Despre singurătate

Colour

Black and White

Astăzi am definit singurătatea - ea este un felinar fără lumină într-o zi fără soare.
Am fotografiat singurătatea color și singurătatea în alb-negru, rămâne pentru fiecare să-și dea cu părerea

DunkenKBliths

http://www.dunkenkbliths.com/

Natura unduitoare -feminină fiind, am întâlnit-o prima dată la Pascal, scriind de trestii, ca fiind despre oameni, umanitatea. La Mishima, femeile ușoare erau denumite „trestii”, locuiau în casele cu felinar roșu.

În spatele tuturor geniilor stă sexualitatea, eu nefiind geniu deplâng asta.
Priviți doar și o să-mi dați dreptate.

În căutarea felinarului

Suntem lângă Athina. Diogene după o lungă peregrinare, a lăsat atârnat de un măslin felinarul cu care a cotrobăit prin oraș în căutarea unui om. Acum felinarul nu mai luminează, lunga călătorie a epuizat seul. Timpul scurs a ars fitilul. În spatele unei amfore, filosoful ațipește. Se pare că teoria cu butoiul nu ține. Butoiul este o invenție galică, invenție pe care abia romanii conduși de Cezar (Iulius) au dat de ea.

Diogene din Sinope se strecura într-o amforă lăsată lângă agora, cauzele acestei delăsări pot fi multe.
În cazul de față ne ocupăm de felinar.
Problema se pune astfel; cam cât de mare ar putea fi felinarul, astfel încât să încapă în el un fitil atât de lung, astfel (ne repetăm), încât Diogene să fi căutat în cele mai depărtate străzi și case lăturalnice ale cetății, ca să tragă concluzia că nu a găsit nici un om?

Rezolvare intuitivă:
Dacă plimbarea introspectivă s-a făcut la orele siestei, adică la puțin timp după prânz, Diogene putea striga în gura mare orice că oricum nimeni nu-l lua în seamă. Concluzia a tras-o repede chiar el și de aceea a tuflit-o la culcat.

Morala modernă care se revarsă din logica antică:
Că poți căuta un om un timp foarte lung fără ca să-l găsești. Un om se caută în locuri și în timpuri bine alese. Filosofia care spune că nu l-ai găsit este mincinoasă, oamenii sunt pretutindeni, filosofia este adevărată numai atunci când într-adevăr nu găsești niciunul care să-ți spună asta: „Sunt om!”

Dacă morala este complicată -putem să tăiem cele ce o țin așa, și să mai scriem că în sinceritatea noastră iubim lucrurile care ne convin, ori a fi om, înseamnă să ne convină și altceva. Spre exemplu: ploaia
Acum plouă adevărat peste orașul meu.

Bogăție

lui Eugen

De pe coama dealului, la vale, aproape de pădure, am văzut și am întâlnit bogăția. Pe Valea Malița, la marginea satului Stanciova, spre stejari, pe drumul de lemne, stă una dintre marile bogății ale lumii; oamenii: mulți, mulți și dintre cei mici și dintre cei mari.

Pierdut mai apoi printre umbre, lumini și umbre (!), aerul împrumuta de la cer lumină și de la sol umezeală. Nu era nimeni, nu putea să fie nimeni. După o ploaie ce părea că inundă pădurea și stejarii vor supraviețui doar prin ghindele plutitoare, noaptea a negat orice zi, câteva ore mai târziu, soarele a inundat la rândul său ceea ce prindea în cale, astfel că după o noapte de pomină, a doua zi, marea familie umană își întinde îmbrăcămintea la uscat. În casă se doarme, este ora prânzului, nu ne aflăm la capătul lumii, ci chiar în centrul ei, astfel că nimeni nu știe de existența celorlalți, ei radiază de fapt viața și ea-viața, se învârte în jurul lor!

Au primit bec din cauza celorlalți, se credea într-o expansiune rezidențială, spre pădure, spre natură. Acum când a murit asta, nu natura, stâlpul de beton marchează hotarul, dar nici măcar nu era nevoie, toată lumea știa asta.

N-am bătut la poartă de frică -poarta era deschisă, n-am bătut de o posibilă mirare.
Ce să spun dacă în fața mea apărea un OM, chemat de mine!