Τοξοτρια (arcașa)

Arcașa de la Rafina

De fapt lucrurile stau chiar așa, întocmai echilibrului lui Élie Faure; cu spatele la Egee, cu fața spre drumul ce duce la Athina (Atena), arcașa sculptorului Nikola Pavlopoulos (Νικόλα Παυλόπουλου) din portul turistic Rafina arată doar traiectoria, săgeata lipsind însă. În schimb putem admira modernismul contemporan grec, nicidecum vreo zeiță, și dacă aceste vederi s-ar opri numai aici, n-ar mai conta nicidecum titlul.

De-a lungul plajei, spre sud, la vreo 10 kilometri se află templul zeiței Artemis din Vravrona (Braurona), un loc sacru -în care încă se mai sapă.

Gestica și siguranța cu care arcașa deschide arcul, ține într-adevăr de o viziune artistică, felul în care procedează, nuditatea totală, ține de-o sexualitate debordantă - și așa, din nou fără să vreau mă întorc la Acteon, sau la Orion, sau la mine, sau la călătorie, sau la imagine, sau la vis.

Aristaios tatăl, Acteon fiul

Aristaios (Ἀρισταῖος) în limba greacă înseamnă „cel mai bun”
LXXXI. Dar am vorbit îndeajuns despre aceste lucruri și a sosit vremea să povestim legenda lui Aristaios. Aristaios era fiul lui Apolo și al Cirenei, fiica lui Hypseus și nepoata lui Peneu. Unii mitografi ne spun următoarele cu privire la obîrșia lui : Apolo s-a îndrăgostit de Cirene, o fecioară deosebită prin frumusețea ei și care crescuse pe muntele Pelion. Zeul a dus-o în acel loc al Africii, unde s-a înălțat orașul ce poartă numele fecioarei. Acolo el a zămislit cu ea un fiu, pe Aristaios, încredințînd nimfelor creșterea pruncului.
       2. Nimfele i-au dat trei nume : Nomios, Aristaios și Agreus. Tot ele l-au învățat meșteșugul albinăritului și acela al cultivării măslinelor. Aristaios a fost cel dintîi om ce i-a deprins pe semenii săi cu aceste lucruri.
       3. Ca răsplată pentru binefacerile sale, muritorii i-au dat cinstire ca unui zeu – așa cum au făcut-o și cu Dionysos. Apoi, Aristaios a plecat în Beoția, unde s-a căsătorit cu Autonoe, fiica lui Cadmos. Ne spune legenda că nevasta sa i-a născut pe Acteon, care – potrivit Mitologiei – a fost sfîșîiat de înșiși cîinii săi.
       4. După unii, nenorocirea trebuie legată de împrejurarea că Acteon s-a lăudat în templul lui Artemis că, din capetele și din mădularele sălbăticiunilor vînate și care fuseseră închinate zeiței, ar fi vrut să pregătească un ospăț de nuntă pentru el și Artemis. Alții povestesc că Acteon a fost atât de greu lovit de soartă pentru că se lăudase a fi mai bun vînător decât Artemis.
       5. Nu trebuie, desigur, să ne mire că, și într-o împrejurare și în cealaltă, zeița s-ar fi înfuriat. Fie că Acteon, pentru a-și îndestula pofta, se folosise de vînatul zeiței care nu vroia să audă de nuntă, fie că el cutezase să pretindă că e mai iscusit vînător decît Artemis, neîntrecută nici de Nemuritori în ce privește vînătoarea – oricum va fi fost – zeița s-a mîniat pe bună dreptate. Artemis l-a prefăcut pe Acteon într-o sălbăticiune din acelea pe care el obișnuia să le vâneze ; și, apoi stîrni cîinii lui să-l sfîșie.

Diodor din Sicilia, Istorii, Cartea a IV-a

Ne-am obișnuit să citim o poveste așteptând ivirea unei idei, a unui caracter sau, prin descrierea unei fapte ce are loc, să suportăm o comparație, un tâlc. Toți oamenii spun povești, unele apropiate de adevăr, alte închipuite sau dorite, toate de fapt vor să transmită și altceva, dar oamenii care le spun nu știu asta,  o știu numai poveștile.
___________________________________________________

      Mitul acelei zeițe ascunse, a acelei fecioare pe care numai nimfele ce colindau pădurile, munții și apele, o puteau vedea mergând pe pământ, ascunde o sexualitate debordantă. De aceea bărbatul nu se regăsește în vânătoare numai ca un act de vitejie, în umbra acesteia - a vitejiei, stă nesecată căutarea unui izvor limpede, a unei ape vii care formează un iaz, un lac care să-l înghită. Dar vânătoarea aceea de care scriu nu mai există, formele se păstrează, chiar și căutările sexuale, numai că bărbații nu mai sunt la fel, ei știu clar ceea ce se va întâmpla.

      Prin educație, vânătoarea a devenit sport și artă; fuga și trasul la țintă țin de sport, visul și fascinația țin de artă, sexul fiind frigid în sport a fugit în artă, acolo acum exultă.

      Acteon este încă odată prins, jertfit, totul ca o reproducere, ca o dorință, căci femeia resimte pierderea acestui mit ancestral, pierderea unui adevărat spectacol sexual, de aceea în jocurile dragostei ea călărește bărbatul, îl posedă.

Firește că arta trebuie să existe în elaborarea sexului, este ultima rămășiță a vânătorii, în care prada obosită mai epuizează până în ultima clipă atacul vânătorul. De aceea din ceea ce a fost foarte bun, acum devenit încă bun, bărbatul mai are puterea să caute, mai are obstacol. Dacă a devenit un trofeu al acelor femei ce nu încetează să-l seducă, asta depinde doar de el. O decadență perpetuă.

Nimfele, după ce l-au atras prin zgomotul furișat, prin foiala nevăzută și vegetală, au reușit să-l înconjoare, să-i dăruie totul...


„… Un cerb mare, alb ca zăpada, îl despărțea pe Acteon de divinitate; și acoperind spatele zeiței pădurilor, regele încornorat pătrunde în regatul său. Dar domnia sa e de scurtă durată: nimfele l-au întâmpinat cu voioșie; el se îndreaptă spre ele fără nici o teamă, iar ele îl alintă fel și chip și-l mângâie între coarne, pe frunte, de-a lungul gâtului și, curând, pe coaste și sub burtă; el își scutură capul și tropăie plin de candoare, iar ele, după ce l-au încoronat cu lauri, îl aduc la zeiță; două nimfe o pregătesc pe Vânătoriță, destinsă, și-i răsfrâng rochia până la sâni: Diana își deschide coapsele dezvelite; nimfele se apropie cu cerbul căreia acum trebuie să-i domolească întrucâtva ardoarea; și zeița codrilor îl primește în sfârșit pe regele încornorat. Dar moartea glorioasă a eroului pune capăt cursei sale nupțiale: abia dacă a apucat s-o facă să geamă pe Regină când haita fără număr umple peștera cu lătrăturile sale; câinii își înfig colții în blana sa și în timp ce îl sfâșie regele stropește cu sângele său trupul strălucitor ale Fecioarei. Atunci nimfele vin să-i dea zeiței ultimele abluțiuni; însă farmecele trupești al Dianei se topesc în lumina curată pe care ea o împrăștie și, curând, de pe fruntea sa acum invizibilă, doar diadema îi mai adeverește prezența: corn strălucitor al lunii, ce se înalță deasupra crestei munților și se duce să-și ia locul pe bolta de smarald a crepusculului.”

Pierre Klossowski, Scalda Dianei, Nemira, 2002, pag.69

Frica. Între Acteon și Artemis. Alte întrebări

http://utleniroise.infini.fr/IMG/jpg/Acteon_poursuivi_par_ses_chiens_480-470_av-_JC_Musee_archeologique_d_Athenes.jpg

Pierre Klossowski

«Există oare priveliște mai năucitoare decât cea care, prin frunzișul dat la o parte, se oferă privirii lui Acteon?
Visează el într-adevăr atât de profund, ziua în amiaza mare, în sunetul cornului de vânătoare?
Întâmplarea sau dorința oarbă îi călăuzea pașii pe calea mântuirii, în plin blestem?
A crezut el cu adevărat că, în divinitatea ei de necucerit, fecioara putea fi cucerită?
El era cel ce dădea forme acestei teofanii?
El era exegetul ei?
S-ar fi oferit vreodată Artemis artei statuare dacă Acteon nu s-ar fi apropiat de ea?
A fost oare o capcană pe care imaginația lui de vânător a vrut s-o întindă spiritului său protector?
Dar ce idee, să vrea să ia prin surprindere însuși principiul vocației sale, ca pentru a-l repune în cauză!
Și chiar poate fi cineva atât de smintit, încât să-și închipuie că divinitatea se va destinde, își va lepăda veșmintele și se va îmbăia fără a se sinchisi de nimic?
Încât să creadă că ea se plictisește, și încă într-atât, încât îi va acorda un divertisment în exclusivitate și-l va copleși cu un privilegiu pe care el îl va culege ca pe o fructă sălbatică?
Bănuia el un sens mai profund al inutilității acesteia?
Într-un cuvânt: a renunța la pradă în favoarea iluziei, nu era secretul tuturor vânătorilor, de vreme ce bunurile din această lume de jos sunt iluzia bunurilor ce vor veni?

Dar dacă Împărăția aparține celor violenți, înseamnă că Acteon a făcut primul pas pe calea înțelepciunii atunci când s-a apropiat de acest rug aprins prin care a privit, sfâșiindu-l, ca întâiul dintre vizionarii porniți la drum, înarmați și mascați.»

Pierre Klossowski, Scalda Dianei, Nemira, 2002, pag.10-11

Pe scurt; Acteon este nepotul lui Cadmos, întemeietorul Tebei, cetate ivită datorită zeilor.
Acteon este un vânător ce pleca de unul singur, hai-hui prin munți. Se pretinde uneori că el s-ar fi despărțit de grup împreună cu câinii săi. Mitul dezvoltă în schimb surpriza prin care Acteon o vede pe Artemis, zeița vânătorii și a animalelor sălbatice, scăldându-se la un izvor. Zeița însoțită de nimfe se scaldă ziua în amiaza mare fără să bănuiască o clipă că este privită. Poate una din nimfe sau poate chiar zeița îl vede pe Acteon, în graba în care își ascunde goliciunea Artemis provoacă o vrajă, astfel trupul omenesc al lui Acteon devine trupul animal al lui cerb.

http://www.redbubble.com/people/helmetheads/works/4947153-acteon-by-paul-manship

În urma acestei transformări neașteptate, câinii însoțitori urmăresc cerbul, îl tăvălesc la pământ și-l ucid. 


Eseul lui Pierre Klossowki este minunat, mitul se reia sub toate aspectele, de la regenerarea naturii, până la cruzimea zeilor, de la erotic la mortal, totuși în toate secvențele nu apare frica.


Zeița Artemis este neînfricată, se știe, în lupta împotriva titanilor, alături de cealaltă zeiță fecioară, Palas Athina (Atena), săvârșește acte de vitejie, frizele și metopele templelor antice grecești arată clar acest lucru. Firescul fricii apare de altundeva; de la dezvăluirea în fața ochilor muritorilor a trupului gol, a trupului unei fecioare de fapt. În această frică, Zeița provoacă vraja, sigur foarte crudă, a avut timp să se gândească? A avut vreodată Zeița vreun gând care să se refere la așa ceva? Niciodată!

http://www.redbubble.com/people/helmetheads/works/4951247-diana-by-paul-manship

Acteon este la fel; un vânător ce caută frica. În toate peregrinările sale nimic nu-l înspăimântă, nimic nu reușește să-l facă să fugă, nici măcar vederea vreunei zeițe. Când o vede pe Artemis nu se gândește că va fi prins, frica apare în momentul transformării și oare, atunci pe oameni când îi străbate frica nu devin ei de fapt animale?!

Pierre Klossowski

"În sfârşit, nimfele se depărtează: ea se ridică, înaltă în goliciunea ei - dar cine ar cuteza, cine ar fi avut vreodată îndrăzneala să creadă..., duce un picior spre oglinda apei şi chiar înainte ca trupul să se i se cufunde alene - Ovidiu ne spune că nimfele au ţipat îngrozite la vederea chipului neaşteptat al unui bărbat; că au înconjurat-o pe Diana ca s-o ascundă; dar în ceea ce-l priveşte pe Acteon, aceasta nu-i decât o reconstituire şi pentru el însuşi o anticipare barocă - fiindcă în clipa în care l-a fixat privirea Dianei, în clipa în care ea însăşi, care nu e decât fiinţa fără de viaţă şi fără de moarte, negarea peisajului în care se mişcă şi se arată, imposibilitatea însăşi a unui loc în care el ar fi putut s-o aştepte vreodată..." 1.)

Marele Vânător Acteon a văzut cercuri, cercuri; "La fel ca şi senzaţia pe care-o ai când apa iţi conturează formele corpului..." 2.) ale ei? ale divinităţii încercate de el?!

Să ne amintim de Eminescu...

1) Pierre Klossowski, Scalda Dianei, Ed Nemira 2002, pag.61
2) Comentariul Ruxy