Echilibru cu Élie Faure

„O dată cu el, modeleul nu mai este o știință, și, nefiind încă un meșteșug, este o gîndire vie. Volumele, mișcările, hula care pornește dintr-un unghi al frontonului pentru a sfîrși în altul, totul este sculptat dinlăuntru, totul se supune unor forțe interioare, pentru a ne dezvălui sensul lor. Valul viu străbate membrele, le umple cu totul, le rotunjește sau le alungește, modelează capătul oaselor și sapă ca pe o cîmpie torsurile glorioase, de la pîntecul tainic pînă la tremurul dur al sînilor. Prin seva care urcă și-l face să pulseze, fiecare fragment de materie, chiar sfărîmat, este prin el însuși un tot viu care participă la existența ansamblului, primește și îi dă viață. O solidaritate organică le leagă iremediabil. Viața superioară a sufletului, amestecată și contopită, pentru prima și singura dată în istorie, cu viața torențială a elementelor indiferente, se înalță deasupra lumii amețite și puternice, în tinerețea nemuritoare a unei clipe care nu poate dura.


De la răsăritul soarelui pînă la apusul soarelui, frontoanele desfășoară viața. În ele pacea coboară o dată cu noaptea și lumina urcă odată cu ziua. Viața crește, înaintează fără grabă, descrește, de la cele două brațe ale lui Febus care se ivesc din orizont, întinse spre creștetul lumii, pînă la capul de cal al cărui trup se și află în umbră de cealaltă parte a cerului. Întreaga viață. Formele ei se continuă fără întrerupere. Ca și vegetațiile pașnice, ele ies din pămînt și, în aerul din care trăiesc, își unesc ramurile și își amestecă frunzișul. Singure sau înlănțuite, ele se continuă, precum cîmpia în care se pierde colina, valea care urcă spre munte, fluviul și estuarul pe care le înghite marea, și golful care merge de la un promotoriu la altul. Umărul este făcut pentru fruntea care se așază pe el, brațul pentru talia pe care o strînge, pămîntul dă puteri mîinii care-l apasă, brațul care se înalță ca un arbore aspru la pipăit ridicînd torsul pe jumătate culcat. E spațiul fără margini care se amestecă, în piepturi, cu sîngele și care, dacă privești ochii, pare a se uni, în adîncul apelor lor nemișcate, cu spiritul venit aici să se odihnească spre a-și recăpăta puterea. Mersul mecanic al astrelor, vuietul surd al mării, eterna maree a germenilor, fuga insesizabilă a mișcării universale trec fără încetare în aceste forme profunde, pentru a înflori în energii inteligente.


Mare și solemnă clipă! Omul continuă natura al cărei ritm se află în inima sa, și determină, cu fiecare bătaie, fluxul și refluxul sufletului său. Conștiința explică instinctul și își îndeplinește funcția sa superioară, aceea de a înțelege ordinea lumii ca să nu părăsească forma, să se exprime prin ea, pentru ca, din atingerea cu ea să țîșnească unicul fulger. Spiritul este ca parfumul senzualismului necesar și simțurile cer spiritului să le justifice dorințele. Rațiunea nu sărăcește încă sentimentul care, unindu-se cu ea, soarbe puteri noi. Idealismul cel mai înalt nu pierde niciodată din vedere elementele reale ale generalizărilor sale, și cînd artistul grec modelează o formă imediată, ea strălucește fără efort de un adevăr simbolic.


Este epoca în care arta greacă atinge momentul său filosofic. Ea este o devenire vie. ...”

Élie Faure, Istoria artei - Arta antică, Meridiane, 1988, pag.146-147