Bogăție

lui Eugen

De pe coama dealului, la vale, aproape de pădure, am văzut și am întâlnit bogăția. Pe Valea Malița, la marginea satului Stanciova, spre stejari, pe drumul de lemne, stă una dintre marile bogății ale lumii; oamenii: mulți, mulți și dintre cei mici și dintre cei mari.

Pierdut mai apoi printre umbre, lumini și umbre (!), aerul împrumuta de la cer lumină și de la sol umezeală. Nu era nimeni, nu putea să fie nimeni. După o ploaie ce părea că inundă pădurea și stejarii vor supraviețui doar prin ghindele plutitoare, noaptea a negat orice zi, câteva ore mai târziu, soarele a inundat la rândul său ceea ce prindea în cale, astfel că după o noapte de pomină, a doua zi, marea familie umană își întinde îmbrăcămintea la uscat. În casă se doarme, este ora prânzului, nu ne aflăm la capătul lumii, ci chiar în centrul ei, astfel că nimeni nu știe de existența celorlalți, ei radiază de fapt viața și ea-viața, se învârte în jurul lor!

Au primit bec din cauza celorlalți, se credea într-o expansiune rezidențială, spre pădure, spre natură. Acum când a murit asta, nu natura, stâlpul de beton marchează hotarul, dar nici măcar nu era nevoie, toată lumea știa asta.

N-am bătut la poartă de frică -poarta era deschisă, n-am bătut de o posibilă mirare.
Ce să spun dacă în fața mea apărea un OM, chemat de mine!