Se afișează postările cu eticheta Jean-Claude Carrière. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Jean-Claude Carrière. Afișați toate postările

duminică, 29 iulie 2012

Stăvilarul


≪ O altă poveste sufi ne arată cum puterea știe să se folosească de harța păguboasă dintre supuși.
O văduvă și cei cinci fii ai săi trăiau dintr-o bucățică amărâtă de pământ. Un tiran ridicase un stăvilar, care oprea toată apa. În mai multe rânduri, fratele mai mare a încercat să dărâme stăvilarul, ca să ude pământul, dar n-a izbutit. Nu avea destulă putere, iar frații lui erau prea mici.

Fratele cel mare s-a dus într-o cetate îndepărtată, unde a lucrat timp de câțiva ani la un negustor. De câte ori putea, trimitea ceva bani acasă, prin mijlocirea unor negustori. pentru ca nici mama, nici frații săi să nu simtă în vreun fel datori, îi sfătuia pe negustori să le ceară băieților în schimb unele treburi mărunte.
Când s-a întors acasă, doar unul dintre frații săi l-a recunoscut ori a părut că-l recunoaște, nu fără o oarecare șovăire, pentru că anii lăsaseră urme. Mezinul a spus:

- Aveai părul negru.
- Da, dar am îmbătrînit.
- Noi nu suntem negustori, a spus altul. De ce am avea un frate negustor?
- M-am îngrijit de voi cât ați fost mici, a spus fratele cel mare. Îmi aduc aminte cum visați să dărâmați stăvilarul ca să vină apa.
- Eu nu mai țin minte, a spus unul dintre frați.
- Nici eu, a spus altul. Despre ce apă vorbești?

- V-am trimis bani și așa v-ați putut descurca, a zis atunci fratele cel mare.
- Bani? Niciodată. Am câștigat câte ceva slujindu-i pe călători, asta-i tot.
- Spune-ne cum arată mama, i-a cerut un frate.
Numai că mama lor murise de mult, iar amintirile erau învăluite în ceață. N-au crezut ce le spunea fratele cel mare. I-au zis, așadar, plini de arțag:
- Dacă ești într-adevăr fratele nostru, de ce ai venit?
- Am venit să vă spun că tiranul a murit. Că oștenii lui au plecat în căutarea altor stăpâni. Că a venit vremea să facem ca ogorul nostru să înverzească și să rodească.

- Care tiran? a întrebat unul dintre frați.
- Nu-mi aduc aminte de nici un tiran, a spus altul.
- Ogorul a fost întotdeuna sterp.
- De ce-am face așa cum spui?
- Aș vrea să te ajut, a zis atunci mezinul, dar nu știu despre ce vorbești.
- Pe deasupra, a spus altul, nici n-am nevoie de apă. Strâng surcele și vreascuri. Aprind un foc lîngă care vin călătorii să se încălzească. Mă plătesc. Îmi ajunge să-mi duc zilele.
- Dacă am putea aduce apă până aici, a spus un alt frate, s-ar revărsa peste iazul în care îmi țin peștii colorați. Negustorii se opresc uneori să se uite la ei și-mi dau ceva mărunțiș.
- Ești încredințat, a spus ultimul dintre frați, că apa ar fi bună pentru acest pământ?

Fratele cel mare a tot încercat să-i îmboldească, să- îndemne la muncă. Numai că ei au spus că mai bine stau să-i aștepte pe negustori. Cel mare s-a tot străduit să le spună că negustorii nu vor mai trece pe acolo, deoarece chiar el îi rugase până atunci să facă acest ocol. Nu l-au crezut. Au vorbit și au tot vorbit, fără nici un folos.

S-a ivit un alt tiran, mai rău decât cel dintâi. A văzut stăvilarul, care se afla într-o stare jalnică, și s-a gândit să-l dreagă. Tiranul s-a dovedit mult mai lacom și a pus stăpânire și pe ogor, și pe frați, care au ajuns sclavi, pentru că arătau încă în putere - chiar și fratele cel mare.
Puși în lanțuri și biciuiți, târâți spre cetatea stăpânului, nu conteneau să se certe. ≫

Jean-Claude Carrière, Cercul mincinoșilor-Povești filosofice din lumea întreagă, Humanitas, 2010, pag.256-258.

joi, 12 iulie 2012

Orbii și elefantul


          ≪Povestea cea mai cunoscută, pe care o întâlnim la fiecare pas de îndată ce ne avântăm pe tărâmul cunoașterii, este fără îndoială de origine indiană. Neamul sufist, apoi altele au preluat-o și au adaptat-o după dorință.


          Întâmplarea se petrece într-un sat unde toți locuitorii erau orbi. Pe lângă sat a trecut într-o zi uun rege cu numeroasa lui suită. Regele mergea călare pe un elefant, făptură complet necunoscută în acel colț de lume.
          Când au auzit vorbindu-se despre un animal nou, care părea cu totul neobișnuit, câțiva orbi s-au dus să stea de vorbă cu regele și cu curtenii. Li s-a îngăduit să pună mâna pe elefant, care a stat liniștit.
          Când s-au întors în sat, au fost înconjurați de o mulțime de orbi care i-au pus să vorbească despre animal.
          Întâiul orb, care nu pipăise decât urechea elefantului, a spus:


          - Este un animal mare și turtit, cu pielea destul de aspră, cam ca un covor vechi.
          Al doilea, care apucase trompa elefantului, le-a spus celorlalți orbi:
          - Este ceva lung, gol pe dinăuntru și se mișcă tot timpul. Este foarte voinic.
          Cel de-al treilea orb, care îl apucase pe elefant de un picior, a spus:
          - Este zdravăn și bine proptit în pământ, ca un stâlp.


          Sătenii n-au fost mulțumiți și au cerut și alte amănunte, însă cei trei orbi n-au izbutit să se pună de acord. Discuția s-a încins.
          Au ajuns să se bată cu pumnii, cu bâtele și chiar să se rănească.
          Câțiva orbi, mai înțelepți decât ceilalți, au spus că ar fi bine să mai meargă și alții la rege, ca să afle mai multe amănunte despre animal. Alegerea a luat ceva timp, dar cei ce urmau să facă parte din noua delegație erau cei mai isteți dintre orbi.


          Dar când au ajuns, regele și curtenii plecaseră.≫

Jean-Claude Carrière, Cercul mincinoșilor, Humanitas, 2010, pag.135-136.

sâmbătă, 7 iulie 2012

Bondăreli


Întrebarea potrivită este cea de pe urmă


O pildă hasidică spune că, ajuns la capătul vieții, rabinul Zusia a rostit aceste vorbe:
- În lumea care vine, n-am să fiu întrebat de ce n-am fost Moise. Nicidecum. Am să fiu întrebat de ce n-am fost Zusia.


Nici o minune


Un om umbla de colo colo, spunînd că este profet și că poate face minuni. Sătul să-l mai audă, un negustor l-a chemat și i-a spus:
- Deschide această ușă încuiată fără să te folosești de cheie.
- Am zis eu oare că sunt lăcătuș? a răspuns omul.


din
Jean-Claude Carrière, Cercul Mincinoșilor, Humanitas, 2010, pag.98-99.