Templul - de Élie Faure, 1909

Parthenon, Acropole, Athina - pedimentul estic

≪ Această întîlnire cu viața și cu paradisurile accesibile, acest ideal realizat pe frontoanele templelor și în inteligența eroilor va înflori, spre gloria grecilor și demonstrarea unității sufletului, pe un teren politic de luptă și eliberare. Democrația nu este pe deplin victorioasă și, prin urmare, e pe cale de a decade, dar Grecia face efortul din care se va naște democrația. O dată cu idolii din lemn, cu monștrii vopsiți în mai multe culori din vechile temple, oligarhia, puterea încredințată unei caste care simbolizează, în fond, revelația acceptată, a murit.

Tirania, știința de a guverna recunoscută unuia singur, al cărui apogeu coincide, în secolul al VI-lea [î.e.n, Î.C., nota mea], cu afirmarea științei sculpturii, este zdruncinată atunci cînd mișcarea vieții invadează forma arhaică, și primele statui care par vii sînt cele ale ucigașilor regelui Atenei, Harmodios și Aristogiton. Atunci, forțele zdrobitoare pe care Eschil le așeza ca pe niște blocuri de piatră pe sufletul omenesc se pun în mișcare, o dată cu Sofocle, pentru a se întrepătrunde, a acționa unele asupra altora, a-și transpune energiile strălucitoare și echilibrate în conștiință și în voință. Atunci Fidias strămută în marmură mișcarea vieții. Atunci omul este copt pentru libertate, și tot atunci apare democrația, expresie politică trecătoare a antagonismului și a concordanței forțelor în armonia cosmică.

Templul lui Hefaistos, Agora, Athina

Atunci, din toate Acropolele se nasc Partenoane. Conducătorul democrației le inspiră, poporul lucrează la ele, cel din urmă cioplitor în piatră primește aceeași plată ca și arhitectul Ictinos și sculptorul Fidias. La serbările Panateneelor, cu ritualul lor adesea încălcat de entuziasmul popular, în praf și soare, în zgomotul uneori discordant al melodiilor orientale și al miilor de picioare goale lovind pămîntul, în strălucirea brutală a rochiilor vopsite, a bijuteriilor și a fardurilor, a fructelor, cetatea își înalță spre ele speranța prin tinerele sale fete, prin florile răspîndite pretutindeni, prin ramurile de palmier, prin imnurile sale, puterea, prin călăreții ei, înțelepciunea, prin bătrînii săi, mulțumind divinității protectoare că a îngăduit acordul dintre om și lege. Templul rezumă sufletul grec. El nu este nici casa preotului, cum era templul egiptean, nici casa poporului, cum va fi catedrala, el este lăcașul spiritului, azilul simbolic unde se vor celebra nunțile simțurilor și ale voinței. Pentru a-l împodobi sînt folosite statuile, picturile, întreaga strădanie plastică a inteligenței. Detaliul construcției sale este limbajul personal al arhitectului. Principiul său este mereu același, proporțiile sale mereu asemănătoare, un același spirit îl calculează și îl echilibrează. Uneori domină geniul doric, prin coloana austeră, fără ornamente, groasă și scurtă. Alteori ne surîde geniul ionic, prin coloana lungă, zveltă ca un jet de apă, ușor deschisă la vîrf. Cîteodată tinerele fete în mers, toate aplecate una spre cealaltă, leagănă pe fruntea lor arhitrava, ca pe un coș cu fructe. Adesea nu are coloane decît pe una sau pe două din fețe, alteori de jur-împrejur. Fie că e mic sau mare, nu te gîndești niciodată la mărimea lui. Legea numărului, pe care o respectă cu atîta ușurință încît ai zice că îi este înnăscută, țîșnind de-a dreptul din pămînt o dată cu coloanele care se avîntă, oprindu-și zborul vertical între stilobat și arhitravă, suspendîndu-le prin fronton într-un fel de legănare imobilă - îl transpune fără greutatela scara universului material și spiritual pe care îl rezumă.

E una cu golful pur care își rotunjește la poalele sale curba unde valul mătură, în cadență, nisipul galben. E una cu promotoriul care îl poartă, violet sau mov, după oră, dar întotdeauna definindu-se pe spațiu printr-o linie continuă pe care osatura pămîntului o acuză cu limpezime. E una cu cerul diurn, care își încrustează regularitatea dreptunghiului în hora circulară a orizonturilor marine. E una cu cerul nocturn ce se rotește în jurul său după ritmul muzical și monoton în care arhitectul i-a descoperit secretul proporțiilor. E una cu cetatea, realizînd, cu ciudată măsură, echilibrul perfect pe care îl urmăresc zadarnic locuitorii săi în antagonismul necesar între clase și partide. E una cu sufletul poeților și gînditorilor, care caută acordul absolut al inimii și al inteligenței în tragedie și în dialog, cu care se întîlnește prin drama decorației sale sculpturale, irevocabil înscrise în ordinea sa definitivă.

Templul Aphaia - insula Aegina

Pe Acropolele simple, el este o armonie care încununează o altă armonie. După douăzeci și cinci de secole a rămas ceea ce era, pentru că și-a păstrat proporțiile, elanul susținut, așezarea temeinică pe podișurile de piatră care, înconjurate de coline de aur, domină marea. S-ar zice că anii au făcut cu el ceea ce au făcut și cu pămîntul, despuindu-l de statuile, de culori sale, în timp ce tîrau pădurile spre mare o dată cu humusul munților și secătuiau torenții, că l-au ars o dată cu scheletul solului ivit pretutindeni sub iarba roșcată, că opt sute de mii de zile de arșiță l-au pătruns făcîndu-l să se înalțe în vîlvătaia serilor, pe măsură ce soarele coboară.

Templul lui Zeus, Athina

Cînd nu ai trăit în intimitatea ruinelor sale, consideri templul grec riguros ca o teoremă. De îndată ce apare, aproape intact sau sfărîmat, tot ce e uman în noi se cutremură. Pentru că, de la bază pînă la vîrf, această teoremă poartă urma mîinii. Ca și frontoane, simetria nu-i decît  aparență, dar echilibrul domnește, îl face viu. În el se regăsesc legile sculpturii, legile naturii, logică, energie și tăcere a planurilor, freamăt al suprafețelor. Găsești aici linia dreaptă, puternică precum rațiunea, dar și linia curbă, spațioasă, odihnitoare precum visul. ≫

Élie Faure, Istoria artei- Arta antică, Meridiane, 1988, pag.150-153

Echilibru cu Élie Faure

„O dată cu el, modeleul nu mai este o știință, și, nefiind încă un meșteșug, este o gîndire vie. Volumele, mișcările, hula care pornește dintr-un unghi al frontonului pentru a sfîrși în altul, totul este sculptat dinlăuntru, totul se supune unor forțe interioare, pentru a ne dezvălui sensul lor. Valul viu străbate membrele, le umple cu totul, le rotunjește sau le alungește, modelează capătul oaselor și sapă ca pe o cîmpie torsurile glorioase, de la pîntecul tainic pînă la tremurul dur al sînilor. Prin seva care urcă și-l face să pulseze, fiecare fragment de materie, chiar sfărîmat, este prin el însuși un tot viu care participă la existența ansamblului, primește și îi dă viață. O solidaritate organică le leagă iremediabil. Viața superioară a sufletului, amestecată și contopită, pentru prima și singura dată în istorie, cu viața torențială a elementelor indiferente, se înalță deasupra lumii amețite și puternice, în tinerețea nemuritoare a unei clipe care nu poate dura.


De la răsăritul soarelui pînă la apusul soarelui, frontoanele desfășoară viața. În ele pacea coboară o dată cu noaptea și lumina urcă odată cu ziua. Viața crește, înaintează fără grabă, descrește, de la cele două brațe ale lui Febus care se ivesc din orizont, întinse spre creștetul lumii, pînă la capul de cal al cărui trup se și află în umbră de cealaltă parte a cerului. Întreaga viață. Formele ei se continuă fără întrerupere. Ca și vegetațiile pașnice, ele ies din pămînt și, în aerul din care trăiesc, își unesc ramurile și își amestecă frunzișul. Singure sau înlănțuite, ele se continuă, precum cîmpia în care se pierde colina, valea care urcă spre munte, fluviul și estuarul pe care le înghite marea, și golful care merge de la un promotoriu la altul. Umărul este făcut pentru fruntea care se așază pe el, brațul pentru talia pe care o strînge, pămîntul dă puteri mîinii care-l apasă, brațul care se înalță ca un arbore aspru la pipăit ridicînd torsul pe jumătate culcat. E spațiul fără margini care se amestecă, în piepturi, cu sîngele și care, dacă privești ochii, pare a se uni, în adîncul apelor lor nemișcate, cu spiritul venit aici să se odihnească spre a-și recăpăta puterea. Mersul mecanic al astrelor, vuietul surd al mării, eterna maree a germenilor, fuga insesizabilă a mișcării universale trec fără încetare în aceste forme profunde, pentru a înflori în energii inteligente.


Mare și solemnă clipă! Omul continuă natura al cărei ritm se află în inima sa, și determină, cu fiecare bătaie, fluxul și refluxul sufletului său. Conștiința explică instinctul și își îndeplinește funcția sa superioară, aceea de a înțelege ordinea lumii ca să nu părăsească forma, să se exprime prin ea, pentru ca, din atingerea cu ea să țîșnească unicul fulger. Spiritul este ca parfumul senzualismului necesar și simțurile cer spiritului să le justifice dorințele. Rațiunea nu sărăcește încă sentimentul care, unindu-se cu ea, soarbe puteri noi. Idealismul cel mai înalt nu pierde niciodată din vedere elementele reale ale generalizărilor sale, și cînd artistul grec modelează o formă imediată, ea strălucește fără efort de un adevăr simbolic.


Este epoca în care arta greacă atinge momentul său filosofic. Ea este o devenire vie. ...”

Élie Faure, Istoria artei - Arta antică, Meridiane, 1988, pag.146-147