În așteptarea tătarului

Russian President Vladimir Putin, France's President Francois Hollande, German Chancellor Angela Merkel and Ukrainian President Petro Poroshenko (L-R) attend a meeting on Feb. 11, 2015 in Minsk.
© Mykola Lazarenko

≪Era o seară de octombrie cu o vreme nedefinită, cu pete de lumină roșiatică presărate ici-colo pe pământ, reflectate nu se știe de unde, și înghițite încet-încet de amurgul plumburiu.

Ca de obicei pe-nserat, sufletul lui Drogo era cuprins de o tulbure însuflețire poetică. Era ceasul speranțelor. În închipuirea lui febrilă începeau să se înfiripe din nou fanteziile eroice construite de atâtea ori în lungile ceasuri de gardă și îmbogățite zi de zi cu noi amănunte. De obicei, își imagina o bătălie disperată purtată de el doar cu o mână de oameni împotriva unui mare număr de inamici.

În noaptea aceea se făcea că Reduta Nouă e asediată de mii de tătari. El rezista zile și zile în șir, aproape toți camarazii erau morți sau răniți; și el fusese lovit de un proiectil, avea capul bandajat, dar rana, deși gravă, îi îngăduia încă să dețină comanda. Iată însă că munițiile sunt pe sfârșite, el încearcă o ieșire în fruntea ultimilor oameni care i-au mai rămas și atunci, în sfârșit, sosesc ajutoarele, inamicul se împrăștie și o ia la goană, iar el se prăbușește fără simțire strângând la piept sabia plină de sânge.

În timpul acesta însă îl strigă cineva — „Locotenent Drogo, locotenent Drogo!” — îl strigă, îl scutură pentru a-l readuce la viață. Iar el, Drogo, deschide încet-încet ochii; regele, regele în persoană stă aplecat asupra lui și-l felicită, spunându-i: „Bravo!”


Era ceasul speranțelor și el visa la întâmplări eroice care, probabil, n-aveau să se petreacă niciodată, dar care-l ajutau totuși să-și mai dea puțin curaj. Uneori se mulțumea chiar și cu mai puțin, renunța la ideea de a mai fi el singurul erou, renunța la rană, renunța până și la rege, care-l felicita. În fond, i-ar fi fost de ajuns și o simplă bătălie, dar adevărată, să se arunce în luptă plin de avânt, iar pe buze să-i fluture un surâs în timp ce se năpustește asupra unor dușmani cu chipuri ermetice. O bătălie doar, și apoi ar fi fost poate mulțumit pentru tot restul vieții.

Dar în seara aceea nu era ușor să se simtă erou. Întunericul nopții învăluise lumea, podișul dinspre nord își pierduse orice culoare, dar încă nu ațipise cu desăvârșire, presimțind apropierea unei nenorociri.≫ *

http://articulo.mercadolibre.com.mx/MLM-474985775-disco-lp-los-carinosos-cha-cha-cha-_JM

≪El se așază pe divan și o privește, înspăimântat și pierdut. Ca vânătorul care se pregătește să împuște iepurele, și vede balaurul. Ca soldățelul încrezător care se trezește pe neașteptate dinaintea unei armate aliniate împotrivă-i cu infanteriști, tunuri și călăreți în armură.  Precum cel ce-și dă seama că a sfidat pe cineva de o sută de o ri mai puternic decât el.

Dansând, ea credea poate că se joacă, nu-și dădea seama de ceea ce se întâmplă. O făcea dintr-un impuls copilăresc, din surplusul de energie, din plăcerea de a fi admirată. Știa, asta, da, să danseze cha-cha-cha în mod uimitor, cu o stăpânire absolută, încât, din cochetărie se prefăcea uneori că se împiedică. Nu-și dă seama însă, dansând, de ceea ce i se petrece în suflet.≫**

_______________________________________
* Dino Buzzati, Deșertul tătarilor, Polirom, 2011, pag.80-81;
** Dino Buzzati, O dragoste, Polirom, 2013, pag.82.

Copilul - soare, ce cade din soare, noul erou, eroul-copil

http://nonamedufus.blogspot.ro/2011/03/pause-ponder-silly-putty-bubble-gum.html

Celebrând fără emoție victoria împotriva nemișcării, a haosului static, copilul-soare despică după o luptă corp la corp monstrul, astfel apare din nou lumea (a doua oară). În lumea nouă se sărbătorește zborul încă înainte de a fi descoperit.

Un alt copil atras de soare este Icar. În zborul său, aripile sunt desfăcute de raze și în căldura ivită, cade de la o înălțime amețitoare în mare.

Sunt o mulțime de copii care cad din soare și în ziua de astăzi.
Am reflectat la noțiunea de erou, ore întregi înainte de a scrie.
Nu mai poate fi erou lunetistul sau pilotul, nici măcar acel grenadier ce se strecoară printre șenilele unui tanc nu mai poate fi erou. Deja pentru mine eroii actuali devin personaje negative, asemeni celor ce se aruncă în aer împreună cu autobuzul în care merg.

Nici măcar conducătorul unui stat nu mai poate fi erou, indiferent de poziția pe care o ia în cazul unui război. Eroi sunt copiii care mor. Trăiesc epoca în care noțiunea veche de erou își pierde semantica, pasul și ritmul.

Copiii care cad din cer sunt noii eroii ai acestei lumi.
Aș vrea să le ridic o coloană, un monument care să eclipseze toate mormintele, tumulurile, arcurile de triumf înălțate celor din vechime.

Toți copiii care mor în războaie devin eroi, dar numai o parte din ei vor fi pomeniți, este adevărat; și numai o parte din ei vor fi înmormântați.

Ce desuet a devenit cuvântul erou. Poate că înlocuit cu copil-erou, va trezi din nou această lume.

Conjurația imbecililor politruci

Your men will fall by the sword, your heroes in the flight.

http://www.obiectiv.info/accidentul-aviatic-din-apuseni-filmul-evenimentelor-de-la-decolarea-avionului-pana-la-finalizarea-operatiunii_29706.html

Conjurația imbecililor scrisă de John Kennedy Toole este ceea ce trebuia să urmeze după De veghe în lanul de secară a lui Jerome David Salinger care apare ca o apoteoză a Idiotul-ui lui Fiodor Mihailovici Dostoievski, ne arată -toate trei, cu trei nume, prin multitudinea de personaje, tipologia oamenilor lipsiți de bun simț, a celor ce aspiră și nu transpiră, la oportunism, pe care eu îi numesc în final, politruci.

Dacă vreun ministru al țării mele (sau fost ministru) a citit cele trei cărți, va înțelege, dacă nu le-a citit, sigur este un politruc. Judecata mea simplă vine după ani și ani de așteptări, în care oameni nevinovați mor cu miile an de an pe șosele în lipsa autostrăzilor.

Coșmarul MIG-urilor s-a terminat numai acum câțiva ani și asta prin eradicarea oricărui zbor militar cu acest tip de avion.

Am trăit să o văd și pe asta, spun cei bătrâni, iar eu de vârstă nu mă plâng. Am trăi să văd că mor oameni din cauza neputinței unor miniștri, șefi de servicii, sau chiar înalte grade militare. Un cinic ar fi scris că era cazul. România are la conducere niște politruci, oameni fără nici o pregătire profesională și pe lângă asta sunt foarte lași.

România este condusă de conjurația politrucilor lași, această conjurație ar fi putut fi distrusă (parțial) de anvergura accidentului aviatic din Munții Apuseni, numai că ne lipsește personajul care poate să o facă. O dovadă în plus că primul ministru, de o lașitate binefăcătoare, respiră bine.

Moartea eroului

Eroul căzut la pământ are dreptul la ultima sa umanizare, prin asta acesta apare fără armură, fără coif; eroul trebuie recunoscut. Este ultimul său prilej -al eroului, de-a da ultimul salut celor alături de el, cât și celor împotriva cărora luptă. La mormântul său, toți, fie ei prieteni, fie inamici, își vor dezgoli capetele sau chiar vor veni neînarmați, este momentul în care răzbunarea este învinsă de pietate, sau în cazul celorlalți, respectul acoperă orice ură. Sau de fapt nu este așa, și oamenii, nu numai că au uitat zeii, dar au uitat și eroii.

Marele Vânător - Micul Animal

Moartea Eroului, pictură anonimă, Muzeul de Război, Athina, Atena

”citat cităcios”

⋘ Miorița, asemenea altor produse culturale, conține numeroase straturi și contaminări motivice. Ne oprim doar asupra figurii mumei bătrîne, prezentă în unele variante. Ea reprezintă un relict al vremurilor matriarhale. Herodot se referă la credința triburilor de păstori în intangibilitatea femeii. Dar cea mai veche atestare cunoscută a unui scenariu similar aceluia din balada noastră se găsește în epopeea lui Ghilgameș. Împreună cu Enkidu, eroul epopeii se confruntă cu Chumbaba, păzitorul pădurii, pe care îl ucide, atrăgîndu-și ura zeiței Irininis. Într-un imn către Ishtar, Irninis este numită ”puternica fiică a Lunii”. În felul acesta, ceea ce, la o primă vedere, apăruse în baladă doar ca un rest al matriarhatului, se clarifică, în lumina asimilării simbolice străvechi între Irninis și Ishtar, ca reprezentînd natura ce moare spre a reînvia. Muma bătrînă, așadar, se înscrie în stratul chthonian al mentalității primitive. Cele patru ”personaje” ale actului textual fundamnetal, firește cu transformările inerente unei  evoluții milenare, se regăsesc cu ușurință în scenariul Mioriței: Marele vînător = sacrificatorul (ciobanii ucigași), Micul Animal  = sacrificatul (ciobănașul ucis fără împotrivire), Marele Animal (ipotetica Mare Oaie, divinitate a stînelor, reprezentată de oița năzdrăvană) și Mama, una din cele mai cutremurătoare întruchipări din cultura omenirii, a femeii ce își crește pruncul pentru jertfă.


Numeroase variante se cîntă ca bocete de flăcău. În cazul acesta, Muma bătrînă ar putea fi pusă în paralel cu femeile care plîng animalul crescut la sînul lor și jertfit ritual și, bineînțeles, cu Ariadna părăsită (pentru) sau din ordinul unei alte femei (zeițe): ”a lumii mireasă”. În felul acesta, Miorița se cuvine interpretată ca un lamento carpatic.


Mitul Marelui Vînător, precum am văzut [autorul se referă la tot eseul, nota mea], în diferitele sale ipostaze, descrie un arc din Altai în Vrancea ori din Pirinei în Tassili. A-l elucida înseamnă a înțelege lumea din care ne tragem, în care trăim și, deopotrivă, aceea spre care se îndreaptă urmașii noștri.≫

Andrei A. Lillin, Mitul Marelui Vînător, ed. Facla, 1986, pag.293-294

Le Feu follet - The story

pentru C

     Orice film bun trebuie să conţină o poveste, ar fi aşa ca o poveste în poveste, impactul este mare; astfel se vor suprapune, se vor evidenţia ideile principale.

Filmul Le Feu follet cuprinde o zi, 24 de ore din ceea ce Alain Leroy trăieşte... filmul arată peregrinarea sa prin Paris, pleacă de dimineaţă de la clinica de dezintoxicare unde este internat, de lângă Paris, Versailles;  nu a mai băut alcool de patru luni de zile, medicul îl asigură că este vindecat, amanta la fel.

     Alain cutreieră oraşul asemeni unui mare erou, vrea să-şi întâlnească toţi prietenii cu care are cele mai puternice amintiri, vrea să fac un tur de forţă, un circuit de aducere aminte. Dar lumea aşa cum o ştia el s-a schimbat, nu este vorba numai de aceste patru luni de claustrare, ci de anii pierduţi dincolo de ocean. Anii de la New York, unde s-a căsătorit cu o americancă, cu Dorothy; iar prietena cea mai bună a acesteia este Lydia, care este şi amanta lui, care tocmai ce s-a dat jos din patul lui în dimineaţa aceea, premergătoare călătoriei.

     Pentru Alain, călătoria a fost grea, căutarea l-a pus în faţa multor situaţii, pe unele dintre ele le-a depăşit, pe celelalte le-a primit direct în faţă, ca un adevărat erou. Amintirea a ceea ce a fost cu adevărat pălea în faţa celor, care critic, ironic, aveau acum curajul să-l înfrunte.

     Când a venit seara, târziul zilei, greşeala deja fusese săvârşită, băuse din nou, doar un pahar mic de lichior, cantitate fatală pentru cei aflaţi în situaţia lui. Ajunge la alţi prieteni, acolo, lipsit de puteri se întinde, adoarme şi mai târziu ascultă la cină o poveste, al cărei erou principal este chiar el. Povestea este adevărată şi arată ceea ce putea face Alain în tinereţe, dar nu departe de vârsta pe care o are. Acum pare un leu fără dinţi şi gheare, cu o faţă căzută, ascultă tăcut, absent, evocarea unui trecut în care dă semne că nu se regăseşte.

     O clipă mi-am adus aminte de Filoctet, erou grec, arcaş neîntrecut, părăsit pe o insulă, bolnav, uitat de ceilalţi.

Alain Leroy întruchipează bărbatul care a avut totul la o vârstă la care alţii abia îşi cumpără o maşină, citesc două trei cărţi si au cam tot atâtea femei, ori el deja refulase atâtea dorinţe încât cei din jurul lui se hrăneau cu ele. Acum fără absolut nici o dorinţă (sigur că acea de a bea, acum nu se mai pune), pluteşte în lumea celor care există, în lumea celor care-l privesc cu o mare compătimire şi chiar cu ură, oricum el abia îi mai vede, poate îi simte, dar numai atât.

Am pus povestea mai sus, ea ascunde eroul în erou, filmul nu lasă nimic neterminat.