fost întotdeuna sterp.

- De ce-am face așa cum spui?

- Aș vrea să te ajut, a zis atunci mezinul, dar nu știu despre ce vorbești.

- Pe deasupra, a spus altul, nici n-am nevoie de apă. Strâng surcele și vreascuri. Aprind un foc lîngă care vin călătorii să se încălzească. Mă plătesc. Îmi ajunge să-mi duc zilele.

- Dacă am putea aduce apă până aici, a spus un alt frate, s-ar revărsa peste iazul în care îmi țin peștii colorați. Negustorii se opresc uneori să se uite la ei și-mi dau ceva mărunțiș.

- Ești încredințat, a spus ultimul dintre frați, că apa ar fi bună pentru acest pământ?

Fratele cel mare a tot încercat să-i îmboldească, să- îndemne la muncă. Numai că ei au spus că mai bine stau să-i aștepte pe negustori. Cel mare s-a tot străduit să le spună că negustorii nu vor mai trece pe acolo, deoarece chiar el îi rugase până atunci să facă acest ocol. Nu l-au crezut. Au vorbit și au tot vorbit, fără nici un folos.

S-a ivit un alt tiran, mai rău decât cel dintâi. A văzut stăvilarul, care se afla într-o stare jalnică, și s-a gândit să-l dreagă. Tiranul s-a dovedit mult mai lacom și a pus stăpânire și pe ogor, și pe frați, care au ajuns sclavi, pentru că arătau încă în putere - chiar și fratele cel mare.

Puși în lanțuri și biciuiți, târâți spre cetatea stăpânului, nu conteneau să se certe. ≫

Jean-Claude Carrière, Cercul mincinoșilor-Povești filosofice din lumea întreagă, Humanitas, 2010, pag.256-258.

Instalația cunoașterii

            Forma cunoașterii este rotundă, mai degrabă hiperbolică (și aici mă refer la geometria curbă), de aceea cunoașterea nu este niciodată o linie dreaptă, ea ocolește și este ocolită; atunci când este obosită devine un tricou disperat și aruncat.

Sportul, la fel ca munca, începe de jos

I Am Bruce Lee

Unul din marii sportivi ai lumii a fost Bruce Lee, n-a participat la nici-o Olimpiadă, iar ca actor a fost chiar submediocru, sau poate așa erau vremurile. Puțini oameni se întrec cu ei înșiși așa cum a făcut-o Bruce Lee, care și-a testat limitele fizice și psihice la maximum. Zvonul morții sale induce și această direcție. Bruce Lee (în afară de Chuck Norris) reușea să fie mai tare ca și curentul electric. Să nu uităm că Chuck Norris nu se poate curenta, asta pentru că el curentează.

Și pentru că ne-am amintit de marele Bruce, trebuie să ne amintim de unde a început sportul modern:

Kallimarmaro - Panathenaic Stadium

Tabelul Jocurilor Olimpice moderne

Aici, într-o dimineață de septembrie, poate mai devreme, un sculptor grec va veni și va scrie „Λονδίνο -2012” (London - 2012), astfel marmura stadionului va mai căpăta un nume și o dată.

Cei destupați și cei astupați

cei destupați

Nu am probat niciodată sentimentul libertății totale, sigur în toată filosofia asta educația își poartă vina ei. Cititul dăunează grav sănătății, ochiului mai ales, celui ce vede. Una din cărțile care m-au îndreptat a fost scrisă de Orwell, se numea simplu: 1984. În anul acela s-a turnat și un film, era ultimul pentru Richard Burton. În acel film apare un deal văzut din camera 101, văzut în închipuirea celui ce încearcă din răsputeri să fie liber; acel deal este verde, deosebit de verde, în coama lui stă un copac, la fel de verde. Sus de tot, în ultimă instanță, un cer albastru cu niște nori asemeni unor dugongi la mâncat de alge albastre stă inert. Atunci actorul John Hurt a făcut cel mai bun rol al său (după părerea mea), un rol al mirării continue.

cei astupați

Am constatat atunci că democrația, la fel ca libertatea, stă tot în educație, dar mai stă și în dorința de a fi destupat, de a lăsa ca norii să treacă prin tine. Poți să fi și astupat, și să ruginești continuu în așteptarea unei finalități totale, care odată ce va trece prin tine, vei avea, cel puțin o clipă, sentimentul destupării totale. Așa am simțit în decembrie 1989 la Timișoara, oraș care se cufunda în minciuna continuă propagată pe toate releele, fie ele radio, fie ele TV ce inundau țara. De la centru se difuza încontinuu ba muzică simfonică, ba patriotică. Încercând să ne destupăm, ne opuneam tuturor. Din vest veștile nu erau ca cele de acasă, contrastul era evident. 

___________________________________________________

Monument închinat soldaților britanici și rezistenței grecești
din timpul celui de-al II-lea Război Mondial

În drumul de la Livadias la Amfissas, pornind de la Athina, înainte de Arachova dai de acest monument superb. Apoi, pe drum un timp scurt, apare Delphi.

Bolentin meteo de referendum

  

La Timișoara a plouat toată noaptea, uneori mai tare de se auzea darabana, alteori mai tăcut de treceau melcii. Câinii n-au mai lătrat, nici pisicile nu s-au jucat, noaptea a acoperit bine tot orașul, astfel că până și lumina de stradă s-a luat, sau s-a dus, habar n-am, n-am stat toată noaptea să văd pe unde este.

Dimineața a continuat să plouă, aveam barca sprijinită de ușă -știți; eu n-am trepte la casă, dacă n-ar fi acoperișul, aș putea jura că dorm sub cerul liber. Deja îmi făceam planuri: să mă duc cu barca la referendum sau cu bicicleta, să înot sau să fiu luat pe sus, cu umbrela.

Oricum ar fi, duminică va fi soare și toți talentații politici vor găsi răcoare la secțiile de votare, unii poate merg chiar cu bicicleta, sau cu vreun câine, dă bine la Miorița.

Fecunditate masculină

În Vranas, undeva aproape de Marathonas (Maraton), spre vest, se află muzeul Marathon, care a fost deschis în 1975 grație donației omului de afaceri greco-american Evghenios Panagopoulos, în acest muzeu s-au strâns toate obiectele descoperite în zonă; de la cele din preistorie până la cele din epoca romană. Printre exponate se află un trunchi de marmură ce pare neterminat sau dimpotrivă cuprinde esența a ceea ce mai târziu Brâncuși a realizat prin concentrarea într-o singură figură simplă a unei întregi filosofii a zborului. Aici nu avem zbor, ci fecunditate, este îndeajuns atât.

Sculptură din perioada romană, Muzeul Marathon, Vranas, Grecia

Ar părea posibil ca autorul acestei coloane paralelipipedice să fi dorit să-și înceapă lucrarea pornind exact de la falus, dar pare că nu. Odată realizat capul (astăzi pierdut), întregul ansamblu capătă volumul unui bust. Bust care capătă o proporție ce se întinde neobișnuit de mult în jos. Astfel, apar organele sexuale masculine și ar mai fi loc și de pulpe.
Oricare ar fi fost dorința sculptorului, este clar că peste milenii acesta a reușit să propage acea idee a unei fecundități masculine. În fond atât de simplu.

Dedal tatăl și Icar fiul

Dedal și Icar - Basorelief de la intrarea în Muzeul de Război, Athina

Focul fiind interzis oamenilor, Prometeu titanul l-a furat. Mai târziu, în timp ce oamenii se înveseleau uitând de binefăcătorul lor, undeva sus pe un munte, pe un vârf caucazian, titanul era înlănțuit și pedepsit pentru fapta sa.

Dedal a descoperit zborul, dar fără voia sa. Fiind prizonier al propriului palat, al propriei minți dealtfel, reușește să făurească aripi din penele lăsate de păsări, din ceara stupilor albinelor sălbatice, din oase rămase în Labirint și astfel își va lua zborul odată cu fiul său și el prizonier.

Mitul spune că a plecat din Creta și a ajuns până în Sicilia, pe drum fiul său cade în valurile mării, asta pentru că nu a respectat o lege a echilibrului: prea aproape de apă te îngreunezi, prea aproape de soare ceara se va topi. A fost prea aproape de soare. De gândit.

Mitul nu mai spune de promisiunea pe care a făcut-o zeilor la plecare: că nu va divulga secretul zborului nimănui.

Moartea eroului

Eroul căzut la pământ are dreptul la ultima sa umanizare, prin asta acesta apare fără armură, fără coif; eroul trebuie recunoscut. Este ultimul său prilej -al eroului, de-a da ultimul salut celor alături de el, cât și celor împotriva cărora luptă. La mormântul său, toți, fie ei prieteni, fie inamici, își vor dezgoli capetele sau chiar vor veni neînarmați, este momentul în care răzbunarea este învinsă de pietate, sau în cazul celorlalți, respectul acoperă orice ură. Sau de fapt nu este așa, și oamenii, nu numai că au uitat zeii, dar au uitat și eroii.

Taking Off (1971)

Cam care este distanța între democrații -între cele noi, abia ivite și cele vechi, deja uzate?

Cam 40 de ani, cu distincția că cele tinere nu învață nimic de la cele bătrâne, de la cele mai bătrâne democrații.

Jocul de-a v-ați ascunselea la muzeu

http://www.acropolis-athena.gr/

Pentru cei doritori de cunoașterea profundă a misterului antic grec, la adresa http://www.acropolis-athena.gr/ se află un joc virtual ce are ca obiect colindarea muzeului de la poalele Acropolei (Akropolis).

Se alege limba engleză din dreapta jos (pentru majoritatea), apoi tot în dreapta la mijloc se intră în muzeu. Trebuie să găsiți 15 figuri (imagini), care vor apărea luminoase, mai apoi vor ocupa casetele de jos. La fiecare imagine, în stânga aveți un menu care vă ajută să înțelegeți despre ce este vorba, în dreapta un simbol de reconstrucție virtuală, părțile pierdute sau dispărute apar pentru a reda originalul.

Vă doresc succes.

Între marmura roz și-un autocar asemenea

Din fața Zappeion-ului, coborând o alee largă, asfaltată, venind la vale spre bulevardul Vassilissis Olgas, ajungi spre marele templu al lui Zeus. În fața ta, un autocar roz descarcă turiștii ce se vor duce spre coloanele roz. Coloane, care privite de mine, par amenințătoare, înclinate chiar, totul în funcție de perspectivă, de vedere, de roz.

În dreapta, pe bulevard, ajungem la Arcul lui Hadrian, înainte spre Akropolis, mai în dreapta, Piața Syntagma, Parlamentul, hotelurile luxoase King George și Grand Bretagne, și altele. Aici în apartamente roz, oameni roz duc o o viață roz.

Înainte de prânz am mâncat un harbuz de două kilograme, nu era chiar bine copt; acum mă piș roz tot timpul, este doar o stare trecătoare.

Watercolor - Piet de Jong

Agora Museum (Stoa of Attalos), Athina

Olandezul Piet de Jong colorează asemeni lui Vermeer, nu sunt vederile din Delft, dar este aceeași lumină. Englezul Piet de Jong nu poate crea asemeni predecesorului său luminos, în schimb are revelația creației, este un medium al spiritului antic grec.

http://www.agathe.gr/overview/the_staff.html

La Athina, în 1937, Piet de Jong reintegrează trecutul în culoare, orice formă ilizibilă i se pare ușor manipulabilă, își aduce doar aminte. Dacă ar fi fost Byron ar fi scris un imn, dacă ar fi fost Vermeer, ar fi deschis doar fereastra și-ar fi pictat numai lumina ce învăluia vasul. Aici în excavația de la poalele colinei Acropole (Akropolis) sunt tone de cioburi, unul dintre cele mai mari puzzle din lume, locuințele au fost mutate, arheologii sunt la câțiva metri sub fundațiile acestora, toate acestea fac o coadă enormă în așteptarea de-a fi inventariate, catalogate. Orice pică-n mână este foarte valoros, orice poate fi recuperat se tezaurizează. Piet de Jong își aduce aportul, minimul său, mai departe vin alții, alege ce se poate, încearcă lumina. În spatele lui, muzele moderne îl ațâță.

Culorile se pot ghici după minerale, sunt reacții chimice, sunt identificatori chimici, dar pe departe cel care are curajul să reproducă, chiar dacă o va face pe jumătate, trebuie să fie un mare artist. Întocmai ca poetul contemporan ce continuă poemul neterminat, la fel și compozitorul ce continuă partitura lipsă.

Sigur că realitatea poate fi alta, sau trecutul chiar, generații întregi în schimb vor fi hrănite cu idealul unei lumi imposibile astăzi, chiar și așa, orice efort în direcția asta contează. Este ca o nouă Vedere din Delft, poate spune cineva astăzi ceea ce a văzut cu adevărat Vermeer?!

Trageți o tură pe site-ul acesta, ce pionieri!

http://www.agathe.gr/overview/the_staff.html

Contemplația sau odihna

Agora Museum (Stoa of Attalos), Athina

Atunci când iepurii nu erau încă domesticiți, omul era încă la fel de liber ca și ei -iepurii, totul până ce nu te prindea cineva și te făcea sclav. Încă nu am cântărit ce este mai bine, să fii sclavul confortului, al banilor, al delăsării, al uitării sau să rânești toată viața într-un ideal, pentru un scop, încă nu m-am decis, dar voi face o comisie -cu mai multe departamente și subcomitete, când îmi vor da verdictul, voi fi mort demult, ce bine-mi pare.

Tânărul a vânat un iepure, poate l-a prins cu ajutorul unei capcane, poate a alergat după el pur și simplu, poate ne înșelăm. Privesc felul în care artistul a pictat interiorul kylix-ului, poziția tânărului, cât și a iepurelui, privesc liniile simple ce definesc fugar un atlet, cât și numărul 45 al piciorului. Trag repede concluzia: artistul vrea să ne facă să credem că tânărul chiar a vânat singur iepurele. Mai privesc odată felul în care acesta își contemplă odihna și dau repede dreptate celui ce a desenat atât de bine. Să fii mințit într-o posedare atât de artistică. Iată iluzia pe care fiecare dintre noi o trăim, ca și cum am fi liberi să credem asta, liberi; liberi.

Tavane

Propilaya - intrarea spre Parthenon - Akropolis, Athina

Unul din marii arhitecți clasici ai lumii este și Alexander 'Greek' Thomson, la care nu numai prenumele a fost predestinat, dar și cognomenul („grecul”), astfel prima impresie ne face să ne gândim la un britanic ce-a colindat Mediterana în lung și în lat. Nu a fost așa, Thomson, scoțian la origine, nici nu a traversat Canalul Mânecii. Grecia a văzut-o prin fotografiile și desenele epocii sale: s-a născut la 9 aprilie 1817 la Balfron - Stirlingshire, Scoția. A murit în 1875 (22 martie) la Glasgow.

În cartea „Alexander 'Greek' Thomson” a lui Gavin Stamp, în format A4 ca album, ne sunt prezentate principalele sale capodopere. Spicuind din cele scrise de autor, Thompson a reintrodus principiile arhitecturii antice grecești în noua arhitectură europeană, ce devenea modernistă.

Am reținut că orizontala (grinda) greacă a fost declasată de arcul roman, chiar goticul ce a venit mai târziu nu a reușit să dea respirația pe care terasele grecești o reușeau. Thomson a reintrodus în arhitectura europeană chiar elemente antice egiptene, sau chiar indiene. Și a reușit să continue într-un fel propriu, original, să dezvolte, structura antică grecească. Era obsedat de plane drepte orizontale, pe care se puteau dezvolta orice volum interior.

http://www.scotcities.com/greekthomson.htm

La adresa de mai sus se poate vedea felul în care aborda Thomson arhitectura.

„And all this is an arhitect who never travelled, never saw Athens or Thebes, let alone Paris, Berlin or Rome. But travel is not necesary to stimulate originality, as the work of Nicholas Hawksmoor (or Shakespeare) also demonstrates. It was, surely, far from a disadvantage that Thomson was largely confined to Glasgow, for there his imagination could run free, untrammelled by mundane archaeological reality, to conjure up images of the buildings of the Ancient World in all their original glory and perfection.” * remarca Gavin în cartea sa despre Thomson.

Thomson știa planul Erectheionului, era singurul plan care nu respecta dreptunghiul, erau mai multe dreptunghiuri (era, inclusiv terasa Cariatidelor, minunata intrare de la nord etc.), reia totul și proiectează vile asemeni unor pavilioane, apar modele originale, reintegrează în stil chiar și acoperișul. Nu sunt sigur dacă Thomson a văzut tavanele care acoperă Propilaya, poarta de intrare spre Parthenon, jocul coloanelor și al zidurilor ce învelesc un volum creat numai pentru a intra, dar a intuit mult din acestea, a făcut-o respectând cu onoare linia dreaptă.

din

* Gavin Stamp, Alexander 'Greek' Thomson, Glasgow, 1999, Festival Company Ltd, pag.20.

Ce este o grindă? de Mario Salvadori

part of Erechteion, Akropolis, Athina

≪ În unele elemente structurale se dezvoltă concomitent întindere și compresiune. Cel mai important dintre aceste elemente este grinda. Într-o clădire, o grindă este elementul de structură orizontal care leagă capetele a doi stîlpi. Dacă reunim un grup de stîlpi verticali și îi legăm cu grinzi orizontale, obținem cadrul unei clădiri: pare ca o pădure.

Pe grinzile orizontale care sînt rezemate pe stîlpi se „descarcă”, la rîndul lor, greutățile planșeelor, iar planșeele „preiau” încărcarea cu oameni și a întregului mobilier de pe ele. 

[...]

Într-o clădire formată din cadre, grinzile sînt supuse la încovoiere datorită încărcăturilor de pe planșee, iar stîlpii sînt comprimați de grinzi. Întregul cadru lucrează unitar deoarece încărcăturile construcției produc compresiune în stîlpi și încovoiere (care este o combinație de compresiune și întindere) în grinzi.≫

Mario Salvadori, Construcții - Lupta împotriva gravitației, ed. Albatros, 1983, pag.26 și 29.

http://en.wikipedia.org/wiki/Mario_Salvador

coperta din spate a cărții (1983)

 

Mario G. Salvadori s-a născut la Roma și este doctor în construcții și matematică al Universității din Roma. Este membru al facultăților de construcții și de arhitectură de la Universitatea Columbia din New York și a fost profesor de arhitectură la Universitatea Princeton între anii 1954 și 1959. În același timp, dr. Salvadori a participat la proiectarea unor construcții importante în toată lumea.

După ce a lucrat în domeniul matematicilor aplicate și al calculatoarelor timp de peste 25 de ani, profesorul Salvadori s-a dedicat domeniului arhitecturii structurilor, publicînd trei cărți și peste o sută de articole pe această temă. În ultimii ani a elaborat o nouă metodă de predare a  acestui subiect, care nu necesită cunoștințe de matematici și care folosește modele simple și chiar corpul uman pentru a explica principiile de bază.

Cărțile lui Mario G. Salvadori au fost traduse în zece limbi, printre care franceza, chineza, portugheza, rusa, japoneza și, prin prezenta lucrare, în română.

Cartea de față a fost distinsă cu premiul „Cartea științifică pentru copii” al Academiei de științe din New York.

Cursa de care

Agora Museum (The Stoa of Attalos), Athina(Athens), Greece

Peloponezul poartă numele fiului lui Tantal. Oricum se pare că blestemul unei pruncucideri nu s-a terminat şi generaţia Atrizilor născută din Pelops, fiul născut de două ori, va duce mai departe o dorință care va înceta doar cu marele incendiu ce va mistui Mycene (invazia dorienilor).

Pe scurt, Pelops a urmat gena, tradiţia, şi într-un concurs (cursă de care) şi-a învins socrul, pe Oenomaus. Gurile rele spun că a înşelat, că a trişat şi că s-a pierdut ... că au fost şi martori, ca Myrtilus, "cel care mâna hăţurile" carului regelui Oenomaus, mitul poate pretinde orice. Că a existat din nou mită sau minciună, este nerelevant, în acele vremuri orice era posibil. Orice revoltă era ridicată la rang de revoluţie.

În acest "mariaj forţat" cu Hippodamia fiica regelui Oenomaus s-au născut doi fii, Atreus and Thyestes, dar mitul a mai lăsat şi o rezervă. Ceea ce mitul nu dizolvă, este tocmai antagonismul tactului; unul într-o parte, celălat în cealaltă parte, frații: dușmani până la moarte.

Τοξοτρια (arcașa)

Arcașa de la Rafina

De fapt lucrurile stau chiar așa, întocmai echilibrului lui Élie Faure; cu spatele la Egee, cu fața spre drumul ce duce la Athina (Atena), arcașa sculptorului Nikola Pavlopoulos (Νικόλα Παυλόπουλου) din portul turistic Rafina arată doar traiectoria, săgeata lipsind însă. În schimb putem admira modernismul contemporan grec, nicidecum vreo zeiță, și dacă aceste vederi s-ar opri numai aici, n-ar mai conta nicidecum titlul.

De-a lungul plajei, spre sud, la vreo 10 kilometri se află templul zeiței Artemis din Vravrona (Braurona), un loc sacru -în care încă se mai sapă.

Gestica și siguranța cu care arcașa deschide arcul, ține într-adevăr de o viziune artistică, felul în care procedează, nuditatea totală, ține de-o sexualitate debordantă - și așa, din nou fără să vreau mă întorc la Acteon, sau la Orion, sau la mine, sau la călătorie, sau la imagine, sau la vis.

Echilibru cu Élie Faure

„O dată cu el, modeleul nu mai este o știință, și, nefiind încă un meșteșug, este o gîndire vie. Volumele, mișcările, hula care pornește dintr-un unghi al frontonului pentru a sfîrși în altul, totul este sculptat dinlăuntru, totul se supune unor forțe interioare, pentru a ne dezvălui sensul lor. Valul viu străbate membrele, le umple cu totul, le rotunjește sau le alungește, modelează capătul oaselor și sapă ca pe o cîmpie torsurile glorioase, de la pîntecul tainic pînă la tremurul dur al sînilor. Prin seva care urcă și-l face să pulseze, fiecare fragment de materie, chiar sfărîmat, este prin el însuși un tot viu care participă la existența ansamblului, primește și îi dă viață. O solidaritate organică le leagă iremediabil. Viața superioară a sufletului, amestecată și contopită, pentru prima și singura dată în istorie, cu viața torențială a elementelor indiferente, se înalță deasupra lumii amețite și puternice, în tinerețea nemuritoare a unei clipe care nu poate dura.


De la răsăritul soarelui pînă la apusul soarelui, frontoanele desfășoară viața. În ele pacea coboară o dată cu noaptea și lumina urcă odată cu ziua. Viața crește, înaintează fără grabă, descrește, de la cele două brațe ale lui Febus care se ivesc din orizont, întinse spre creștetul lumii, pînă la capul de cal al cărui trup se și află în umbră de cealaltă parte a cerului. Întreaga viață. Formele ei se continuă fără întrerupere. Ca și vegetațiile pașnice, ele ies din pămînt și, în aerul din care trăiesc, își unesc ramurile și își amestecă frunzișul. Singure sau înlănțuite, ele se continuă, precum cîmpia în care se pierde colina, valea care urcă spre munte, fluviul și estuarul pe care le înghite marea, și golful care merge de la un promotoriu la altul. Umărul este făcut pentru fruntea care se așază pe el, brațul pentru talia pe care o strînge, pămîntul dă puteri mîinii care-l apasă, brațul care se înalță ca un arbore aspru la pipăit ridicînd torsul pe jumătate culcat. E spațiul fără margini care se amestecă, în piepturi, cu sîngele și care, dacă privești ochii, pare a se uni, în adîncul apelor lor nemișcate, cu spiritul venit aici să se odihnească spre a-și recăpăta puterea. Mersul mecanic al astrelor, vuietul surd al mării, eterna maree a germenilor, fuga insesizabilă a mișcării universale trec fără încetare în aceste forme profunde, pentru a înflori în energii inteligente.


Mare și solemnă clipă! Omul continuă natura al cărei ritm se află în inima sa, și determină, cu fiecare bătaie, fluxul și refluxul sufletului său. Conștiința explică instinctul și își îndeplinește funcția sa superioară, aceea de a înțelege ordinea lumii ca să nu părăsească forma, să se exprime prin ea, pentru ca, din atingerea cu ea să țîșnească unicul fulger. Spiritul este ca parfumul senzualismului necesar și simțurile cer spiritului să le justifice dorințele. Rațiunea nu sărăcește încă sentimentul care, unindu-se cu ea, soarbe puteri noi. Idealismul cel mai înalt nu pierde niciodată din vedere elementele reale ale generalizărilor sale, și cînd artistul grec modelează o formă imediată, ea strălucește fără efort de un adevăr simbolic.


Este epoca în care arta greacă atinge momentul său filosofic. Ea este o devenire vie. ...”

Élie Faure, Istoria artei - Arta antică, Meridiane, 1988, pag.146-147

The 'melancholy Roman'

Delphi Museum, Greece.

Există o categorie a artei, o calitate ? ( dintre celelalte, definite de Aristotel ca fiind „ceea ce face ca lucrurile să fie socotite de un anumit fel”[definiția calității] ) * :


≪Un al patrulea soi de calități îl reprezintă figura și forma existente în fiecare lucru, iar în prelungirea lor, rectitudinea, curbura și orice de aceeași natură. Căci potrivit cu fiecare dintre acestea, un lucru e socotit a fi de un anumit fel: într-adevăr, prin faptul că e triunghiular ori dreptunghiular capătă el o calificare, ca și prin faptul de a fi drept sau curb. De asemenea, potrivit cu forma, fiecare lucru este socotit de un anumit fel.≫


Ori acest cap, reprezintă o culme a artei clasice. Trăsăturile morale se pot citi cu ușurință, undeva în creierul nostru se activează acea judecată a primei vederi, ceea ce te face să nu-ți dezlipești privirea, și să pipăi cu ochii toate formele ce se ivesc din această imagine sculpturală. Numai Da Vinci a mai reușit ceva asemănător cu Mona Lisa și de atunci soiul acesta de reflectare a fost abandonat în favoarea unei optici a coloristicii, a unei induceri în eroare a privitorului. Aici totul este clar, proporțiile naturale, nimic nu iese în evidență și totuși totul -în unitarul său, te face să-l privești cu atenție, o suferință ascunsă apare fără nici o surpriză.

* Aristotel, Categorii-Despre interpretare, Humanitas, 2005, pag.30 și 33

Cățărarea - farmecul unei treziri

Fotografiile au fost executate cu Zenit 12, obiectiv Pentacon 200 mm (I.O.R.), film Azomureș 21 DIN. 

N-am ratat nici căderea, n-am ratat nici teama. Și totuși acest joc al întrecerii mai degrabă cu tine însuți decât cu natura mi-a antrenat mintea, luciditatea, reflexele. Astăzi, orice întoarcere este posibilă; în contrapondere cu dorința este instinctul de conservare,  dar cred că voi avea o discuție și cu acesta din urmă.

N-au murit speranțele, în schimb mi-am dublat kilogramele. Dependența de traiul bun, de confort, zace în fiecare și asta îmi dublează șansele de-a muri într-un pat de spital la o vârstă celebră. Mai visez uneori că urc, că mă agăț în piton, că-mi caut caraba...

Alexandru Vakulovski - puțin nervos :)

De azi nu mai scriu la Timpul. Două texte ce au încălcat "politica editorială"

Săptămâna asta am scris două texte pentru Timpul, din care... n-a apărut nici unul.

Mi s-a explicat că am încălcat politica editorială. Anunțasem din timp că dacă vineri nu-mi apare textul - nu mai scriu pentru Timpul. La al doilea text s-a negociat, pentru că era despre Biblioteca Națională, la un moment dat mi s-a sugerat că dacă apare textul meu, nu apare dreptul la replică al Bibliotecii. În Timpul de astăzi nu e nici textul meu, nici dreptul la replică al Bibliotecii. Dreptul la replică probabil că încalcă politica editorială a Timpului. În schimb, în ediția tipărită a apărut un text mai vechi de-al meu. Chiar nu înțeleg o astfel de politică editorială.

Le urez succes foștilor mei colegi și, spre binele lor, sper să nu se lovească de politica editorială.

Mai jos public textele vinovate.

Miercuri ar fi trebuit să apară: 

România văzută din Moldova sau cum s-a mai furat o revoluție

Scriam într-un text din timpul protestelor din România, că pericolul mare al manifestărilor ar fi confiscarea revoluției de către alți politicieni. Să fim serioși, protestatarii nu erau useliști, cu atât mai puțin peliști sau, Doamne ferește, pesediști.

Așa s-a și întâmplat. Cei de la putere, pedeliștii - au fost ușor dați la o parte de useliști, ajutați de protestatarii din iarnă. Useliștii au acționat fără scrupule, de altfel ce scrupule poate avea un prim-ministru acuzat de plagiat și un președinte interimar cu părul vopsit? Vă mai amintiți expresia: umblă cu cioara vopsită?! Plagiatorii au început cu cultura, atac asupra ICR-ului, apoi l-au suspendat fără mare greutate pe președintele Traian Băsescu.

Toți cei care au protestat sunt confuzi acum, au fost furați, așa cum și era de așteptat, de cei împotriva cărora protestaseră. Prietenii mei din România, dacă s-au mutat la Chișinău – suportă cu greu vacanțele acasă, fiindcă tensiunea a crescut chiar și în discuțiile amicale. Românii au ajuns la o tensiune maximă –  facebook-ul a devenit o unealtă a dezbaterilor politice. La așa ceva nu mă așteptam, politica a intrat și în tabloide, showbizul e total neinteresant față de jocurile murdare politice.

Întrebarea e: după o revoluție furată, cum să mai protestezi? Poți fi sigur că nu vei fi iar înșelat, trădat, abandonat și cum spune expresia și cu banii luați?

Din păcate ceea ce se întâmplă în România, din nou nu are de-a face cu iubirea. Cei care vor vota împotriva suspendării, pro Băsescu – vor vota, de fapt, anti-USL; cei care vor vota pentru suspendare, de fapt vor vota anti-Băsescu.

 

Sunt curios și de voturile basarabenilor: ultima oară au votat 99% pro-Băsescu. Facem pariuri?

Și al doilea text, ce trebuia să apară azi:

Valori puse la zid

Să asociezi Biblioteca Națională cu scandalul pare absurd. Ce patimi poate trezi o instutuție în care lunar, ba chiar săptămânal - de regulă, au loc lansări de carte, lecturi, cenacluri și expoziții? Din contra, așa cum am văzut într-un reportaj TV, de Bibliotecă mai puțini știu, decât de discoteci.

Dar dacă vrei tare – orice se poate. Astfel Biblioteca Națională și domnul Alexe Rău, directorul Bibliotecii – au ajuns subiect de pseudo-știri. Și a vrut tare (să pornească o polemică), culmea, chiar o angajată a Bibliotecii – doamna Nina Negru. În hora dumneaei a intrat și mai tânărul nostru coleg, Ion Macovei. Ion a scris un articol pornind de la informațiile primite de la Nina Negru, iar partea vizată – adică atât domnul Alexe Rău, cât și restul angajaților Bibliotecii, au fost neglijați, chiar dacă, așa cum aflăm chiar din textul lui, a fost căutat la redacție de doamna Raisa Melnic, şefa Serviciului programe culturale al Bibliotecii Naționale. Ion Macovei cred că s-a grăbit și n-a ascultat ambele părți, așa cum ar trebui să facă orice jurnalist care pretinde că scrie obiectiv. Lucrurile pe care le aflăm în articol sunt interpretabile, iar acuzele la adresa Bibliotecii sunt umflate.

Pe doamna Nina Negru n-o cunosc, dar acuzațiile dumneaei nu par să aibă logică. În schimb îl cunosc personal pe domnul Alexe Rău – un om despre care artistul plastic Ghenadie Popescu a zis: ce rău poate face domnul Rău? I-am auzit de nenumărate ori pe Petre Guran și Andrei Nicolescu de la ICRvorbind cu admirație despre domnul Rău – după ce au făcut mai multe proiecte la Biblioteca Națională. Toți tinerii scriitori de la Republica au avut și au în domnul director un susținător, un lucru extrem de important pentru literatura contemporană din Moldova. Martor e și Vladimir Beșleagă, care a fost prezent la mai multe ședințe ale cenaclului. Probabil că sunt subiectiv, dar nu pot să nu-l respect pe domnul Alexe Rău, un om cu o generozitate rară și un adevărat profesionist. Știu că oricine îi propune un proiect cultural viabil, este susținut de Alexe Rău. Biblioteca Națională are porțile larg deschise pentru proiecte culturale, un lucru extrem de important.

Legat de partea “tehnică” a scandalului s-a pronunțat cât se poate de obiectiv academicianjul Petre Soltan. Pe cine să credem, pe Nina Rău sau pe toți angajații Bibliotecii cu tot cu Alexe Rău și academicianul Petre Soltan?  

Grafică de Dan Perjovschi

Orbii și elefantul

          ≪Povestea cea mai cunoscută, pe care o întâlnim la fiecare pas de îndată ce ne avântăm pe tărâmul cunoașterii, este fără îndoială de origine indiană. Neamul sufist, apoi altele au preluat-o și au adaptat-o după dorință.


          Întâmplarea se petrece într-un sat unde toți locuitorii erau orbi. Pe lângă sat a trecut într-o zi uun rege cu numeroasa lui suită. Regele mergea călare pe un elefant, făptură complet necunoscută în acel colț de lume.
          Când au auzit vorbindu-se despre un animal nou, care părea cu totul neobișnuit, câțiva orbi s-au dus să stea de vorbă cu regele și cu curtenii. Li s-a îngăduit să pună mâna pe elefant, care a stat liniștit.
          Când s-au întors în sat, au fost înconjurați de o mulțime de orbi care i-au pus să vorbească despre animal.
          Întâiul orb, care nu pipăise decât urechea elefantului, a spus:


          - Este un animal mare și turtit, cu pielea destul de aspră, cam ca un covor vechi.
          Al doilea, care apucase trompa elefantului, le-a spus celorlalți orbi:
          - Este ceva lung, gol pe dinăuntru și se mișcă tot timpul. Este foarte voinic.
          Cel de-al treilea orb, care îl apucase pe elefant de un picior, a spus:
          - Este zdravăn și bine proptit în pământ, ca un stâlp.


          Sătenii n-au fost mulțumiți și au cerut și alte amănunte, însă cei trei orbi n-au izbutit să se pună de acord. Discuția s-a încins.
          Au ajuns să se bată cu pumnii, cu bâtele și chiar să se rănească.
          Câțiva orbi, mai înțelepți decât ceilalți, au spus că ar fi bine să mai meargă și alții la rege, ca să afle mai multe amănunte despre animal. Alegerea a luat ceva timp, dar cei ce urmau să facă parte din noua delegație erau cei mai isteți dintre orbi.


          Dar când au ajuns, regele și curtenii plecaseră.≫

Jean-Claude Carrière, Cercul mincinoșilor, Humanitas, 2010, pag.135-136.

Vedere curbă

expulzatul, exilés, ostracizatul

28.2.10

Beckett, Joyce and Irish Exile

Sean O'Hagan on the role that exile plays in Irish cultural and political life

When Mary Robinson became president of Ireland in 1990, one of her first, and most symbolic, actions was to light a lamp in the kitchen window of her official residence to acknowledge the many millions of Irish people overseas. Until then, Irish emigration had been one of the great unspokens of political life, while simultaneously being one of the great themes of Irish drama, fiction and poetry.

Robinson's inspiration was a poem by Eavan Boland called The Emigrant Irish. "Like oil lamps," it begins, "we put them out the back – of our houses, of our minds." The generations who left for a new life in Britain and America haunted Irish writing and song throughout the 20th century.

Both James Joyce and Samuel Beckett, the two towering modernists of Irish literature, chose exile, the former famously describing Ireland as 'the old sow that eats her farrow". Joyce also wrote that the Irishman was more respected abroad; "the economic and intellectual contradictions that prevail in his own country do not allow the development of individuality".

It was Beckett who gave voice to the exile's dilemma of not belonging. "It is suicide to be abroad," says a character in All That Fall, "but what is it to be at home?… A lingering dissolution." [Read the article]

Sean O'Hagan, 'Ireland's emigrants sing songs of exile that echo through the generations'

The Observer, 28 February 2010

În 1990 apare la editura Univers volumul „Molloy - Nuvele Texte de Neființă - Cum e Mercier și Camier” cu o prefață excelentă semnată de Romul Munteanu (prefață care merită citită înaintea aruncării în neantul rândurilor lui Samuel Beckett) - volum ce a fost tradus de Gabriela și Constantin Abăluță.


În volum, schița „Expulzatul” explică, în maniera tipică a lui Beckett -cea a așteptării, una din cele mai terifiante pedepse ce se dădeau în antichitate -mai ales în cea greacă, cea a expatrierii, a expulzării. Schița este de-o similitudine a prezentului actual geamănă cu realitatea: expulzarea din propria locuință, din propria idee, din tine.


Trei simboluri apar în ordine; scara, pălăria și șareta. Chiar și așa, simplu înșiruite, acestea descriu despărțirea, plecarea. Dar la Beckett, înșiruirea nu este simplă, nu pleci cum vrei tu și mai ales nu cum vor alții, neprevăzutul ignoră orice felație individuală asupra realității, asupra vreunui câștig imediat.


Citind Expulzatul lui Beckett, impresia imediată asupra celor ce se petrec în jurul meu a fost asemenea Omului Invizibil; chiar așa fiind, lumea te știe, te urmărește...


Trăind în societate, aparținător al ei, înregistrat cu carte de identitate, privesc la cei din jurul meu asemeni unui expulzat, istoria se repetă și oamenii doresc asta; emigrația. Poporul meu se pierde.

În favoarea ploii din pricina uscăciunii

Ultimii melci, după ce căldura i-a alungat din cochilii, după ce le-au lăsat de izbeliște, au dispărut.
Cochiliile -în schimb, s-au alinat, s-au dus la coafor, s-au vopsit și s-au pus mai apoi pe cântat. Datorită geometriei spiralate, frecvențele joase au început să le teleporteze, l-a început totul anapoda, apoi au apărut regulile: nu cântă decât două cochilii deodată, diferența să fie de-o octavă...

Bondăreli

Întrebarea potrivită este cea de pe urmă


O pildă hasidică spune că, ajuns la capătul vieții, rabinul Zusia a rostit aceste vorbe:
- În lumea care vine, n-am să fiu întrebat de ce n-am fost Moise. Nicidecum. Am să fiu întrebat de ce n-am fost Zusia.


Nici o minune


Un om umbla de colo colo, spunînd că este profet și că poate face minuni. Sătul să-l mai audă, un negustor l-a chemat și i-a spus:
- Deschide această ușă încuiată fără să te folosești de cheie.
- Am zis eu oare că sunt lăcătuș? a răspuns omul.


din

Jean-Claude Carrière, Cercul Mincinoșilor, Humanitas, 2010, pag.98-99.

Acum aproape un an

"Daca nu veti fi demis la referendum, eu ma voi retrage definitiv din viata politica", a spus Crin Antonescu, adaugand ca isi doreste "sa apucam amandoi o justitie pe deplin independenta in Romania" si i-a urat lui Basescu "un presedinte atat de bun incat sa fie bun si pentru dumneavoastra". [ziare.com : http://www.ziare.com/crin-antonescu/traian-basescu/antonescu-daca-basecu-nu-va-fi-demis-la-referendum-ma-retrag-definitiv-din-politica-1177298]


Imaginile îmi aparțin, sunt făcute în spatele Muzeului Antipa.


Interesantă este afirmația, interesantă urmarea: dacă barca se scufundă eu vă părăsesc ! De unde această alăturare? De unde aceste supărări, când acum un an boem fiind părăseați doar locul?

Începutul, dar și sfârșitul

Una din cauzele cunoașterii umane s-ar rezuma la curiozitate, eu citesc dorință; dorință de sex, de putere, de bani, de de toate, de fapt e una singură: dorința de sex, de aceea toți frustrații ce doresc putere sunt niște handicapați sexuali, ceilalți potenți, trebuie arestați.

_________________________________________________________

A sunat telefonul, când l-am ridicat, după mult timp în care eram ocupat cu altceva, a venit tonul. Apoi, mai târziu din nou, am fost mai rapid, se terminase.

Cineva se interesa de mașina mea, care, după cum mă informa convorbitorul, se afla undeva între Viena și Salzburg gonind cu peste 150 km/oră.

Am înțeleg gluma și l-am întrebat dacă mai sunt pe A1?

Mi-a răspuns că da!

Și atunci de unde știe că merg la Salzburg? am intervenit repede.

Pentru că sunt deja în Lehen! îmi răspunse la fel de repede interlocutorul.

Am lăsat telefonul jos. Mi-am pus o cafea, am revenit, dincolo se auzea un ventilator. Mi-am dres glasul și-am primit răspunsul:

„Intrați în Salzburg!”

Dar, eu am mașina-n curte, n-am declarat-o furată, n-am vândut-o, n-am împrumutat-o, am replicat disperat.

„Aveți numărul 69 XX 139?!”

„Da!”, uimit fiind căscam ochii.

„Aveți la intrare în oraș 145,4 km/oră, unde doriți să ajungeți?”

„Dar eu sunt în România acum, se poate vedea după numărul de telefon, după GPS-ul americanilor, al chinezilor, al tuturor...”

„Știu, știu, texte din astea le-am mai auzit, așa ca de la un Alladin nevinovat ce tocmai închidea peștera!”

„Domnule polițist, sau ce o fii fiți acum, dar aveți cultură!”

„Știu -  știu, suntem la ușa dumneavoastră, o să fiți arestat pentru menaj pornografic cu fiica sultanului!”