Păsările ca animale superioare

    În lipsa zborului cel mai superior animal a inventat teatrul.

    Pentru a se deosebi între ele, animalele superioare s-au denumit reciproc, astfel că atunci când din coincidență părinții numeau în același fel progenitura, așa-i rămânea; fonetic, numele.

    La fel ca și pe descendenți, au denumit și celelalte ființe din jurul lor, dacă pentru o piatră exista o fonetică clară din partea comunității, repetabilă de către majoritate, atunci piatra, în timp, devenea acel cuvânt. Cuvântul a fost clasificat superior ca nume: „nomen”.

    În latină nomen, poartă un alt cuvânt în sânul său, cel de om. Nomen este numele omului.

Epidaur - 2009

    În ziua sfintei Maria, după calendarul creștin-ortodox, intrarea a fost liberă și astfel fără să vrem i-am întâlnit pe cei mai mulți. O clipă de liniște și-am făcut fotografia.

    În seara acelei zile se juca piesa de teatru „Păsările” de Aristofan, piesă în care oamenii sunt păsări.

    Pentru a nu supăra pe nimeni, fabula teatrală era nimerită pentru un soi de revoltă împotriva acelor cognomeni care și-au uitat menirea: de-a denumi în majoritate lucrurile înconjurătoare.

    Trebuie să ajustez ideea prin care purtători ai aceluiași nume de ființe, erau animalele superioare, pentru că știau asta și deseori pe parcursul unei zile o rememorau prin apelative, chemări sau chiar porecle, adică asemănări cu ființele și lucrurile din jurul lor. Oamenii, despre ei este vorba, nu uitau o clipă că sunt oameni. Acest lucru nefiind o formă de rasism și mai degrabă un orgoliu existențialist. Oamenii în felul în care își derogau acest fel se simțeau doar protejați de zei, dar știau în același timp că ființele inferioare, mai ales animalele pot lua în ființa lor un zeu.

    În felul acesta, omul avea răbdare: să se nască, să trăiască și să moară. Nimeni nu a reușit să trezească un altfel de periplu, existau zvonurile că unii pot deveni semizei, sau pot petrece un timp infint pe niște câmpii fericite (Elizee), la fel de fericiți ca și câmpiile.

În spate: Parados, pe acolo intrau actorii, aici este Skena, locul corului și al povestitorului

În final, pot scrie că în piesa lui Aristofan, oamenii au dorit să fie păsări, nu ca Icar bineînțeles, dar menirea lor într-o gâlceavă generală era să zboare, chiar departe.

Am ajuns, ca civilizație într-un impas major, dat de o pandemie, repetabilă deatfel; dar ca la orice repetiție, cei ce cântă fals n-au fost excluși din cor din cauza publicului. Publicul este omenirea, așa numitul „popor”, care nu încetează să creadă că zborul este dat fiecăruia, la fel ca și democrația acea voce poporală în care deseori se strecoară în aceste vremuri impostorii, cei ce cântă fals și nu dați vina pe ciori, corbi, coțofene, stăncuțe: acestea sunt doar acompaniamentul.

hero at the gates

Parados de la Epidaur cu Leonidas privind spre sud

Neo-clasicismul grecesc are savoarea celui antic, atât că-i mai stătut, îi lipsesc volumele, totu-i prea închis și apropiat. Dar comparația ține până la poartă, la orizontală. De acolo, în afara cetății, privește eroul. Cu un braț susține coloana dreptunghiulară, iar în celălalt braț este sabia. Coiful decupează aerul circular, singura voltă, curbă din peisaj. Grecia iubește eroul, și de fiecare dată dorește să-l aducă în contemporan. Istoria Greciei este plină de eroi, toată istoria ei. Ceea ce mai ieri era în firea eroului, astăzi stă în națiune, de fapt eroul rămâne cu privitul și națiunea cu făcutul. Dar lipsa primului creează un anacronism, cu care elenii nu sunt învățați, mentalitatea lor este neschimbată de mii de ani, dacă știe cineva asta.

Echilibru cu Élie Faure

„O dată cu el, modeleul nu mai este o știință, și, nefiind încă un meșteșug, este o gîndire vie. Volumele, mișcările, hula care pornește dintr-un unghi al frontonului pentru a sfîrși în altul, totul este sculptat dinlăuntru, totul se supune unor forțe interioare, pentru a ne dezvălui sensul lor. Valul viu străbate membrele, le umple cu totul, le rotunjește sau le alungește, modelează capătul oaselor și sapă ca pe o cîmpie torsurile glorioase, de la pîntecul tainic pînă la tremurul dur al sînilor. Prin seva care urcă și-l face să pulseze, fiecare fragment de materie, chiar sfărîmat, este prin el însuși un tot viu care participă la existența ansamblului, primește și îi dă viață. O solidaritate organică le leagă iremediabil. Viața superioară a sufletului, amestecată și contopită, pentru prima și singura dată în istorie, cu viața torențială a elementelor indiferente, se înalță deasupra lumii amețite și puternice, în tinerețea nemuritoare a unei clipe care nu poate dura.


De la răsăritul soarelui pînă la apusul soarelui, frontoanele desfășoară viața. În ele pacea coboară o dată cu noaptea și lumina urcă odată cu ziua. Viața crește, înaintează fără grabă, descrește, de la cele două brațe ale lui Febus care se ivesc din orizont, întinse spre creștetul lumii, pînă la capul de cal al cărui trup se și află în umbră de cealaltă parte a cerului. Întreaga viață. Formele ei se continuă fără întrerupere. Ca și vegetațiile pașnice, ele ies din pămînt și, în aerul din care trăiesc, își unesc ramurile și își amestecă frunzișul. Singure sau înlănțuite, ele se continuă, precum cîmpia în care se pierde colina, valea care urcă spre munte, fluviul și estuarul pe care le înghite marea, și golful care merge de la un promotoriu la altul. Umărul este făcut pentru fruntea care se așază pe el, brațul pentru talia pe care o strînge, pămîntul dă puteri mîinii care-l apasă, brațul care se înalță ca un arbore aspru la pipăit ridicînd torsul pe jumătate culcat. E spațiul fără margini care se amestecă, în piepturi, cu sîngele și care, dacă privești ochii, pare a se uni, în adîncul apelor lor nemișcate, cu spiritul venit aici să se odihnească spre a-și recăpăta puterea. Mersul mecanic al astrelor, vuietul surd al mării, eterna maree a germenilor, fuga insesizabilă a mișcării universale trec fără încetare în aceste forme profunde, pentru a înflori în energii inteligente.


Mare și solemnă clipă! Omul continuă natura al cărei ritm se află în inima sa, și determină, cu fiecare bătaie, fluxul și refluxul sufletului său. Conștiința explică instinctul și își îndeplinește funcția sa superioară, aceea de a înțelege ordinea lumii ca să nu părăsească forma, să se exprime prin ea, pentru ca, din atingerea cu ea să țîșnească unicul fulger. Spiritul este ca parfumul senzualismului necesar și simțurile cer spiritului să le justifice dorințele. Rațiunea nu sărăcește încă sentimentul care, unindu-se cu ea, soarbe puteri noi. Idealismul cel mai înalt nu pierde niciodată din vedere elementele reale ale generalizărilor sale, și cînd artistul grec modelează o formă imediată, ea strălucește fără efort de un adevăr simbolic.


Este epoca în care arta greacă atinge momentul său filosofic. Ea este o devenire vie. ...”

Élie Faure, Istoria artei - Arta antică, Meridiane, 1988, pag.146-147

Stadionul de la Epidaur

august 2009

ca introducere: http://scorchfield.blogspot.com/2010/03/epidaur.html

august 2011

Reconstrucția continuă, stadionul lung de 181, 3 metri de la Epidaur, renaște încet. Se petrec fapte paralele, în timp ce toată lumea este în criză, în Grecia restaurarea monumentelor înaintează încet. Trebuie să știm că acest stadion a fost construit cu cinci secole înainte de anul zero, adică acum peste 2500 de ani, dacă lucrările de restaurare ar mai dura încă 10 de ani, tot ar fi puțin timpul scurs între uitare și renaștere.

Omul modern trăiește mult mai puțin decât cel antic, simbolurile nu-l mai apasă, nu mai are ce descoperi, o flecăreală continuă îl amuză, când moare se uită la ceas, mai vorbește la mobil și în ultima secundă comută televizorul pe canalul de știri; pe computer descarcă un fluviu de imagini la care nu se va uita niciodată poate, căsuța sa de e-mail pute de informații venite de la toate abonamentele pe care le-a strâns, cele mai multe sunt negre, nu le-a deschis, nici nu avea cum, e în comă informațională.

Dacă în grădinile japoneze, o piatră are rostul ei, poziția ei, în Grecia o piatră revine la locul ei, la rostul ei. Anticul grec mai creează surprize.

Epidaur

Un mănunchi de sunete eliberat din centrul unui geometrii curbe, semicirculare, paralel crescătoare, ce umple acest gol spaţial definit şi exercită aceaşi presiune spre perimetrele sale semicirculare şi paralele defineşte teatrul, pentru că nu obiectul este dator aici fenomenului, ci starea pe care acesta o crează perpetuu chiar şi în absenţa spectacolului. Cu cât volumul ocupat de teatru este mai mare, cu atât starea este mai uşor sesizabilă. Este acel „Vino!”, acea chemare în adânc, în tine şi aşa cum au mai scris-o şi alţii este acea implozie. Dacă la Delphi ne străbate un murmur continuu prin timpane, aici avem o pulsiune, o inimă în care un muşchi miocardic aritmic injectează o presiunea arterială ce ne presează auzul.

Urci, - în Grecia a urca este verbul dominant al călătoriei-; căci spre Epidaur trebuie să urci. Apoi, desprins din acele poieni, prin care hălăduiau nimfele, un teritoriu plat, pierdut printre pini, molizi, castani, te întâmpină după urcuş. Treptele te-au ajutat, cinci minute nu este mult şi totuşi sufli, viespiile îţi dau târcoale şi mirosul răşinii este tare. Era august şi sărbătoare. Epidaurul primea vizitatorii cu porţile deschise; era Ziua Sfintei Maria.

Aleile pietruite, umbrite de specii de arbuşti şi arbori de cele mai multe ori necunoscuţi mie, se dovedeau a fi părţi ale unui labirint turistic prin care zeci de vizitatori se iveau şi se pierdeau vederii, urcau şi coborau. Prin semne indicatoare, urcând spre dreapta, teatrul apare printre crengi, şi fără a bănui te cuprinde. O vedere ireală se aruncă înaintea ta, o imagine superangulară în care şiruri de piatră orizontale, paralele te paralizează o clipă, apoi simţi pulsiunea.
Marii arhitecţi ai antichităţii îndrăgeau sunetul, cântul şi de aceea teatrul seamănă cu o capcană, dar nu este decât locul de joacă, locul de desfătare a undei. De aceea fără să vrei, ajuns în centrul lui, auzul îţi joacă feste, sunetul pierde din viteză şi frecvenţă. Acesta este un efect studiat îndelung, căci marile săli de concerte sunt clasate în funcţie de acustica lor, acustică reală la teatrul în aer liber, doar cu deosebirea amplasamentul, a aerului, dar şi a Zeului.

Teatrul de la Epidaur este printre cele mai mari din Grecia, construit de Polictet cel Tânăr la sfârşitul sec. IV î.Hr., a funcţionat sute de ani şi treptele, locurile spectatorilor mai păstrează în gresia poroasă, înlăuntrul ei mirosul acelor vremuri. Mergeţi la Epidaur pentru a vă purifica auzul, şi nu numai, căci acest teatru este construit în imediata apropiere al celui mai mare templu al lui Asclepios din Grecia. Originile templului merg în preistorie (sec. 15 î.Hr.), acolo unde Maleatas, un zeu care era în acelaşi timp şi vânător şi vindecător era preţuit aici, dar mai târziu Apollo devine Apollo Maleatas. Pentru ca ceea ce s-a început să nu se piardă, Apollo are un fiu, pe Asclepios, pe care îl iniţiază în arta vindecării, a ceea ce se va numi mai târziu medicina. Legenda şi inscripţiile locului spun că aici veneau bolnavi de peste tot şi Asclepios lucra împreună cu tatăl său, Apollo Maleatas.

Pausanias pomeneşte de multe temple ce aflau în acest loc, iar în încinta dedicată lui Asclepios, pe lângă statuia lui în aer liber se află şi cea dedicată soţiei sale, Epione*. Spre mare, pe un promotoriu, se afla şi un templu al zeiţei Hera, supranumită „Kisaia”, care avea în cetate un xoanon**, "ce merita a fi văzut". (Pausanias, Călătorie în Grecia, II, 29)

Astăzi se încearcă o reconstituire, marmura albă şi nouă se intercalează cu cea originală, antică şi erodată. Cei doi parados*** ai teatrului au fost ridicaţi din nou.

În acea zi însorită, era şi zi de spectacol, afişele de la intrare anunţau că se va juca piesa Păsările de Aristofan, scena era pregătită, tehnicieni se învârteau printre turişti, copiii alergau printre tufele de leandru, Epidaurul pulsa.

Am urcat binenţeles până sus şi-am mai suflat odată în urma efortului abrupt. De sus şoaptele venite de jos sunt perfect inteligibile şi orice zgomot care vine de acolo, este amplificat şi dăruit unitar urechii, fără ecou, nealterat. Sus, în umbra pinilor, odihna părea perfectă, dar a trebuit să plecăm; tempus fugit, cum recita poetul Vergiliu.


________________________________


*Epione însemnă şi cea care alină durerile.

** xoanon este o statuetă a unei zeităţi, de obicei din lemn, cu o geometrie ce duce în preistorie; practic picioarele sunt unite, fără a le releva existenţa acestora, ca membre rămânând doar mâinile în poziţie de obicei orizontală.

*** În imagine, la stânga şi la dreapta sunt acele arhitrave cu trei coloane numite, parados; pe aici ajungeau actorii în mijlocul teatrului, în zona circulară, numită orchestra, în spatele acesteia, undeva mai sus era proskenionul, mai sus de atât skena. Este adevărat că prin acei parados se putea ajunge pe nişte scări direct la proskenion.

acest detaliu aparţine http://twinningblog.files.wordpress.com/2008/03/t-greco.jpg