Se afișează postările cu eticheta orbi. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta orbi. Afișați toate postările

sâmbătă, 11 ianuarie 2014

Pe râu


≪Orbul care iese noaptea între ora unu și patru cu un alt prieten orb. Pentru că sînt siguri că nu vor întîlni pe nimeni pe străzi. Dacă întîlnesc un felinar, pot rîde după pofta inimii. Rîd. În timp ce, ziua, mila celorlalți îi împiedică să rîdă.
„Să rîd, spune acest orb. Dar asta nu interesează pe nimeni. Ceea ce interesează într-o carte, sînt semnele unei existențe patetice. Or, viețile noastre nu sînt niciodată patetice.”≫
Albert Camus, Caiete *



Barca, împinsă gravitațional de apa unui râu leneș de câmpie, pe care meandrele spectaculoase, îl împingeau spre maluri asemeni unui zbor plenar, lăsa un siaj subțire care nu reușea să necăjească deloc oglinda maiestoasă a apei.

În barcă, tăcuți, lipiți unul de altul, tatăl și fiul, priveau cum ceața se ridica încet, spărgea malurile, ca mai apoi să se arunce asemeni unui val spre pădurea rară, chinuită de frig, neterminată-n zare.

Cum nici o ființă nu cuteza să se arate în lungul râului, pustiul ce se ivea din pământ, odată cu ridicarea calmă a ceții, îi arătă pe cei doi ca fiind niște rătăciți, niște călători ce umblaseră la nesfârșit pe acest pământ așteptând de fiecare dată, la fiecare eveniment, să li se arate locul unde puteau să tragă la mal.

Apa trebuia să le arate locul. Râul în oglindirea sa trebuia să descătușeze imaginea ce o ținea prinsă și să-i dea voie să se arunce în fața ochilor celor doi. Însă așa cum învățaseră, și fiul prindea repede meșteșugul, prin apă se vedeau construcții fantomatice, tot felul de mișcări necunoscute, și nici un loc unde-ar putea trage.

De aceea nici până astăzi autorul nu ne-a putut spune dacă cei doi veneau prin apă și ne vedeau civilizația, fiind orbi în privința noastră sau noi; la rândul nostru, orbi și fricoși, nu cutezăm să aflăm ce se petrece în lumea peliculară a apei și asta ne dă fericirea.



* Albert Camus, Caiete, Rao, 2004, pag.71.

joi, 12 iulie 2012

Orbii și elefantul


          ≪Povestea cea mai cunoscută, pe care o întâlnim la fiecare pas de îndată ce ne avântăm pe tărâmul cunoașterii, este fără îndoială de origine indiană. Neamul sufist, apoi altele au preluat-o și au adaptat-o după dorință.


          Întâmplarea se petrece într-un sat unde toți locuitorii erau orbi. Pe lângă sat a trecut într-o zi uun rege cu numeroasa lui suită. Regele mergea călare pe un elefant, făptură complet necunoscută în acel colț de lume.
          Când au auzit vorbindu-se despre un animal nou, care părea cu totul neobișnuit, câțiva orbi s-au dus să stea de vorbă cu regele și cu curtenii. Li s-a îngăduit să pună mâna pe elefant, care a stat liniștit.
          Când s-au întors în sat, au fost înconjurați de o mulțime de orbi care i-au pus să vorbească despre animal.
          Întâiul orb, care nu pipăise decât urechea elefantului, a spus:


          - Este un animal mare și turtit, cu pielea destul de aspră, cam ca un covor vechi.
          Al doilea, care apucase trompa elefantului, le-a spus celorlalți orbi:
          - Este ceva lung, gol pe dinăuntru și se mișcă tot timpul. Este foarte voinic.
          Cel de-al treilea orb, care îl apucase pe elefant de un picior, a spus:
          - Este zdravăn și bine proptit în pământ, ca un stâlp.


          Sătenii n-au fost mulțumiți și au cerut și alte amănunte, însă cei trei orbi n-au izbutit să se pună de acord. Discuția s-a încins.
          Au ajuns să se bată cu pumnii, cu bâtele și chiar să se rănească.
          Câțiva orbi, mai înțelepți decât ceilalți, au spus că ar fi bine să mai meargă și alții la rege, ca să afle mai multe amănunte despre animal. Alegerea a luat ceva timp, dar cei ce urmau să facă parte din noua delegație erau cei mai isteți dintre orbi.


          Dar când au ajuns, regele și curtenii plecaseră.≫

Jean-Claude Carrière, Cercul mincinoșilor, Humanitas, 2010, pag.135-136.